Platoul Padiș

PLATOUL CARSTIC PADIŞ

Andrei C. Indrieş & Andrei A. Indrieş

Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
PLATOUL CARSTIC PADIŞ

Geograf ANDREI C. INDRIEȘ Doctor în Geografie fizică
Lector universitar la Universitatea din Oradea
Geograf ANDREI A. INDRIEȘ Doctorand la Facultatea de Geografie,
Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca
PLATOUL CARSTIC
PADIŞ
Oradea, 2015
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CUPRINS
Introducere ........................................................................................................... 7
Aşezarea geografică ............................................................................................. 9
Istoricul cercetărilor ........................................................................................... 11
Aspecte Geologice ............................................................................................. 12
Relieful ............................................................................................................... 14
Condiţiile climatice ............................................................................................ 29
Hidrografia ......................................................................................................... 34
Vegetaţia, fauna, solul ........................................................................................ 38
Activitatea antropică .......................................................................................... 42
Turismul ............................................................................................................. 45
Concluzii ............................................................................................................ 60
Bibliografie ........................................................................................................ 61
Anexe ................................................................................................................. 65

7
INTRODUCERE
Munţii Apuseni constituie o unitate geografică bine individualizată
printre unităţile montane ale ţării. Apusenii fac parte din cadrul Munţilor
Carpaţii Occidentali, ramura lor nordică având ca masive bine reliefate Munţii
Bihor-Vlădeasa. Alcătuirea lor geologică, cuprinde atât roci metamorfice,
sedimentare cât şi vulcanice (eruptive). Dintre rocile sedimentare se detaşează
în relief rocile calcaroase generatoare de forme de relief carstic deosebit de
spectaculoase.
În cadrul Masivului Bihor un loc aparte îl ocupă Platoul carstic PadişCetăţile Ponorului, cu numeroase forme exo-şi endocarstice ce-i oferă o
importanţă deosebită din punct de vedere ştiinţific şi turistic. Platoul, tocmai din
aceste considerente este intens vizitat atât de cercetători cât şi de numeroşi
turişti din ţară şi de peste hotare.
Platoul Padiş adăposteşte fenomene carstice unicate între formele de
relief din ţară precum “emblema” Padişului, adică Cetăţile Ponorului, apoi
Cetatea Rădesei, peşteri ce adăpostesc gheţari, dintre care se remarcă Peştera
Focul Viu, etc. Multe dintre fenomenele sale sunt declarate "Monumente ale
naturii" sau sunt obiective ocrotite. Tot ce există în cadrul platoului Padiş,
forme de relief externe şi interne, ape, vegetaţie, etc, oferă un minunat cadru de
observare ştiinţifică dar şi de practicare a turismului montan graţie unor
facilităţi ca de pildă cabană turistică, căsuţe turistice, cabane turistice paticulare,
poteci bine marcate, etc.
Lucrarea de faţă se doreşte să fie o descriere ştiinţifică dar şi turistică
pentru numeroşii vizitatori, un documentar asupra principalelor aspecte
geografice dar şi de altă natură ale renumitului platou carstic care a devenit
“inima” Parcului Natural al Apusenilor.
Mai menţionăm că multele date, interpretări, luate din diverse cărţi de
geografie, geologie, speologie, biologie, etc., sunt suplimentate cu observaţiile
personale efectuate începând cu anul 1975, când am efectuat prima ieşire în
cadrul platoului carstic Padiş, după care am efectuat ieşiri în fiecare an, sau
aproape fiecare an, ieşiri cu durata de câteva zile până la două săptămâni.
Aşadar, de platoul carstic Padiş ne simțim foarte legat sufleteşte şi vom efectua
ieşiri în platou până puterile ne vor permite.
Primul autor și-a dat lucrarea de gradul I-îi în anul 1991 cu platoul
carstic Padiș și a cuprins tema și în cadrul tezei sale de doctorat (1997).
Al doilea autor și-a dat lucrarea de licență cu tema platoului în anul
2005.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
8
Fig. 1. Platoul carstic Padiș. Hipsografia (după harta la scara 1:50000)
9
AŞEZAREA GEOGRAFICĂ
Platoul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului (vom utiliza în continuare
denumirea de Padiş), un nume de rezonanţă în inima şi sufletul turiştilor de
pretutindeni, un obiectiv turistic dar şi ştiinţific de prim rang din cadrul
Munţilor Apuseni, este situat, cum s-a mai precizat, în Munţii Bihor-Vlădeasa
sau, mai exact, în partea nordică a Munţilor Bihor, parte denumită de către noi
ca Munţii Padiş-Scărişoara.
Înainte de toate, trebuie să explicăm, mai pe larg, ce se înţelege prin
Munţii Bihor-Vlădeasa, Munţii Bihor, care sunt limitele şi subdiviziunile lor,
etc, şi unde se află concret platoul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului.
Masivul Bihor-Vlădeasa constituie osatura Munţilor Apuseni, şi după
cum denotă denumirea dublă, este format din Munţii Vlădeasa, în nord, şi
Munţii Bihor în sud. Munţii Vlădeasa (cu vârful omonim de 1 836 m) se întind
de la Crişul Repede, în nord, iar în sud ei se întind până la văile cu scurgere
opusă Crişul Pietros, afluent al Crişului Negru, şi respectiv Someşului Cald,
afluent al Someşului Mic. La sud urmează Munţii Bihor care sunt formaţi din
mai multe unităţi montane: Munţii Padiş-Scărişoara, Munţii Biharia, Munţii
Găina şi Munţii Arieşului. Munţii Padiş-Scărişoara (cu vârful Măgura Vânătă
de 1 641 m) se întind între văile cu scurgere opusă Crişul Pietros şi Someşul
Cald, la nord, şi văile de asemenea cu scurgere opusă Crişul Băiţei, afluent al
Crişului Negru, şi respectiv Arieşul Mare, subafluent al Mureşului, la sud.
Masivul Biharia, cu vârful Cucurbăta Mare de 1 849 m, se extinde între văile
Crişul Băiţei şi Arieşul Mare la nord, şi văile Leuca (afluent al Crişului Alb) şi
Ghizghiţei (afluent al Arieşului Mare) la sud. La sudul Masivului Biharia
urmează Muntele Găina (1 488 m) de la văile menţionate şi până la contactul cu
Depresiunea Brad, în sud. La est de Munţii Biharia se găsesc Munţii Arieşului
(1 441 m), de la Valea Ghizghiţei, iar la nord ei sunt delimitaţi de Arieşul Mare
pe când în sud de Arieşul Mic. În cadrul Munţilor Bihor este inclusă şi Ţara
Moţilor.
Platoul carstic Padiş, de care ne vom ocupa în continuare, se găseşte în
cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara, şi anume la nordul acestei unităţi montane,
imediat la sudul Masivului Vlădeasa.
Platoul carstic Padiş are următoarele limite: în nord, limita a fost
stabilită pe linia vârfurilor Vărăşoaia (1 441 m), Vf. Măgura (1 573 m) şi
Măgura Vânătă (1 641 m), ultimele două vârfuri fiind situate în culmea Măgura
Vânătă. De fapt, după noi, limita nordică a platoului trebuie împinsă mai la
nord, pentru a include în cadrul platoului şi sectorul superior al Someşului Cald.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
10
În acest context, limita nordică trebuie pusă pe vârfurile Piatra Arsă (1 488 m),
Cuciulata (1 475 m), Piatra Colţului (1 300 m). Încadrăm Cheile Someşului
Cald în cadrul Platoului carstic Padiş din două motive: altitudinal şi respectiv
formele de relief de tip carstic. Spre nord urmează deja magmatitele Masivului
Vlădeasa, cu altitudini mult mai mari, de peste 1 600 m.
În est, limita este dată de înălţimile: Măgura Vânătă (1 641 m), Biserica
Moţului (1 466 m), Bălăceana (1 477 m) şi Chicera (1 386 m), dincolo de care,
la est, curge Valea Gârdişoarei. La vest, limita este dată de vârfurile: Piatra
Arsă (1 488 m), Vărăşoaia (1 441 m), Piatra Boghii (1 436 m), Oşelu (1 281 m),
Bălileasa (1 267 m), Suliţa (1 133 m), Piatra Galbenei (1 234 m), Borţigu (1
342 m). Limita sudică este dată de: Borţigu (1 342 m), Glăvoiu (1 426 m) şi
Chicera (1 386 m). Toate aceste limite sunt justificate de prezenţa unor
abrupturi în direcţiile respective, abrupturi ce delimitează clar teritoriul
platoului Padiş. Între limitele menţionate, platoul are o suprafaţă de cca 40 kmp.
Regiunile imediat învecinate sunt: la nord, Masivul Vlădeasa, care urcă
cu mult peste altitudinile platoului: Vf. Cârligatele (1 694 m), Micău (1 640 m),
etc. La est se găseşte valea adâncită a Izbucului, cu scurgere spre Someşul Cald,
şi respectiv Valea Gârdişoarei, afluentă a Arieşului Mare. La sud şi la vest, se
găseşte Valea Galbena, iar mai spre nord Valea Bulzu şi Boga, respectiv Valea
Rea (fig.1.).
Teritoriul platoului este situat în judeţul Bihor, mai ales pe teritoriul
comunei Pietroasa, respectiv unele porţiuni mai aparţin şi altor comune, ca
Budureasa sau de pildă comunei Tărcaia (mai exact satului Mierag).
11
ISTORICUL CERCETĂRILOR
Platoul carstic Padiş a intrat de mult în atenţia atât a specialiştilor
(geologi, geografi, biologi etc.) cât şi a turiştilor. Menţionăm că în regiune au
studiat: Emil Racoviţă, întemeietorul "Biospeologiei", care de ex., a fost şi în
Peştera Şura Boghii; el a propus de altfel şi pentru prima dată crearea unui parc
naţional bazat pe platoul Padişului; apoi Marcian Bleahu (şi el propusese
crearea unui parc naţional "Padiş-Cetăţile Ponorului"); biologul Emil Pop a
studiat "molhaşurile" Padişului; Liviu Vălenaş, geograf şi speolog a studiat
carstul platoului etc. Geograful Andrei C. Indrieş a studiat în zonă, scriind
articole de cercetări ştiinţifice dar şi turistice, o lucrare de grad didactic I şi o
teză de doctorat asupra Munţilor Padiş-Scărişoara în care intră şi teritoriul
Platoului Padiş etc. Noi ne propunem să punctăm aspectele principale ale
Padişului şi scoatem în evidenţă, în primu rând, crearea Parcului natural
Apuseni, cu sediul la Beiuş, inițial, apoi la Sudrigiu.
12
ASPECTE GEOLOGICE
Din punct de vedere geologic, Platoul carstic Padiş are o situaţie
deosebit de interesantă prin alcătuire litologică, dispunerea rocilor, alternanţa
rocilor carbonatice cu cele necarbonatice, prin aspectele tectonice, etc.
Din acest punct de vedere, platoul se mărgineşte la nord cu rocile
magmatice ale Vlădesei, cunoscute sub numele general de “banatite”, puse în
loc la sfârşitul mezozoicului-începutul neozoicului, magmatitele străpungând
rocile calcaroase care se întindeau spre nord, până în Munţii Pădurea Craiului.
Magmatitele au separat, deci, rocile calcaroase ale Munţilor Padiş-Scărişoara de
cele ale Munţilor Pădurea Craiului. La vest, platoul este delimitat prin
abrupturi tectonice de mare amploare, de natură calcaroasă, ca de exemplu,
Abrupturile Bogăi, sau cele ale Galbenei, etc. La sud, delimitarea este dată de
masive formate din roci permiene (paleozoic superior): Borţigul, Glăvoiu,
Chicera. La est, delimitarea se face fie de către masive formate din roci
werfeniene (triasic inferior) necarstificabile (Măgura Vânătă), fie de roci
calcaroase mezozoice (Biserica Moţului, Bălăceana, ş.a.). În est, Valea
Gârdişoarei desparte platoul Padiş de un alt platou carstic şi anume Călineasa
care se continuă la sud cu un alt platou renumit, Ocoale-Scărişoara.
Din punct de vedere structural, Padişul aparţine, în cea mai mare parte,
autohtonului de Bihor (autohton care a constituit suportul pentru pânzele de
şariaj ce au înaintat dinspre sud, dinspre Masivul Biharia, în mezocretacic
(mijlocul cretacicului), datorită mişcărilor tectonic austrice). Autohtonul este
alcătuit, fie din roci detritice, necarstificabile, ca de pildă gresiile cuarţoase ale
Măgurii Vânete, de vârstă mezozoică (triasic inferior şi anume werfenian), fie
din roci mezozoice carbonatice (mai ales jurasic şi cretacic). Autohtonul este
acoperit, în sud, de roci permiene (gresii şi conglomerate cu intercalaţii de
şisturi argiloase) ce aparţin pânzei de Arieşeni din sistemul de Codru. La
suprafaţă, în cadrul bazinelor carstice apar şi depozite cuaternare (Şesul
Padişului, Poiana Bălileasa, Poiana Ponor, etc.).
Dispunerea rocilor în cadrul platoului este, de asemenea, foarte
interesantă. Se remarcă dispunerea alternantă a rocilor carbonatice cu cele
necarbonatice, atât pe orizontală (deci la suprafaţă), cât şi în profunzime. Astfel,
dacă în Valea Someşului Cald se găsesc roci carbonatice, la sudul lor apar roci
necarbonatice dispuse în culmea Măgura Vânătă. Urmează regiunea de roci
carbonatice din zona Şesului Padiş, apoi o regiune de roci necarbonatice şi o
nouă regiune carbonatică (Cetăţile Ponorului, Lumea Pierdută, etc.), şi în sfârşit
regiunea necarbonatică formată din roci permiene dispuse în Borţigu, Glăvoiu,
Chicera. Această dispunere a rocilor are o mare influenţă asupra hidrografiei
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
13
generale a platoului carstic, după cum vom vedea mai departe. După cum s-a
precizat, această alternanţă se înregistrează şi în adâncime, fapt ce are mare
influenţă asupra procesului de carstificare. Apele pătrund până la mare
adâncime, creându-se sisteme mari de goluri subterane.
Din punct de vedere tectonic putem preciza că întregul platou este
străbătut de numeroase falii, fisuri şi diaclaze (ultimele de observat mai ales în
peşteri); asemenea falii se găsesc şi la marginea platoului, dintre care remarcăm
falia Galbenei şi a Bogăi, falie pe care s-a axat Galbena, etc. Apoi, amintim că
Someşul Cald s-a poziţionat pe un mare graben tectonic, denumit Grabenul
Someşului Cald. Prin intermediul fisurilor, foarte numeroase, apele de suprafaţă
au putut pătrunde în interior, contribuind la intensificarea procesului de
carstificare.

14
RELIEFUL
În cadrul platoului carstic Padiş, ca dealtfel în toţi Munţii Bihorului, de
la sudul Masivului Vlădesei şi până la văile opuse ale Arieşului Mare şi
Crişului Pietros, se remarcă o adaptare a reliefului la litologie şi la structura
geologică. Relieful s-a format, după cum s-a amintit, în cadrul unui sistem
policiclic. Din cadrul acestui relief se remarcă în cadrul platoului carstic
suprafaţa de nivelare Măguri-Mărişel care are o extensiune şi o bună conservare
tocmai datorită proceselor carstice, care au transformat-o într-o carstoplenă (M.
Bleahu, 1971, 1974). În complexul de nivelare Mărişel sunt prezente două
trepte, una mai înaltă la 1 200-1 300 m altitudine şi alta mai joasă la 1 000-1
1000 m. Platoul Padiş are ambele trepte.
Acest complex de nivelare, ce poartă denumirea de Măguri-Mărişel, este
dominat de o serie de martori de relief din cadrul pediplenei Fărcaş-Cârligatele,
pediplenă formată prin procese de pedimentaţie, şi care, la rându-i, este dispusă
în două nivele. La nivelul superior se află pediplena în Măgura Vânătă (1 500-1
600 m) iar din cel de-al doilea nivel o serie de culmi din jurul platoului, situate
la 1 400-1 500 m: Piatra Arsă (1 488 m), Vărăşoaia (1 441 m), Biserica Moţului
(1 466 m), Glăvoiu (1 426 m), Bălăceana (1 477 m), Piatra Boghii (1 436 m),
etc. Suprafaţa inferioară din cadrul sistemului de relief policiclic (Feneş-Deva
sau a Munceilor) nu este prezentă în cadrul platoului carstic Padiş. Trebuie să
mai arătăm că platforma de eroziune Fărcaş-Cârligatele s-a format în eocen,
suprafaţa Mărişel în miocen iar suprafaţa Feneş-Deva în pliocen.
Aşa după cum s-a amintit mai înainte, formaţiunile necarstificabile şi
cele carstificabile sunt dispuse în alternanţă, fapt ce determină aspecte
importante în organizarea reţelei hidrografice (a se vedea mai departe).
Totodată, remarcăm dispunerea monoclinală a formaţiunilor menţionate de la
NE la SV, rezultând adaptarea reliefului la structură. Putem exemplifica cu
cuestele Măgura Vânătă, Biserica Moţului, cu hoghback-ul Faţa Muntelui, etc.
Pe marginile platoului sunt vizibile marile deranjamente tectonice (Valea
Galbena, Valea Someşului Cald, abrupturile-escarpamente ale Bogăi şi Piatra
Galbenii, etc.), care au determinat direcţia principalelor artere hidrografice iar
sistemele de fisurare (diaclaze şi microfalii) au jucat un rol important în
organizarea drenajului de tip carstic.
În cadrul reliefului structural, se remarcă creste cu aspect de cuestă sau
hoghbacks-uri. Apoi, contactele dintre pânzele de şariaj şi autohton, a fost, în
general, nivelat de eroziune. Relieful carstic, care în ultimă instanţă ne
interesează în cel mai înalt grad, apare cu toată gama de forme exo-şi
endocarstice. Pentru analiza reliefului trebuie mai întâi să distingem etapele
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
15
evolutive ale carstului, ale proceselor carstice. Această evoluţie nu poate fi
desprinsă de evoluţia generală a reliefului Munţilor Bihor-Vlădeasa, a
Apusenilor în general.
Conform concepţiei lui Emm. de Martonne, Munţii Carpaţi au suferit
începând de la constituirea arcului montan ca formă de relief, în cursul erei
terţiare (neozoic), trei platforme de eroziune (peneplene) ca urmare a trei
perioade de nivelare, separate de faze de înălţare a întregii catene muntoase.
Aceste platforme se află situate la altitudinile de 400-600 m, 1 000-1 300 m şi
1900-2 400 m.
Masivele calcaroase prinse între celelalte roci ce constituie osatura
Carpaţilor au suferit solidar cu ele toate evenimentele tectonice şi geologice, dar
în plus au suferit şi o modelare subterană rezultând peşteri.
Schema evoluţiei ciclice este următoarea: în faza laramică din paleogen
(neozoic) este netezită prima platformă la suprafaţă în timp ce apele subterane
sapă sub ea, epifreatic, un sistem suborizontal de galerii de peşteră. Aceste
evenimente s-au desfăşurat cu 50 milioane de ani în urmă. Apoi a urmat prima
ridicare şi al doilea nivel este netezit în faza savică din miocen. Sub el ia naştere
o altă reţea subterană suborizontală, tot în condiţii epifreatice, dar în porţiunile
deja înălţate ale primului ciclu se formează şi peşteri vadoase şi avene. Al
doilea ciclu s-a desfăşurat acum 20-7 milioane de ani. După aceea a urmat a
doua înălţare odată cu faza attică din pliocen, cu formarea epifreatică a celui deal treilea ciclu de peşteri şi formarea în condiţii vadoase a unor peşteri în
nivelele ciclului I şi II. Datorită fazei valahe din pleistocen are loc o nouă
ridicare şi formarea peşterilor din ciclul III. Ciclul I se află la altitudinea de 1
900 m, ciclul II la 1 200 m iar ciclul III la 400-500 m. În sfârşit, azi are loc
săparea unei noi generaţii de peşteri, sub nivelul râurilor actuale, în condiţii de
înecare, scăpând observaţiilor noastre şi care vor forma peşterile viitoare ale
ciclului IV.
Peşteri epifreatice, corespunzând primului ciclu, nu se cunosc nici în
Apuseni şi nici în ţară. Probabil că ele au fost fie colmatate, fie au fost
transformate în forme exocarstice. În schimb, cam toate peşterile din zona
Padişului aparţin ciclului II: Cetăţile Ponorului, reţeaua subterană din Lumea
Pierdută, reţeaua subterană a Barsei, peşterile din Cheile Someşului Cald şi mai
ales Cetatea Rădesei, etc. Ciclului III îi aparţin peşterile mari situate la sau
aproape de nivelul râurilor principale (ex. Peştera Vântului, P. Urşilor, P.
Meziad, etc.).
Dorim să arătăm în câteva cuvinte cum este privită vârsta unei peşteri.
Pe baza elementelor sale se consideră că vârsta unei peşteri nu depăşeşte 500
000 de ani. Dar, pe baza datării trecutului geologic luând în considerare fosilele,
limita este împinsă mult înaninte. Astfel, pe baza fosilelor continentale din
peşteri vârsta este apreciată la 2 milioane de ani, deci vârstă cuaternară iar pe
baza fosilelor marine se ajunge la 30 milioane de ani (vârstă neozoică =
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
16
terţiară). Se consideră, de pildă, că peşteri au existat şi în urmă cu 120 milioane
de ani dar care şi-au încheiat existenţa cam tot atunci fiind umplute cu material.
Fără să insistăm prea mult, vom arăta în continuare două teorii ce tratează
evoluţia reliefului carstic. Prima se datorează lui W. M. Davis iar a doua lui J.
Cvijič, ultimul considerat părintele morfologiei carstice.
W. M. Davis, geograf american, introduce şi eroziunea carstică în cadrul
teoriei sale generale privind evoluţia reliefului. Însă, la acest autor, toate tipurile
de eroziune, cu excepţia celei exercitată de apele curgătoare care este
considerată normală, sunt considerate accidentale, întâmplătoare. Conform
concepţiei lui Davis, evoluţia ciclică a carstului se desfăşoară astfel: 1. Mai întâi
are loc ridicarea unei regiuni calcaroase deasupra nivelului mării; 2. Are loc în
condiţii subaeriene începutul procesului de carstificare. La suprafaţă se
formează relieful exocarstic iar în interiorul masivului calcaros rezultă formarea
reliefului endocarstic; 3. În această etapă începe netezirea regiunii şi formarea
carstoplenei rezultând prin aceasta distrugerea tuturor peşterilor existente; 4.
Printr-o nouă ridicare a regiunii se reactivează coroziunea şi eroziunea
sculptându-se un nou relief exo-şi endocarstic.
Una din cele mai complete teorii a fost elaborată de J.Cvijič care a legat
într-o schemă evolutivă exo-şi endocarstul. Acest autor distinge în cadrul
masivului calcaros trei etaje hidrologice care reprezintă şi etape evolutive în
acelaşi timp: o zonă uscată, lipsită de apă atât la exterior cât şi în interior, în
subteran, fapt ce explică ariditatea suprafeţelor calcaroase; o zonă de tranziţie
unde apa circulă permanent dar cu precădere pe verticală şi mai rar pe
orizontală prin intermediul unor râuri; o zonă ocupată permanent de apă, cu
toate fisurile umplute cu apa ce se scurge lent spre locurile de exurgenţe.
Aceste trei zone există concomitent într-un masiv calcaros, dar ele
reprezintă şi stadii în timp, putând fi legate de evoluţia suprafeţei printr-un
proces continuu ce cuprinde următoarele stadii: 1.Tinereţea în care există doar
zona hidrografică superioară întrucât în cadrul suprafeţei calcaroase fisurile nu
au fost deschise încă. Ca atare, apa are un curs normal la suprafaţă fără a
pătrunde în subteran. Dolinele sunt mici iar uvalele şi poliile nu sunt bine
dezvoltate; 2. În al doilea stadiu, cel de maturitate, apa pătrunde în masiv
formându-se a doua zonă hidrologică, iar prin pătrunderea şi mai adânc, se
formează şi a treia zonă hidrologică. La suprafaţă, dolinele sunt bine dezvoltate
ca şi uvalele iar poliile rezultă prin coroziune laterală acolo unde suprafaţa
terenului intersectează a doua zonă hidrologică; 3. În stadiul de bătrâneţe
suprafaţa terenului se dezmembrează morfologic. În patul văilor apar roci
impermeabile de sub calcare, zona hidrologică inferioară este treptat eliminată
şi începe reinstalarea unei reţele hidrologice normale, de suprafaţă; 4. În stadiul
final, calcarul a dispărut aproape complet, în relief rămânând doar martori sub
formă de masive izolate, dispuse pe patul impermeabil, iar drenajul subteran a
dispărut şi el.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
17
Diferenţa dintre cele două teorii în privinţa endocarstului este că la W.
M. Davis se formează la început zona hidrologică inferioară pe când la J. Cvijič
se formează zona hidrologică superioară, scurgerea la suprafaţă. La Davis, după
ce s-a format zona hidrologică inferioară, are loc ridicarea întregii regiuni şi
trecerea la un regim vados cu scurgerea apei pe verticală. Concluzia care poate
fi trasă din cele două teorii este că, de fapt, în carst nu se poate vorbi de un
fenomen ciclic deoarece revenirile sunt imposibile, un masiv calcaros evoluând
până la dispariţia completă a calcarelor.
Platoul Padiş, având o alcătuire predominant calcaroasă în adâncime, se
poate considera că este în stadiul de plină maturitate carstică, într-o continuă
evoluţie, de formare a reliefului carstic, şi mai ales endocarstic.
Clasificarea carstului Padişului
Există mai multe criterii de clasificare a carstului. În cele ce urmează,
vom încerca încadrarea platoului Padiş în tipologii carstice, tipologii expuse de
M. Bleahu (1982):
După gradul de acoperire cu vegetaţie, platoul Padiş poate fi considerat
un carst înnierbat dar având şi zone acoperite de păduri; numai abrupturile
carstice sunt dezgolite de vegetaţie sau prezintă rari conifere; După altitudine,
carsturile sunt montane, de platouri, litorale şi carsturi submarine, Padişul fiind
carst montan dar de tip platou calcaros situat la 1 100-1 250 m, fundul platoului
iar porţiunile calcaroase urcă la peste 1 400 m (Piatra Arsă-1 488 m; Piatra
Boghii-1 436 m; Biserica Moţului-1 466 m, etc); După poziţia rocilor
carstificabile fie la suprafaţă, fie acoperite de o formaţiune de roci
impermeabile, carsturile pot fi acoperite şi carsturi la zi. Platoul Padiş în general
este un carst la zi dar are şi porţiuni acoperite de alte formaţiuni, dintre care
depozite cuaternare în Şesul Padişului. La nord, depozitele calcaroase sunt
acoperite de depozitele magmatice ale Vlădesei iar în sud de depozitele
permiene ale Pânzei de Arieşeni (Glăvoiu-1 426 m, Chicera-1 386 m); După
criteriul mofologic, carsturile pot fi: platouri, creste, masive izolate. Padişul este
inclus, după acest criteriu, la tipul platou calcaros dar situat în regiunea
montană; După criteriul structural, Padişul este inclus la carst cu structură
monoclinală.
Mai sunt şi alte criterii: hidrologic (pe baza căruia se urmăreşte raportul
dintre masa calcaroasă şi rocile impermeabile, fapt esenţial pentru alimentarea
cu apă a carstului), structural-morfologic şi criteriul climatic.
Vom caracteriza, ceva mai pe larg, Padişul în funcţie de criteriile
menţionate:
Padişul, ca tip carstic, este un platou carstic dar situat în regiune
montană. Platourile sunt suprafeţe continue de calcar ce acoperă teritorii relativ
mari în care apar, în limitele unei energii de relief scăzute, carstoplene, văi
dolinare, văi oarbe şi văi în fund de sac, câmpuri de lapiezuri, polii, etc., din
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
18
toate acestea Padişul “beneficiind” din plin. Acest platou este separat de alte
platouri calcaroase prin văi adânci: astfel, de platoul Ocoale-Scărişoara prin
Valea Gârdişoara-Gârda Seacă iar de platoul Călineasa-Bătrâna de Valea
Izbucului şi, respectiv, de Gârdişoara.
Din punct de vedere structural platourile carstice sunt primare, adică
suprafaţa lor este dată de însăşi roca calcaroasă (deci grefate pe o structură
tabulară) sau platouri carstice secundare, când orizontalitatea lor este dată de o
netezire, prin eroziune sau coroziune. Platoul Padiş intră în ultima categorie,
fiind rezultatul netezirii prin eroziune şi coroziune (fiind, deci, o carstoplenă).
Prin structura geologică (litologică) se înţelege modul de dispunere a
rocilor în scoarţă. După structura geologică, carsturile pot fi: carst de zonă
tabulară; carst de zonă monoclinală; carst de structură în pânză; carst de zonă
cutată; carst de klippe calcaroase, etc. Padişul este un tip structural în pânză,
calcarele apărând în autohton, pânza fiind formată din roci impermeabile. Însă,
dispunerea rocilor în cadrul autohtonului este monoclinală, de la nord la sud,
fapt ce determină apariţia suprafeţelor structurale şi a cuestelor (ex. Biserica
Moţului).
Din punctul de vedere al raportului dintre calcare şi rocile impermeabile
înconjurătoare, se deosebesc carsturi autigene şi carsturi alogene. În cadrul
carsturilor autigene calcarele domină din toate părţile rocile impermeabile astfel
că apele sunt autohtone, provenind din precipitaţiile ce cad pe masiv. Carstul
alogen se remarcă prin faptul că rocile impermeabile domină într-o parte
calcarele şi de pe rocile impermeabile apele vin şi pătrund în masiv, încât ele
sunt străine, deci alogene. În această ultimă categorie intră Padişul, apele
venind de pe Măgura Vânătă formată din roci impermeabile. Însă, mai trebuie
să menţionăm că în cazul platoului Padiş există o situaţie particulară prin faptul
că aici sunt prezente două aliniamente de roci impermeabile dispuse în
alternanţă cu rocile carbonatice.
Din punctul de vedere al clasificării complexe a carstului, în care se
ţine seama de morfologia, structura şi poziţia calcarelor faţă de regiunile
învecinate, se deosebesc tipurile: carst de platou ridicat; carst de platou
coborât; carst de creastă proeminentă; carst de bară calcaroasă proeminentă;
carst de bară calcaroasă coborâtă, etc. Platoul Padiş intră în tipul carst de
platou ridicat. Un asemenea tip se remarcă prin altitudinea sa mai ridicată
decât regiunile învecinate de care este despărţită prin abrupturi sau văi în
formă de chei. Suprafaţa platoului este în linii generale slab vălurită, cu
energie mică de relief, dată de văile oarbe, de polii şi uvale, în raport de
martorii de eroziune. Văi în fund de sac se găsesc doar pe margini,
pătrunzând dinspre văile mărginaşe. Dolinele sunt bine dezvoltate, orientate
deseori formând văi de doline. Aici se dezvoltă poliile iar dacă în cadrul
platoului apar roci impermeabile, cazul şi al Padişului, la contactul acestora
cu calcarele iau naştere depresiuni de contact carstic.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
19
La noi în ţară predomină platourile înnierbate, având ca urmare reduse
câmpuri de lapiezuri dar în schimb domină dolinele conice.
Platourile carstice ridicate au în general un relief haotic datorat
dezorganizării reţelei hidrografice. Există râuri care însă au “viaţă” scurtă, fiind
captate în peşteri sau ponoare (văi oarbe). Ele dau acces însă la vaste sisteme
subterane, organizate pe mai multe nivele (etaj fosil, subfosil şi activ), ce permit
uneori străbaterea completă a masivului (străpungeri hidrologice). Tot aici se
găsesc cele mai profunde avene şi cele mai vaste sisteme unde se îmbină
puţurile cu galeriile. Pe marginea platourilor se deschid numeroase guri de
peşteri ce reprezintă foste exurgenţe sau sunt peşteri de decompresiune
gravitaţională. Tot aici se găsesc exurgenţele actuale, sub formă de peşteri
active sau de izbucuri sub presiune, ce trădează existenţa unei pânze freatice
continue (M. Bleahu, 1982). Toate cele amintite mai sus sunt valabile şi pentru
platoul carstic Padiş.
Subdiviziunile platoului carstic Padiş sunt: 1. Şesul Padişului, 2. Poiana
Piatra Boghii, 3. Poiana Vărăşoaia, 4. Poiana Ponor, 5. Poiana Bălăleasa, 6.
Valea Cetăţilor-Cetăţile Ponorului, 7. Valea Ursului, 8. Platoul Paragina, 9.
Platoul Lumea Pierdută, 10. Barsa Cohanului, 11. Groapa de la Barsa, 12.
Bazinul superior al Someşului Cald, 13. Poiana Florilor-Valea Galbenei, 14.
Valea Boga, 15. Culmea sudică a Masivului Vlădeasa.
RELIEFUL CALCAROS

Relieful calcaros depinde în primul rând de proprietăţile fizico-mecanice
ale rocilor carbonatice, calcare şi dolomite, cu rezistenţă la diferite acţiuni
exterioare mecanice sau de altă natură. În această categorie intră platourile
calcaroase, abrupturile calcaroase şi cheile calcaroase, toate aceste forme fiind
întâlnite în cadrul Padişului, el însuşi, ca entitate, fiind un platou calcaros.
Platoul calcaros este o formă majoră de relief pe care se grefează alte
forme carstice minore. Platoul calcaros rezultă în primul rând datorită eroziunii
carstice, a nivelărilor exterioare, şi de aceea se poate vorbi de o carstoplenă,
cum este şi platoul Padiş. Acest platou conservă foarte bine suprafaţa a doua
carpatică de nivelare, denumită Măguri-Mărişel în Apuseni, dar noi considerăm
că merită şi denumirea de Padiş, eventual în contextul Măguri-Mărişel-Padiş. În
general, suprafaţa este destul de plată, cu denivelări pozitive şi negative după
cum s-a văzut şi din enumerarea subdiviziunilor platoului, dar mărginit spre
exterior de abrupturi puternice cum sunt cele ale Bogăi, Galbenei, etc. Deoarece
acest platou calcaros are şi relief endocarstic, peşteri şi avene, el mai poate fi
denumit şi platou carstic, cum i se mai spune oficial.
Abrupturile calcaroase sunt situate mai ales pe marginea platoului şi
sunt impresionante, fiind rezultatul acţiunii tectonice. Scoatem în evidenţă
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
20
Abrupturile Bogăi, de circa 200-300 m înălţime, vizibile şi din Depresiunea
Beiuşului când albul strălucitor se observă din depărtare. Pe la mijlocul
abruptului se găseşte o peşteră şi anume Şura Boghii, vizitată de peste 100 de
ani. O altă regiune de abrupt calcaros este Măgura Sacă ce pătrunde mult în vest
între Galbena şi Boga. Apoi menţionăm abrupturile Galbenei la sudul platoului
de peste 100 m, pe cele din Cheile Someşului Cald dintre care se remarcă
Cuciulatul, etc. Dintre abrupturile din cadrul platoului, deci cele situate în
interiorul platoului menţionăm în primul rând Biserica Moţului ce constituie
totodată şi un minunat punct de observare a zonei.
Cheile calcaroase sunt de asemenea forme pitoreşti, cu aspect sălbatic,
cu pereţi stâncoşi dezgoliţi de vegetaţie şi înălţimi de sute de metri, cu apa care
curge rapid cu repezişuri sau cascade, pe lungimi de sute de metri sau chiar mai
mulţi kilometri. Multe dintre aceste chei au fost peşteri la origine şi au rezultat
prin prăbuşiri ale tavanelor peşterilor, ajungând la zi, la suprafaţă. Menţionăm
că sectoarele impresionante de chei se găsesc la exteriorul platoului: Cheile
Someşului Cald, la nord, de peste 3 km lungime, Cheile Galbenii la sud şi la
vest, cu mai multe sectoare de chei, în lungime totală de 6 km, Cheile
Gârdişoarei la est, etc. În interiorul platoului sectoarele de chei sunt scurte:
Valea Vraniţa (circa 0,5 km), Valea Cetăţilor în sectorul din avale (0,3 km), etc.
RELIEFUL CARSTIC
Relieful carstic este datorat caracteristicilor chimice în primul rând şi
apoi dizolvărilor efectuate de către apa încărcată cu CO2 (dioxid de carbon) din
aer, astfel că devine foarte agresivă asupra rocilor carbonatice, calcare şi
dolomite. Şi relieful carstic se divide în două tipuri în funcţie de situarea la
suprafaţa platoului sau în interiorul platoului, în relief exocarstic sau relieful
endocarstic.
RELIEFUL EXOCARSTIC
După cum îi arată numele, acest tip major de relief este situat la
exteriorul platoului şi prezintă o serie de forme de relief pe care le vom descrie,
cu exemplificări, în prezenta lucrare, începând cu formele minore şi terminând
cu cele majore.
Lapiezurile sunt formele minore care iau naştere prin coroziune carstică.
Sunt şanţuri ce apar pe rocile calcaroase sau alte roci carstificabile, de ordinul
centimetrilor adâncime şi lăţime şi decimetrilor lungime, formate ca urmare a
apelor de precipitaţii sau celor de scurgere. Lapiezurile pot fi libere (formate pe
roca nudă, expusă direct apei), cum pot fi observate în numeroase locuri din
Padiş, mai ales pe dealurile ce înconjoară platoul şi subdiviziunile platoului,
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
21
apoi aceste forme pot fi semiîngropate (acoperite parţial de sol), cum pot fi
văzute pe jumătatea versanţilor menţionaţi, şi lapiezuri îngropate (adică cele
formate pe sub stratul continuu de sol) şi care doar accidental pot apărea la
suprafaţă datorită unor acţiuni mecanice exterioare. Prin asocierea lapiezurilor
apar lapiazuri, adică câmpuri de lapiezuri, denumite şi lapiezuri în turmă de
miei, deoarece văzute de departe parcă ar fi turme de oi. Asemenea câmpuri de
lapiezuri apar în numeroase locuri, pe dealurile ce înconjoară Şesul Padişului,
Poiana Piatra Boghii, Vărăşoaia, Bălileasa, etc.
Dolinele sunt forme de eroziune mai mari decât precedentele, adică
lapiezurile, de forma unei pâlnii, de unde şi denumirea lor de pâlnie carstică.
Aceste doline pot avea diferite dimensiuni de la câţiva metri la zeci şi chiar sute
de metri adâncime, lăţime şi diametru. Conturul lor exterior poate avea aspecte
diferite, circulare dar şi festonate. Ele pot fi, de asemenea, izolate dar şi
îngemănate (alăturate) sau chiar îmbucate (una mică într-una mare sau chiar
mai multe mici situate într-una mare), cum se poate observa în Poiana Piatra
Boghii pe lângă Lacul Vărăşoaia. Multe dintre aceste doline comunică cu
interiorul astfel că apa de precipitaţii fie că se evaporă, fie că se infiltrează în
adâncime. Dar pot fi unele doline care se impermeabilizează cu argila de
decalcifiere astfel că reţin apa de precipitaţii rezultând lacuri permanente, cum
este cazul Lacului Vărăşoaia, Negru, etc. Un caz special este întâlnit în Şesul
Padişului unde aceste doline au fost impermeabilizate cu pietrişurile (cuarţite)
aduse de către râuri de pe Măgura Vânătă, formându-se lacuri permanente,
fenomen observat de M. Bleahu (1956). Cu timpul, unele dintre aceste lacuri au
fost invadate total de către vegetaţie, devenind mlaştini, cum se observă în
Şesul Padişului. Unele doline se pot dezvolta în adâncime, prin prăbuşire,
rezultând doline de prăbuşire, aşa cum putem exemplifica cu dolina de lângă
ponorul pârâul Gârjoabei, pe care o întâlnesc turiştii în mersul lor de la cabana
turistică Padiş la Cetăţile Ponorului. De asemenea, unele doline fac trecerea
spre avene, purtând denumirea de doline-avene aşa cum sunt dolinele-avene ale
complexului carstic Cetăţile Ponorului.
Uvalele (uvalas-uri) sunt forme de relief exocarstic mai mari, depresiuni
carstice alungite pe o anumită direcţie dar lipsite de apă curgătoare permanentă,
în schimb fundul lor este ciuruit de doline şi mici avene, semn al scurgerii pe
aici odinioară a unui curs de apă care a pătruns în adâncime. Un exemplu tipic
de uvală este Poiana Bălileasa care se găseşte la urcarea turistului peste Şaua
Scăriţa.
Poliile sunt depresiuni carstice de regulă mai mari decât uvalele, de care
se deosebesc şi prin faptul că au un curs de apă permanent, cu apariţie şi
dispariţie subterană, cazul Poienii Ponor care poate fi liniştit considerată ca
polie, este adevărat că de mici dimensiuni, cu suprafaţa de cca 2 kmp. Dacă
uvalele rezultă prin îngemănarea dolinelor, de regulă poliile (câmpie în limba
sârbă) rezultă prin unirea uvalelor, prăbuşiri ale tavanelor peşterilor, etc.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
22
Văile carstice sunt de asemenea importante în cadrul platoului carstic
Padiş deoarece au o funcţie morfologică în modelarea de relief. Aceste văi, pe
care le considerăm acum ca văi morfologice, deci ca forme negative de relief pe
unde se scurge apă, pot fi văi cu scurgere permanentă, intermitentă sau
temporară dar pot fi şi văi lipsite total şi permanent de apă. De asemenea, văile
au putut fi fragmentate în două sau chiar mai multe sectoare, de-a lungul
timpului dar şi în prezent pot să apară modificări de albii, etc. Sunt apoi văi în
chei, deci cu sectoare foarte înguste.
Ca văi în chei menţionăm Someşul Cald, Galbena, Izbucul Galbenii, etc.
Dintre văile oarbe exemplificăm cu Valea Trânghieşti, Gârjoaba, dar cel mai
clasic exemplu este Valea Cetăţilor ce se termină în complexul Cetăţile
Ponorului. Dar şi aici există văi oarbe care se continuă cu o peşteră (Valea
Ursului cu Peştera de la Căput, Valea Cetăţilor cu Peştera Cetăţile Ponorului,
etc.), dar sunt şi văi oarbe care se termină cu ponor, deci inaccesibil omului
(Valea Trânghieşti, Valea Gârjoaba, Renghii, Cuţilor etc.). Văile oarbe nu au o
continuare nici măcar morfologică dar sunt văi în trepte antitetice, fapt ce
dovedeşte un vechi curs de apă pe acolo. Un asemenea exemplu concludent este
Valea Arsurii care, după locul de pierdere în subteran, şi după o treaptă
antitetică de circa 2 m, se continuă cu o vale morfologică, lipsită total de apă, pe
încă circa 0,8 km, terminându-se definitiv la baza unei trepte antitetice vechi de
circa 10 m înălţime. Deşi este la exteriorul platoului, dar în apropiere,
menţionăm un exemplu clasic de vale în trepte antitetice şi anume GârdişoaraGârda Seacă.
Există situaţii când apele se pierd lateral în versantul unei văi şi nu
frontal, ca în cazul Văii Seci, Valea Luncşoara, etc. Apoi, menţionăm văile
denumite în fund de sac sau văile cu recul, care sunt exact inversul văilor oarbe,
adică apa lor apare brusc dintr-un perete calcaros, valea neexistând dincolo de
izvor. Apa poate să apară dintr-o peşteră (cazul Pârâului Ponor ce apare dintr-o
peşteră scundă) sau dintr-un izbuc cum este cazul Izbucului Galbenii. De
regulă, formarea acestor sectoare de văi este pusă pe seama prăbuşirii tavanului
unor peşteri (sectorul din amonte al Pârâului Ponor, sau acelaşi sector al
Galbenei, etc.). Menţionăm aici prăbuşirea iminentă a tavanului peşterii Cetatea
Rădesei, fapt dovedit de prezenţa avenelor-ferestre. Tot o categorie deasă de văi
întâlnite în cadrul regiunilor carstice sunt cele denumite seci (sohodoale), care
nu mai au apă deoarece ea a fost captată mai în amonte; totdeauna aval de locul
de captare carstică în cazul văilor în trepte antitetice se găsesc sectoare lipsite
de apă (cazul Văii Seci, a Arsurii, etc). Menţionăm aici şi pe Valea Vraniţa,
lipsită de apă, ea funcţionând ca “prea plin” doar când în sectorul inferior al
Poienii Ponor se formează un lac temporar.
Tot în regiuni carstice se fomează văi de doline sau văi dolinare, care
înseamnă o înşiruire de doline într-o anumită direcţie, de regulă longitudinală,
cazul Bălilesei, a Poienii Piatra Boghii, sau a văii dolinare care pătrunde în
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
23
Avenul Gemănata (Platoul Lumea Pierdută) şi are cam un kilometru lungime
(L. Vălenaş, 1984).
Pentru a explica aceste văi dolinare s-au emis două ipoteze: fie că a
existat o vale de suprafaţă, cu continuitate, dar apa s-a pierdut treptat în
subteran, la început într-un ponor transformat în dolină, apoi într-un al doilea
ponor transformat şi el într-o dolină, şi aşa mai departe, astfel rezultând o vale
de acest tip; a doua ipoteză admite că în lungul unei fracturi majore, care
permite infiltrarea apei în adâncime, a rezultat în jurul fiecărui punct de
absorbţie câte o dolină, care evoluând s-au unit formând o depresiune alungită
cu aspect de vale.
Dacă în general formele menţionate până acum sunt forme negative,
atunci desigur există şi forme pozitive de tipul pereţilor verticali (abrupturi),
creste calcaroase, piloni turnuri şi ace calcaroase, apoi martori de eroziune de
tipul humurilor sau corneturilor ultimele fiind mici masive calcaroase rămase în
interiorul platourilor sau depresiunilor carstice, dintre care scoatem în evidenţă
Dl. Rotund, sau Dl. Răchita din Padiş, etc.
Ca suprafaţă carstică orizontală este de menţionat carstoplena care a
rezultat în urma netezirii de către coroziune, ce nu cuprinde ca forme secundare
decât cel mult doline şi câmpuri de lapiezuri. Pentru aceasta se admite în
general o evoluţie biochimică datorată acizilor corozivi din solul care acoperă
terenul, fie datorită vegetaţiei ierboase, fie datorită celei forestiere.
RELIEFUL ENDOCARSTIC
După cum rezultă din denumirea de endocarst este vorba de peşteri şi
avene-peşteri ca şi de avenele ce fac legătura dintre exo-şi endocarst.
Peşterile sunt goluri subterane dar în accepţiune nouă peşterile sunt cele
care depăşesc 10 m lungime iar dacă au sub această dimensiune se numesc
grote. După modul de formare sunt de mai multe tipuri dar grupate în trei
categorii: peşteri secundare, peşteri de eroziune şi peşteri de dizolvare (M.
Bleahu, 1982). Vom enumera aceste forme de relief endocarstic, urmând să şi
exemplificăm, respectiv vom menţiona şi formele de relief minore care se
suprapun peşterilor.
După modul lor de formare, peşterile sunt de mai multe tipuri dar
grupate în trei mari categorii şi anume peşteri secundare, peşteri de eroziune şi
peşteri de dizolvare.
A. Peşterile secundare sunt cele care rezultă mult timp de la formarea
rocilor în care s-au format. Aceste peşteri cuprind următoarele tipuri: peşteri de
prăbuşire, peşteri de tracţiune gravitaţională, peşteri de tracţiune tectonică.
1. Peşterile de prăbuşire sunt cele care rezultă prin prăbuşirea blocurilor
de stâncă şi care au format spaţii goale ce dau impresia de peşteră. Un asemenea
exemplu este Peştera Cuptorul din cadrul Cheilor Someşului Cald.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
24
2. Peşterile de tracţiune gravitaţională iau naştere în roci dure şi
compacte, la marginea masivelor ce se termină cu un perete vertical. În lungul
acestuia se formează, paralel cu el, crăpături verticale ce pot fi destul de lungi şi
care se pot asemăna cu avenele. Deasupra ponorului Văii Trânghieşti din Padiş
se găsesc asemenea crăpături dar şi pe deasupra abrupturilor Bogăi sau deasupra
abrupturilor Pietrei Galbenii, etc.
3. Peşterile de tracţiune tectonică sunt cele care rezultă în urma
cutărilor sau a altor fenomene tectonice. Multe dintre peşteri sau porţiuni ale lor
se datoresc tectonicii: de exemplu, galeria Cetăţilor Ponorului, reţeaua
subterană a Lumii Pierdute, etc.
B. Peşterile de eroziune sunt cele care rezultă în versanţii râurilor în
urma evorsiunii efectuate de către apele râurilor ce fac vârtejuri puternice. Sunt
peşteri de mici dimensiuni, noi exemplificând cu Peştera Tunelul (Cheile
Galbenei) şi Peştera Tunelul cu Apă (Cheile Someşului Cald).
C. Peşterile de dizolvare sunt însă cele mai frecvente şi, totodată, cele
mai mari. Majoritatea peşterilor din Padiş sunt de această natură.
FORME SUPRAPUSE PEŞTERILOR
Vom arăta principalele forme de relief care se pot întâlni în cadrul
peşterilor: galeriile, sălile, etc.
Galeriile sunt în general porţiuni ale peşterilor cu aspect îngustat, ca
nişte coridoare, ce fac legătura dintre sălile peşterilor. Pot să aibă forme
variate, fapt ce denotă şi modul lor de formare. Aceste galerii, în profil
transversal, pot avea forme rotunjite, triunghiulare, dreptunghiulare,
pătratice şi mixte.
Formele rotunjite trebuie puse pe seama unei curgeri sub presiune,
deci că aceste galerii erau complet umplute cu apă în timpul formării lor, apa
acţionând concomitent în toate direcţiile. Secţiunile triunghiulare sunt
caracteristice unei curgeri cu nivel liber iar linia de împreunare a pereţilor în
tavan constituie fisura pe unde apa a atacat asupra peşterii (cele mai multe
galerii au acest aspect). Forma de dreptunghi a galeriilor a rezultat datorită
unei curgeri acvatice în sens gravitaţional (seamănă cu cheile de la
suprafaţă, fapt pentru care se mai numesc "galerii în canion"-exemplu în
Cetăţile Ponorului, în Gheţarul de la Barsa, etc.). Forma pătratică a galeriilor
adică cu tavanul peşterii orizontal şi pereţii verticali, este un rezultat în urma
dezvoltării peşterilor în cadrul rocilor dispuse în feţe de strat (ex. Peştera din
Padiş). Secţiunile mixte rezultă din interferarea diverselor tipuri de galerii.
Sălile sunt spaţii mai largi ce se găsesc între sectoare de galerii. După
natura lor, sălile pot fi de mai multe tipuri: primare, de confluenţă, de
coalescenţă laterală.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
25
1. Sălile primare sau săli de natură tectonică sunt de formă alungită, cu
pereţi paraleli şi drepţi ce nu prezintă urme de modelare efectuate de către apa
curgătoare sau sub presiune.
2. Sălile de confluenţă rezultă în urma coroziunii de amestec (mărirea
agresivităţii apei din cauza amestecului a două soluţii cu grad diferit de
saturare). Asemenea săli se găsesc în Peştera Neagră, în reţeaua subterană a
platoului Lumea Pierdută, etc.
3. Sălile de coalescenţă laterală sunt săli care au rezultat prin lărgire
laterală. Un exemplu este dat de M. Bleahu în cadrul peşterii Gheţarul de la
Barsa, şi anume "sala falselor culoare".
Desigur că în cadrul peşterilor se pot găsi numeroase alte forme de relief
minore dintre care menţionăm stalactitete, stalagmitele, coloanele de calcită,
goursurile, baldachine, etc.
PRĂBUŞIREA PEŞTERILOR
Din motive diferite, tectonică, eroziune, dizolvare, etc., se înregistrează
prăbuşirea tavanului peşterilor rezultând cheile. Menţionăm asemenea forme
amonte de Cetăţile Ponorului, apoi în Cheile Someşului Cald, în cel al
Galbenei, etc. De asemenea, este iminentă prăbuşirea tavanului Peşterii Cetatea
Rădesei, fapt dovedit de prezenţa avenelor-ferestre din tavan.
DESCRIEREA PRINCIPALELOR FENOMENE CALCAROASE
ŞI CARSTICE

Vom analiza, pe de o parte, formele de relief calcaroase iar pe de altă
parte formele de relief carstice, atât cele de suprafaţă cât şi cele de profunzime.
La fiecare tip şi subtip vom scoate în evidenţă aspectele principale.
1. FORMELE DE RELIEF CALCAROASE
Aici se încadrează platourile calcaroase, abrupturile calcaroase şi cheile
calcaroase iar în alte regiuni canioanele.
A) Platourile calcaroase sunt forme exterioare ce rezultă în urma
nivelării lor. În totalitate Platoul Padiş poate fi considerat un asemenea platou
dar, deoarece el adăposteşte şi goluri subterane, el poate fi considerat şi platou
carstic. De asemenea, acest platou a fost divizat în interior în părţi mai mici şi
de aceea şi acestea pot fi considerate ca platouri de dimensiuni mai mici: ex.,
Platoul Lumea Pierdută, Vărăşoaia, Bălileasa, etc.
B) Abrupturile calcaroase se găsesc atât în interiorul platourilor
calcaroase, ele divizând platoul în subdiviziuni, cât mai ales la exteriorul lor, în
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
26
acest ultim caz ele fiind foarte abrupte şi totodată impresionante: ex.,
abrupturile Bogăi, cele ale Galbenei, Someşului Cald, etc.
C) Cheile calcaroase au rezultat mai ales prin prăbuşiri ale tavanelor
peşterilor şi sunt situate mai ales la exteriorul platourilor ele fiind foarte adânci
şi strâmte: ex. Cheile Someşului Cald, Cheile Galbenii, ş.a.
2. FORMELE DE RELIEF CARSTICE
După cum s-a mai menţionat, aceste forme se divid, după locul unde se
găsesc, în exocarstice şi respectiv endocarstice.
A. RELIEF EXOCARSTIC
În această categorie se includ lapiezurile, dolinele, uvalas-urile şi poliile,
de la simplu la complex, respectiv de la cele mici la cele mari.
a) Lapiezurile sunt, aşa după cum s-a mai meţionat, mici şanţuri de
şiroire săpate pe suprafaţa calcarelor ivite la zi. În zona Padiş asemenea forme
sunt foarte multe şi sunt răspândite aproape pretutindeni, fie izolate fie în
asociaţie, formând în ultimul caz, aşa-numitele "câmpuri de lapiezuri".
Câmpuri de lapiezuri întâlnim în Poiana Vărăşoaia, în Şesul Padişului,
în Poiana Ponor, în Lumea Pierdută, etc.
Un fapt interesant şi generalizat în regiunea Padişului, şi mai ales în
subdiviziunea Şesul Padişului, este că de regulă pe fundul depresiunilor şi
poienilor lipsesc lapiezurile, ce apar în schimb pe culmile montane
înconjurătoare. Acest fapt se datorează acoperirii fundului depresiunilor şi
poienilor cu elemente detritice impermeabile aduse de pe Culmea Măgura
Vânătă. În schimb, ele apar pe culmile înconjurătoare depresiunilor ce n-au fost
acoperite de rocile impermeabile.
b) Dolinele sunt forme interesante şi uşor de recunoscut prin aspectul lor
de pâlnie (de unde şi denumirea lor de "pâlnii carstice"); se găsesc în număr
foarte mare în zona Padişului. Uneori se asociază foarte multe doline formând
"câmpuri de doline" (ex., în Poiana Vărăşoaia).
Au dimensiuni variabile, unele sunt foarte mici, de dimensiuni
metrice pe când altele sunt de ordinul zecilor de metri, făcând chiar trecerea
spre avene (doline-avene). Alteori, prin prăbuşire pot da naştere la doline de
prăbuşire (ex., dolina de prăbuşire de lângă ponorul Gârjoabei din Şesul
Padişului).
Sunt apoi situaţii de doline adventive, una lângă alta, şi care în viitor se
vor putea contopi, rezultând una singură (în Poiana Vărăşoaia) sau sunt cazuri
de doline îmbucate (când într-una mai mare se pot dezvolta altele mai mici; de
exemplu, în Poiana Vărăşoaia am deosebit patru doline mai mici cuprinse în
cadrul unei doline mai mari).
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
27
Menţionăm apoi cazul dolinelor din Şesul Padişului care s-au format nu
în calcare ci în acele roci impermeabile aduse de către râuri de pe culmea
Măgura Vânătă şi care s-au scurs în dolinele situate în bază, astfel că aceste
doline au fost impermeabilizate şi au reţinut apa de ploaie dând lacuri
permanente care se pot vedea în Şesul Padişului şi mai ales în jurul cantonului
silvic Padiş. Multe dintre aceste lacuri au fost ulterior invadate de către
vegetaţie, devenind mlaştini.
Sunt şi situaţii când fundul dolinelor se impermeabilizează cu argila de
decalcifiere, astfel că se pot forma lacuri permanente, cum este cazul Lacului
Vărăşoaia, Lacul Negru din Groapa de la Barsa, etc.
c) Uvale (uvalas-uri). Sunt depresiuni alungite şi adâncite care au fost
cândva ocupate de apă dar acum sunt lipsite total de apă. Totuşi, la ploi foarte
abundente se pot forma scurgeri de apă temporară. Includem aici Poiana Bălileasa
ca un exemplu tipic dar chiar şi Poiana Vărăşoaia poate fi considerată ca o uvală.
d) Polii (polje). Sunt depresiuni carstice dezvoltate în calcar şi care, spre
deosebire de uvale, sunt străbătute de ape curgătoare permanente, cu apariţie
din perete de calcar (izbuc) şi cu dispariţie tot în subteran format din calcare
(ponor). Aici putem include Poiana Ponor care îndeplineşte condiţiile unei polii
doar că este de mică dimensiune dar şi Valea Cetăţilor poate fi considerată o
polie şi chiar şi Paragina, respectiv Valea Ursului.
În continuare, vom analiza văile carstice şi mai ales pe cele situate în
interiorul platoului deoarece toate au o situaţie deosebită şi anume sunt carstice,
adică ele la contactul cu rocile carbonatice (calcare şi dolomite) pătrund în
adânc. Dacă toate aceste văi se aseamănă prin faptul că îşi pierd apele subteran
la capătul lor, se deosebesc prin trei aspecte: unul este acela că unele văi se
formează pe substrat format din roci impermeabile (ex. Gârjoaba, Trânghieşti,
Arsura, etc.); un al doilea aspect este că unele văi rezultă din izbucuri, deci din
adâncuri prin intermediul ponoarelor şi că deci ele se formează prin izbucnirea
din roci carbonatice (ex., Ponor, Valea Cetăţilor, Valea Galbena); alte văi sunt
lipsite total (Valea Seacă, Valea Vraniţa) sau parţial de ape fie pe tot sectorul fie
mai ales în sectorul inferior (Ursului, Gârjoaba, etc.).
Aşadar, aceste văi de pe teritorul platoului carstic Padiş pot fi şi sunt
clasificate în mod diferit, după cum urmează:
- văi cu apă permanentă cu izvoarele situate pe substrat de roci
impermeabile dar cu gurile de vărsare pe substrat calcaros: Gârjoaba,
Trânghieşti, Arsura, Cuţilor, etc.;
- văi cu apă permanentă cu izvoarele situate pe substrat carbonatic şi cu
punctele de vărsare situate tot pe substrat carbonatic: Ponor, Cetăţilor, etc.
- văi lipsite total de apă curgătoare: Valea Vraniţa, Valea Seacă, Valea
Arsura (aval de treapta antitetică), etc.;
- văi lipsite parţial de apă curgătoare şi mai ales în sectorul din avale
(Valea Ursului, Valea Gârjoaba, etc.).
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
28
O altă clasificare a văilor, după morfologie, este următoarea:
- văi oarbe ce se termină cu o peşteră (Valea Cetăţilor, Valea Ursului);
- văi oarbe cu ponor (Trânghieşti, Gârjoaba, Renghii, Cuţilor, etc.);
- văi oarbe cu trepte antitetice (Valea Arsurii);
- văi în fund de sac (sau vale cu recul) sunt văile Ponorului, Valea
Galbenei, etc.;
- văi sohodol (văi lipsite total de apă ): Valea Vraniţa, Valea Arsura,
Valea Seacă, etc.
- văi dolinare (valea ce ajunge în Peştera Gemănata din Platoul Padiş),
etc.
Nu putem să nu analizăm şi formele de relief minore dar foarte
importante pentru funcţionarea hidrologică a văilor carstice: izbucuri, ponoare,
sorburi.
Izbucurile sunt locuri de "izbucnire" a apelor dintr-un perete calcaros.
Dintre cele mai importante izbucuri ale Padişului menţionăm: Izbucul Ursului,
Izbucul Izvorul Rece, Izbucul Rădesei, Izbucul Galbenii, etc.
Ponoarele sunt locuri de pătrundere în subteran a apelor văilor.
Ponoarele pot fi simple, deci impenetrabile pentru om dar pot fi cu peşteri ca de
pildă Valea Cetăţilor ce pătrunde în Peştera Cetăţile Ponorului sau Valea
Ursului ce intră în Peştera de la Căput, etc.
Sorburi sunt locuri situate sub nivelul apelor, prin care apa ajunge în
subteran. Menţionăm sorburile Pârâului Ponor din poiana cu acelaşi nume.
29
CONDIŢIILE CLIMATICE
Climatul general al platoului carstic Padiş este rece şi foarte umed.
Acest fapt este demonstrat de substratul aproape permanent umed, de prezenţa
pădurilor de conifere, a mlaştinilor oligotrofe etc. Datorită faptului că în cadrul
platoului nu se execută observaţii meteorologice, suntem nevoiţi să extrapolăm
date de la staţia Stâna de Vale dar ne bazăm şi pe observaţii personale cât şi pe
condiţiile fizico-geografice de ansamblu ale platoului şi ale regiunii
înconjurătoare.
Temperatura medie anuală este de 4o
C pe culmea Măgura Vânătă iar pe
platou de cca 6o
C; dar dese sunt inversiunile termice, fapt ce se reflectă şi în
vegetaţie, după cum se va vedea la capitolul vegetaţie.
După atlasul climatologic (editat de Institutul Meteorologic, 1966),
rezultă unele date şi concluzii interesante. Temperatura medie anuală este
cuprinsă între 4 şi 6o
C iar defalcarea pe luni ne arată o temperatură medie a
lunii ianuarie de -6 şi -4o
c iar a lunilor calde iulie şi august de 14 şi 16o
C.
Din aceste date rezultă că lunile cele mai propice pentru ieşiri la teren
sunt cele de vară, adică iunie (dar atenţie, este şi luna cea mai ploioasă), iulie şi
august. Mai precizăm că cea mai bună perioadă de vizitare a platoului este între
15 iulie şi 5 august, când temperaturile sunt ceva mai ridicate şi ploile sunt mai
reduse.
Din datele referitoare la media maximelor zilnice reiese că în luna
ianuarie valorile sunt cuprinse între 0 şi -2o
C (de notat că aceste valori cuprind
marginile de vest şi respectiv de est ale platoului) iar valorile cele mai ridicate
sunt în luna august (20 şi 22o
C). În celelalte luni valorile variază: în luna
februarie -2 şi 0o
C; în martie 6 şi 8o
C; media maximelor zilnice pe luna aprilie
este de 8 şi 10o
C; în luna mai 16o
C; în iunie 16 şi 18o
C; în luna iulie 18 şi 20o
C,
valorile fiind deja arătate pentru luna august, care sunt cele mai mari, în
septembrie 20 şi 16o
C, în octombrie 10 şi 12o
C, în noiembrie 8 şi 6o
C iar în
decembrie 2 şi 0o
C.
Din datele referitoare la media minimelor zilnice reies că valorile sunt
mai scăzute în luna ianuarie (-8 şi -10o
C) iar cele mai ridicate în lunile iulie şi
august (8 şi 10o
C). În celelalte luni valorile oscilează astfel: în ianuarie, după
cum s-a văzut, -8 şi -10o
C; în februarie -9 şi -8o
C; în martie -4 şi -6o
C; în aprilie
-2 şi 0o
C; în mai 2 şi 4o
C; în iunie 6 şi 8o
C; în iulie şi august s-a arătat deja (8 şi
10o
C); în septembrie 6 şi 8o
C; în octombrie 2 şi 4o
C; în noiembrie 0 şi 2o
C iar în
decembrie -5 şi -6o
C.
Alte valori termice extrase din atlasul menţionat sunt: amplitudinea
medie anuală atinge 19-20o
C (din calculele noastre a reieşit 22o
C); prima zi cu
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
30
îngeţ este data de 1 octombrie iar ultima zi cu îngeţ este data de 1 mai. Şi din
aceste date rezultă că propice pentru ieşirile pe teren este perioada cuprinsă
între 1 mai şi 1 octombrie.
Am mai dori să menţionăm, ca o concluzie, următoarele: gradientul
mediu anual este de 0,5o
C la 100 m. Adică, în mod normal, temperatura scade
în altitudine la fiecare 100 m cu jumătate de grad Celsius. Deci, valorile pe
culmile cu înconjoară platoul sunt mai scăzute cu 0,5o
C sau chiar 1o
C decât
valorile de pe fundul platoului. Însă, intervin fenomene de inversiuni termice,
ceea ce face ca fenomenul, dimpotrivă să fie invers decât am descris mai sus,
adică pe fundul platoului tempreatura este mai scăzută decât pe culmi.
Gradientul termic mediu este de 0,7-0,8o
/100 m în luna iulie şi de 0,3-0,4o
C/100
m în luna ianuarie. Şi în acest caz, trebuie să ţinem seama de fenomenul de
inversiune termică, fapt ce se reflectă şi prin inversiuni de vegetaţie.
Totodată, numărul zilelor cu îngheţ atinge 225 zile iar a celor fără îngheţ
este de 140 zile. Frecvenţa medie a zilelor tropicale (cu temperatura maximă a
zilei de peste 30o
C) este redusă, aproape de zero, deci în Padiş nu sunt zile
tropicale (doar excepţional) şi din acest motiv trebuie să ne echipăm mai gros la
ieşiri pe teren. În schimb, frecvenţa medie a zilelor de iarnă (temperatura
maximă sub 0o
C) este de circa 50 zile. De altfel, camparea cu cortul după data
de 20 august nu prea este indicată din cauza nopţilor reci, chiar cu îngheţ, cum a
fost în anul 1990, de pildă.
Un alt element meteo-climatic important este cantitatea de precipitaţii.
Din datele extrase de pe hărţi climatice rezultă că valoarea atinge 1 400 mm/an.
Din observaţiile noastre, necuantificate din păcate, credem că valoarea este de
circa 1 600-1 800 mma/an, fiind, credem noi, mai mare chiar decât la Stâna de
Vale, unde media ultimilor circa 30 de ani s-a apropiat de 1 800 mm pe an.
Cantităţile mari de precipitaţii rezultă datorită a mai multor cauze:
circulaţia maselor de aer dinspre vest, încărcate cu umiditate, care depăşesc cu
uşurinţă Munţii Codru-Moma, mult mai joşi altitudinal, astfel că ajung pe
platoul Padiş facilitate şi de înclinarea generală a platoului. Aceste condiţii se
datoresc şi abundenţei umidităţii deosebite din lipsa brizelor între culme şi
fundul platoului. Apoi, prezenţa dolinelor cu lacuri determină un "rezervor" de
umezeală, sub formă de ceaţă densă, fenomen mai des întâlnit vara, când rezultă
şi roua foarte deasă depusă pe vegetaţia ierboasă.
În sezonul rece valorile ating peste 500 mm iar în sezonul cald peste 600
mm.
Valorile medii ale precipitaţiilor pe luni se prezintă astfel: ianuarie 60-
80 mm; februarie 60-80 mm; martie 80-100 mm; mai 120-140 mm; iunie 140-
160 mm; iulie 140 mm; august 100-120 mm; septembrie 80 mm; octombrie 80
mm; noiembrie 80-100 mm; decembrie 60-80 mm. Din analiza acestor valori se
poate concluziona că luna cea mai ploioasă este iunie (140-160 mm), urmată de
lunile mai şi iulie iar lunile cele mai "secetoase" sunt decembrie, ianuarie şi
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
31
februarie dintre lunile "reci" şi, respectiv, septembrie şi octombrie. Acestea din
urmă ar fi lunile cele mai favorabile, aşadar, pentru ieşiri la teren. S-ar putea ca
în ultimul timp cantitatea să mai fi scăzut datorită fenomenului de încălzire
globală.
Grosimea medie a stratului de zăpadă pe sol este de peste 90 cm dar
poate depăşi această valoare în unii ani datorită condiţiilor locale amintite mai
înainte: platou înconjurat din toate părţile de culmi la care se adaugă "ieşirea"
apelor la topirea zăpezii numai pe cale subterană care are loc cu o anumită
încetineală. Numărul anual de zile cu ninsoare este între 40-80 zile iar numărul
anual de zile cu strat de zăpadă este de 120 zile. Mulţi dintre muncitorii
forestieri şi sondori care au muncit iarna la Padiş menţionau că de multe ori
grosimea zăpezii ajungea la 2-3 m.
Umezeala relativă (în procente) este ridicată în luna ianuarie (peste
88%), mai scăzută în iulie (72-80%) şi cu valori intermediare în lunile
octombrie şi aprilie (80%). Frecvenţa medie a umezelii relative egal sau mai
mare de 80% la ora 14, iarna atinge 45-50%, primăvara 20-25%, vara 10-15%
şi toamna 20-30%.
Vântul dominant este cel vestic, care aduce precipitaţii abundente.
Aşadar, regiunea Padiş se găseşte sub influenţa oceanică. În ianuarie acest vânt
bate cu viteze de 2-4 m/s; începând din octombrie bat şi vânturile din direcţia
nord. În rest, bat şi vânturi din est dar cu frecvenţă şi viteză mai redusă. Doar
iarna au vânturile din sectorul nordic şi estic o frecvenţă şi viteză ceva mai
mare, dar tot vânturile din vest predomină şi în aceste perioade, favorizate şi de
înclinare generală a reliefului platoului, de la est spre vest, de la peste 1 600 m
la circa 1 200-1 400 m.
Nebulozitatea (în zecimi, 0-10) medie anuală este 6,0. Media lunară este
următoarea: ianuarie 6,5-7,0; februarie 6,5-7,0; martie 6,5-7,0; aprilie 6,5-7,0;
mai 6,5-7,0; iunie 5,5-6,0; iulie 6,0-6,5; august 5,5-6,0; septembrie 5,0-5,5;
octombrie 5,5-6,0: noiembrie 6,5-7,0 şi decembrie 6,5-7,0. Deducem din aceste
valori că media cea mai scăzută se întâlneşte în lunile iunie, august (5,5) şi în
septembrie (5,0) iar cele mai mari valori medii în lunile reci ale anului, de
regulă. Numărul mediu anual de zile senine este cuprins între 60-80 zile iar
numărul mediu anual de zile acoperite atinge 180 zile.
Din datele medii ale zilelor senine reiese că în luna ianuarie acest număr
atinge 6-8 zile; în februarie tot 6-8 zile; în martie 8-10 zile; în aprilie 6-8 zile; în
mai şi iunie 6-4 zile; în lunile iulie, august şi septembrie 10-8 zile; în octombrie
10-12 zile iar în ultimele două luni ale anului 6-8 zile. Aşadar, luna cu numărul
mediu cel mai ridicat de zile senine este octombrie, când vizibilitatea pentru
privelişte panoramică este mai bună. Lunile mai şi iunie au cele mai puţine zile
senine, în medie 4-6 zile, luni care sunt şi intens ploioase.
Numărul mediu al zilelor acoperite pe luni se prezintă astfel: ianuarie
14-16 zile; februarie 14-16 zile, martie 14-16 zile; aprilie 12-14 zile; mai 14-16
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
32
zile; iunie 10-12 zile; iulie 6-10 zile; august 8-10 zile; septembrie 10-12 zile;
octombrie 12-14 zile; apoi noiembrie 18-20 zile şi decembrie 18-20 zile.
Rezultă că lunile cu numărul mediu cel mai scăzut sunt iulie (6-10 zile) şi
august (8-10) iar cu numărul mediu acoperit cel mai mare sunt lunile noiembrie
şi decembrie (18-20 zile).
Din harta radiaţiei globale (1972) al Atlasului elaborat de Academia
României, rezultă pentru regiunea Padiş suma anuală medie de 110 kcal/cm2
.
Radiaţia globală în semestrul cald atinge 82-85 kcal/cm2
iar în cel rece sub 35
kcal/cm2
. Durata strălucirii soarelui este sub 1 800 ore (suma anuală medie),
defalcată pe semestre astfel: în semestrul cald sub 1 300 ore iar restul în
semestrul rece.
Un tip aparte de climat îl au golurile subterane. Temperaturi subterane.
Nu se execută observaţii meteorologice decât în Peştera Gheţarul de la
Scărişoara, unde se execută măsurători în 16 puncte de observaţie, de o
perioadă de cca 20 ani, astfel că se pot trage concluzii importante: astfel,
subsemnatul a efectuat un calcul asupra temperaturilor medii, rezultând o
valoare de 1,2°C pe an; media lunilor de iarnă a avut valoarea de -0,97°C iar a
lunilor de vară de 2,62°C. Rezultă că între vară-iarnă există mici oscilaţii dar
care determină modificări parţiale ale masei de gheaţă la partea superficială.
Datele au fost calculate după Gh. Racoviţă (1994) (tabel nr. 1).
Tabel nr. 1.
Valori medii termice (o
C) în Peştera Scărişoara
(perioada 1982-1992)
I II III IV V VI VII VII
I
IX X XI XII AN
-
1,1
-
1,1
-
0,5
1,5 2,3 2,6 3,2 3,4 2,5 1,7 0,1 -
0,1
1,2
Tabel nr. 2.
Temperaturile medii ale lunilor de iarnă (o
C) în Peştera Gheţarul Scărişoara
(perioada 1982-1992), după Gh. Racoviţă (1994).
1982/
83
1983/
84
1984/
85
1985/
86
1986/
87
1987/
88
1988/
89
1989/
90
1990/
91
1991/
92
-0,9 -0,5 -1,2 -1,3 -2,0 0,1 -1,4 0,69 -1,6 -1,6
Rezultă media lunilor de iarnă în perioada 1982-1992 de -0,97o
C.
Extrapolând toate aceste informaţii, rezultă că în peşterile platoului
temperaturile sunt scăzute iar umiditatea este ridicată. Însă şi aici trebuie
efectuată o deosebire între avene-peşteri, fără circulaţie de curenţi aerieni, şi
între peşterile cu intrare-ieşire. În primul caz, este posibilă acumularea şi
menţinerea zăpezilor şi a gheţarilor (cazul Focului Viu, Borţigului şi Gheţarului
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
33
de la Barsa) ce se menţin tot timpul anului. În aceste avene-peşteri are loc o
"etajare" a climei, mai precis a microclimei, în sensul că în partea superioară a
lor temperatura este ceva mai ridicată decât la partea lor inferioară. În al doilea
caz, datorită existenţei curenţilor aerieni, nu se pot forma zăpezi şi gheţari.
În concluzia finală referitoare la climat, se pot preciza următoarele:
regiunea Padiş este sub influenţă oceanică; are o climă continentală (ca ţinut
climatic) şi o climă de pădure (ca district). Ca regionare climatică, Padişul este
inclus la regionare climatică de munte mijlocie iar ca domeniu topoclimatic se
include în cel de pădure şi pajişti montane respectiv un topoclimat de culmi
muntoase expus circulaţiei de vest.

34
HIDROGRAFIA
RÂURILE
De la început trebuie să precizăm că, din punct de vedere hidrografic,
apele platoului Padiş au o situaţie aparte, ele ieşind din cadrul platoului numai
pe cale subterană. Doar Someşul Cald curge complet la suprafaţă.
Apele din Platoul Padiş curg spre Crişul Negru prin intermediul Crişului
Pietros (care la Pietroasa are un debit de 4,15 m3
/s, tocmai datorită regiunii
carstice a Padişului). Doar o foarte mică parte se drenează subteran spre
Someşul Cald.
În Şesul Padişului se găsesc 13 mici pâraie care dispar individual în
subteran prin tot atâtea ponoare, fără a se uni între ele la suprafaţă. Cele mai
importante sunt: Gârjoaba, Trânghieşti, Renghii, Arsurii, Cuţilor etc. Unele
dintre aceste pâraie se unesc în subteran şi ies împreună la zi în Poiana
Ponorului (Gârjoaba, Trânghieşti, Arsurii şi micile pâraie ce vin de pe culmea
Faţa Muntelui); altele, tot subteran, ajung spre văile Boga şi Oşelu (Renghii,
Cuţilor şi micile pâraie din Poiana Vărăşoaia).
Pârâul Ponor iese dintr-un izbuc şi după un parcurs subteran de circa
600 m dispare iarăşi în adâncuri prin intermediul unor sorburi şi pe căi
subterane ajunge în Cetăţile Ponorului, complex carstic în care debuşează tot pe
căi subterane şi Valea Ursului. Tot în acest complex ajunge şi Valea Cetăţilor
care primeşte Valea Vraniţa, cu scurgere intermitentă, numai la ape mari, când
apele Ponorului formează un lac temporar.
Pârâurile Ursului şi Sec (Valea Seacă) ajung la Peştera Căput iar de aici,
cum s-a mai precizat, în Cetăţile Ponorului, pe cărări subterane. Tot Pârâul
Ursului primeşte pe Paeagina printr-un izbuc, pe care unii îl mai numesc
Izbucul Ursului iar alţii Izbucul Paragina.
În bazinul Barsa Cohanului curge un pârâu care, ca şi celelalte pâraie,
dispare printr-un ponor sub pământ. Se pare că ajunge pe căi subpământene tot
în Cetăţile Ponorului.
În Groapa Barsa sunt şase mici pâraie, care înainte de a ajunge la
peşterile gropii pătrund în adâncuri. Aceste pâraie intrau, anterior, în peşterile
din Groapa Barsa, şi apoi s-au infiltrat în subasment în locurile actuale.
În Poiana Vărăşoaia se află pârâul cu acelaşi nume şi încă alte două mici
pâraie care dispar în subteran prin ponoare la baza Vârfului Vărăşoaia. O mică parte
dintr-un pârâu, prin difluenţă, se scurge spre Someşul Cald, restul spre Crişul Negru.
Someşul Cald rezultă prin unirea a mai multor pâraie, printre care
Feredeul, Rădeasa, Alunul etc. Someşul Cald, aşadar, nu se include în bazinul
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
35
hidrografic al Padişului dar datorită reliefului carstic şi al legăturilor facile cu
Padişul, am tratat şi Someşul Cald la Platoul Padiş. Deci, dacă hidrografic nu,
din punct de vedere morfologic putem include Cheile Someşului Cald din
regiunea de izvoare la Platoul Padiş.
Din punct de vedere hidrografic au fost determinate în cadrul platoului
Padiş următoarele bazine hidrografice închise la exterior dar care comunică
între ele în interior: Şesul Padişului; Poiana Bălileasa; Groapa de la Barsa;
Valea Cetăţilor; Barsa Cohanului; Lumea Pierdută; Poiana Ponor; Paragina
(după M. Bleahu, S. Bordea, 1981) la care L. Vălenaş (1984) mai adaugă
Bazinul Cetăţeaua şi Platoul Iezerele.
În medie, densitatea reţelei hidrografice este cuprinsă între 0,70 şi 1
km/km2
. Din atlasul din anul 1985 rezultă pentru regiunea Padiş o densitate a
reţelei de 0,80 km/km2
. În atlasul elaborat de Institutul de geografie, harta
hidrografică (1972) indică o densitate a reţelei hidrografice de 0,78 km/km2
.
Din datele densităţii hidrografice (reieşite din teza de doctorat - A. Indrieş,
1997, 1999), rezultă că media este 1,58 km/kmp (socotind atât apele
permanente cât şi pe cele intermitente).
Scurgerea minimă variază între 5 şi 7 l/s/km2
. Din harta scurgerii apei
(1974) reiese că scurgerea medie lichidă este 30 l/s/km2
= 950 mm/an.
Scurgerea medie de aluviuni în suspensie este în jur de 0,5 t/ha/an. Scurgerea
medie subterană variază între 300 şi 400 mm/an. Pe anotimpuri, rezultă că
scurgerea cea mai abundentă este înregistrată primăvara (45-50%), toamna şi
iarna este sub 15% iar vara atinge 30%. Umezirea totală a solului este de peste
700 mm/an. Din aceeaşi hartă rezultă că bilanţul hidric este excedentar datorită
carstului.
Scurgerea apelor este permanentă dar se înregistrează areale
semiendoreice datorită, evident, calcarului. Apele fac parte din categoria apelor
carbonatate (0-200 mg/l) cu ape de calitate.
Temperatura medie multianuală a apelor este cuprinsă între 6-7o
C iar
formaţiunile de gheaţă apar în perioada 11-20 noiembrie şi dispar în perioada 11-20
martie. Pârâurile fiind de mici dimensiuni, producerea formaţiunilor de gheaţă se
produce 100%, durata medie a formaţiunilor de gheaţă depăşind 80 de zile.
L. Vălenaş (1984) dă unele informaţii privitoare la geochimia apelor
carstice din regiunea Padiş. Din cele nouă probe enumerate de autorul
menţionat, noi am făcut media valorilor, rezultând următoarele date: media
ionilor de C++(mg/l) = 44,15; media Mg++ (mg/l) = 9,81; ioni de HCO3
-
(mg/l) =
175,2; Cl-
(mg/l) = 0,93. Media celor 9 probe la pH dă 7,03.
Tot autorul menţionat a efectuat măsurători de temperatură (perioada
26-28 iulie 1978), rezultând valoarea medie de 8,33o
C. Din toate aceste date
geochimice autorul amintit trage concluzia că agresivitatea apelor Padişului se
menţine în continuare şi, ca atare, eroziunea va fi în continuare ridicată,
adăugăm noi.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
36
Acelaşi autor a oferit date estimate ale debitelor pârâurilor din care a
luat analizele, după cum urmează: Izbucul Ursului = 75 l/s; Izvorul Rece = 100
l/s; Izbucul din Valea Cetăţilor (la locul numit "Grajduri") = 25 l/s; Valea
Cetăţilor la intrarea în Cetăţile Ponorului = 100 l/s; Pârâul Brădeţanu = 50 l/s;
Izbucul Ponor = 500 l/s; Pârâul Ponor la sorburile din Poiana Ponor = 550 l/s.
Media efectuată dă valoarea de 225 l/s, valoare relativ mare.
Din atlasul (1985) rezultă următoarele date: scurgerea medie a râurilor este
de 40 l/s (adică aproximativ 1 260 mm/an) iar debitele medii de circa 10 m3
/s.
Someşul Cald are debitul cel mai mare din cuprinsul Munţilor Bihor şi
anume 5,85 m3
/s.
LACURILE
Lacurile sunt de origine carstică şi s-au cantonat în dolinele platoului
carstic, doline situate pe suprafeţe plane. Unele dintre aceste lacuri au un
caracter permanent iar altele temporar.
Lacurile permanente sunt de două feluri în funcţie de modul lor de
formare: lacuri formate în doline sculptate direct în calcare (Lacul Vărăşoaia
din poiana cu acelaşi nume, Lacul Negru din Groapa de la Barsa de 8 m
diametru) şi, respectiv, lacuri formate pe stratul de prundiş scurs în cadrul
dolinelor calcaroase situate în substrat, cazul lacurilor din Şesul Padişului.
În cadrul lacurilor temporare intră toate sau aproape toate dolinele care
menţin o perioadă de timp cantitatea de apă rezultată din precipitaţii. Lacul
temporar cel mai caracteristic este cel care se formează în Poiana Ponor în zona
sorburilor, care pe timp ploios abundent, nu pot absorbi toată cantitatea de apă a
râului, astfel că se formează un lac care va dispărea după un anumit timp. După
cum s-a mai precizat, o parte din apele în surplus sunt deversate prin Valea
Vraniţa în cadrul Văii Cetăţilor.
Lacuri temporare se pot forma şi în cadrul reţelelor de galerii active ale
peşterilor atunci când creşte cantitatea de apă (ex.: în Cetăţile Ponorului,
Cetatea Rădesei etc.). Evident că în subteran există numeroase lacuri active
(permanente) precum în reţeaua subterană a Barsei, a Cetăţilor Ponorului, a
Lumii Pierdute etc.
Din harta lacurilor (1976) editată de Institutul de geografie, rezultă că
mineralizaţia apei este de tip bicarbonat în valoare de 150-250 mg/l. Evaporaţia
apei din lacuri atinge valoarea de 400-500 mm/an, rezultând concluzia că
umiditatea este excedentară şi astfel lacurile permanente nu seacă niciodată.
MLAŞTINILE
În regiunea Padişului se găsesc mlaştini, de dimensiuni reduse, care s-au
format în unele doline din Şesul Padişului, îndeosebi, în aceleaşi condiţii ca şi
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
37
lacurile, doar că au fost invadate de vegetaţie, rezultând mlaştinile. Mai
consemnăm că în urma unor "lucrări de ameliorare" multe doline şi mlaştini au
fost astupate.
Mlaştini se găsesc nu numai în Şesul Padişului ci şi în alte locuri:
Poiana Bălileasa, Groapa Barsa, bazinul superior al Someşului Cald etc.
Mlaştinile din Platoul Padiş sunt de tipul tinoavelor (mlaştini oligotrofe)
care sunt cunoscute sub denumirea locală de "molhaşuri" şi care conţin în
primul rând specii de Sphagnum. Ele au apărut în postglaciar, în perioada
subatlantică (aproximativ la începutul erei noastre) însă este posibil ca unele să
fi apărut mai demult, având la bază sphagnete vechi. Mlaştinile au fost
inventariate şi studiate în mare parte de către savantul E. Pop (1960).
APELE SUBTERANE
Apele subterane se găsesc la anumite adâncimi, de câţiva metri până la
peste o sută de metri adâncime (cazul apelor din platoul Lumea Pierdută).
Reţele de ape subterane se găsesc în Cetăţile Ponorului (care vin dinspre Poiana
Ponor şi, respectiv, din Peştera de la Căput), reţeaua din platoul Lumea
Pierdută, din Groapa Barsa, Cetatea Rădesei etc. După L. Vălenaş vârsta
reţelelor active din bazinul închis Ursu-Valea Seacă este pleistocenă mediu sau
chiar pleistocen superior. Autorul A. Indrieş (1991) consideră că vârsta trebuie
să fie mult mai mare şi anume cel puţin pliocenă dacă nu chiar miocenă,
bazându-se pe faptul că apele sunt la mari adâncimi şi că în neogen toţi
Apusenii erau exondaţi, deci apele au putut acţiona în voie.

38
VEGETAŢIA, FAUNA, SOLUL
VEGETAŢIA
Carstul Padişului ca morfologie se aseamănă cu cel dinaric dar se şi
deosebeşte de acesta prin faptul că este acoperit de vegetaţie, lucru ce se
datorează atât climatului zonal (climă temeperată) cât şi etajării climatice (climă
montană umedă).
Cum în regiunea Padiş se întâlneşte fenomenul de inversiune termică, se
întâlneşte şi fenomenul de inversiune a vegetaţiei: astfel, pe fundul platoului se
găsesc pâlcuri de păduri de conifere, la mijlocul versantului păduri de amestec
fag-molid iar pe culmi păduri iarăşi de conifere.
Răşinoasele cuprind: molidul (Picea abies), rar bradul (Abies alba) şi, şi
mai rar laricele (Larix decidua). Foarte rar se găsesc exemplare de tisă (Taxus
baccata), de pildă, pe Piatra Bulzului de lângă satul de vacanţă Boga. Laricele
se întâlneşte în bazinul superior al Bogăi şi Bulzului, deci pe abrupturile Bogăi.
Covorul vegetal al molidişurilor adăposteşte: măcrişul (Oxalis
acetosella), floarea paştelui (Anemona nemorosa), trei răi (Hepatica nobilis),
clopoţei diverşi (Campanula abietina, C. patula), degetăruţ (Soldanella
hungarica), năpraznic (Geranium robertianum), rotunjoară (Homogyna alpina).
Apoi, apar arbuşti ca: scoruşul (Sorbus aucuparia), ferigi (Dryopteris
carthusiana ssp. austriaca, Athirium felix femina), muşchi (Polytrichum şi
Brium), ciuperci ca barba caprei (Clavaria flava), gălbiori (Chantharellus
cibarius), gheaba de brad (Armillaria mellea).
În poieni apar: merişorul de munte (Vaccinum vitis-idaea), afinişul
(Vaccinum myrtillus şi Vaccinum uliginosum), fragi (Fragaria vesca), degetăruţ
(Soldanella montana), clopoţei diverşi (Campanula persicifolia, C. abietina, C.
glomerata), limba cucului (Gentiana praecox var. carpathica), mierea ursului
(Pulmonaria rubra), panseluţe de munte (Viola declinata), romaniţa de munte
(Achillea stricta), ghiocelul (Galanthus nivalis), ghiocelul bogat (Leucojum
vernum), brânduşile (Croccus heuffelianus) etc.
Tot în pădurea de răşinoase, dar pe lângă ape se găsesc: nu mă uita
(Myosotis silvatica), călţunul doamnei (Geum rivale), pufuliţă (Epilobium
palustre), plescăiţa (Myosoton aquaticum), cujdă (Doronicum columnae).
Pe locurile pădurilor de răşinoase tăiate apar flori ca: zburătoare
(Chamaenerion angustifolium), cruciuliţă (Senecio fuchsi), horşti (Luzula
luzuloides), zmeură (rubus idaeus), fragi (Fragaria vesca), apoi apar graminee
ca: trestioara (Calamagrostis arundinacea), păiuşul (Festuca rubra), iarba
fânului (Anthoxanthum odoratum).
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
39
Limita dintre pădurile de molid şi cele de fag este la circa 1 300 m,
astfel că aici apar păduri de amestec molid şi fag (Fagus silvatica).
Pe versanţi, mai ales spre Depresiunea Beiuş, se află păduri de amestec
fag-stejar, unde se mai găsesc pe lângă fag şi stejar (Quercus robur), gorun
(Quercus sessiliflora), tei (Tilia cordata), frasin (Fraxinus excelsior), ulmul
(Ulmus montana), carpen (Carpinus betulus), scoruş (Sorbus aucuparia),
arţarul (Acer platanoides), alunul (Corylus avellana). Tot aici apar plante cu
flori ca: mama pădurii (Asperula odorata), brusturul negru (Symphytum
cordatum), steluţă (Stellaria nemorum), brei (Mercurialis perennis), nu mă uita
(Myosotis silvatica), gălbiniţa (Galeobdolon luteum).
În fâneţele din Poiana Florilor se găsesc sute de specii de plante dintre
care menţionăm câteva: margareta (Chrysantemum leucanthemum), piciorul
cocoşului (Ranunculus pedatus, R. acer), gălbenele de pădure (Ranunculus
nemorosus), clopoţei (Campanula abietina, C. patula), pătlagina (Plantago
maior, P. media, P. lanceolata), supărătoarea (Hypericum maculatum, H.
perforatum), cornuţă (Cerastium caespitosum), coada şoricelului (Achillaea
millefolium), rotunjoară (Homogyne alpina), panseluţe (Viola declinata, V.
tricolor), ciuboţica cucului (Primula veris), garofiţa roşie (Dianthus
tenuifolius), barba caprei (Tragopogon pratensis), omagul (Aconitum vulparia),
buruieniţă albă (Euphrasia rostkoviana), ventriliţă (Veronia officinalis),
degetăruţ (Soldanella major), arnică (Arnica montana), muşcatul dracului
(Scabiosa lucida), iarba cerii (Centaurea austriaca), chimionul porcului
(Peucedanum oreoselinum), ghizdeiul (Lotus corniculatus), spânzul
(Helloborus purpurascens), turta (Carlina acaulis), vulturică (Hieracium
jablonicense, H. biharianum, H. prodianum, H. lachenalii, H. blyttianum),
păpădia (Taraxacum officinalis), brânduşa (Colxchicum autumnale), graminee
(Festuca rubra, Poa pratensis). Dintre flori: crinul de pădure (Lilium
martagon), săbiuţa (Glabiolus imbricatum), bulbucii (Trolius europaeus)-plante
ocrotite, orhidacee (Orchis cordigera, O. maculata, O. palustris, Gymnadenia
conopea, Listera ovata).
În regiunile calcaroase propriu-zise (Pietrele Galbenei, Pietrele Boghii
etc.) vegetaţia cuprinde: stirigoaie (Veratrum album), ştevie (Rumex alpinus),
spanacul oilor (Chenopodium bonus-henricus), urzica (Urtica dioica).
Stâncăriile calcaroase sunt acoperite de ierburi ca: Sesleria rigida, Trisetum
alpestra, Festuca saxatilis, F. rubra, Poa alpina, rogoz (Carex sempervirens,
C. rupestris, C. ornithopoda), apoi plante cu flori ca: garofiţa (Dianthus
spiculifolius), iarba surzilor (Saxifraga aizoon), măloaia (Helianthenum
rupifragus), miliţea (Silene dubia), fierea pământului (Gentiana utriculosa),
cupe (Gentiana clusii), ochiul boului (Aster alpinus), soponel (Thymus
comosus), clopoţei (Campanula kladniana), floarea mucezii (Euphrasia
salisburgensis), schinuţă (Phyteuma orbiculare), degetarul (Digitalis
grandiflora) etc.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
40
În complexul carstic Cetăţile Ponorului, datorită microclimei de aici,
vegetaţia este aparte, deoarece aici vegetează specii adaptate unor zone mult
mai nordice ca şi specii alpine şi subalpine, deşi altitudinea este de circa 1 000-
1 100 m: o specie de urechiuşe (Sempervivum soboliferum), găscariţa (Arabis
alpina), volovaticul (Swertia perennis), iarba şopârlelor (Polygonum viviparum)
care în mod obişnuit trăieşte la peste 1 500 m altitudine, iarba gâtului (Tozzia
alpina), vioreaua galbenă (Viola biflora), ferigi (Dryopteris, Cystopteris),
ienupăr (Juniperus communis var. Intermedia).
În turbăriile regiunii Padiş vegetaţia caracteristică cuprinde: coada mâţei
(Sphagnum), muşchi (Polytrichum), graminee (Carex, Deschampsia, Nardus),
roua cerului (Drosera rotundifolia)-plantă ocrotită, o specie balcanică de
pintenel (Pedicularis limogena), vuitoarea (Empetrum nigrum), mărtăloaga
(Colluna vulgaris), şopârliţa, bumbăcariţa, pufuliţă (Epilobium palustre) etc.
(M. Bleahu, S. Bordea, 1981).
Din harta editată de Editura Academiei (1976), regiunea Padiş cuprinde:
pajişti montane secundare de păiuş roşu, iarba vântului şi ţăpoşică (AgrostiFestucetum montanum), vegetaţie de mlaştină oligotrofă (Eriophore vaginatea
ssp. Carpaticum), păduri de fag, brad (molid), păduri de molid şi păduri de
foioase.
Din harta fito-şi zoologică (1974), rezultă următoarele elemente fito:
elemente dacice (spânz-Helleborus purpurascens), apoi elemente balcanocarpatice (coacăză: Bruckentalia spiculifolia); elemente arcto-alpine şi boreale
(molid-Picea abies Karst.).

PLANTE OCROTITE.
Dintre multele specii de plante existente, unele sunt ocrotite: bulbucii de
munte (Trollius europaeus), specii de Gentiana, Orchideaceae, crinul de pădure
(Lilium martagon), săbiuţa (Gladiolus imbricatus), roua cerului (Drosera
rotundifolia), etc. (Ana Marossy, 1984).
Vrem să menţionăm în final că pădurea de la baza Măgurii Vânete este
declarată pădure ocrotită din punct de vedere al exploatării silvice, aici
efectuându-se doar lucrări de igienizare.

FAUNA
Fauna platoului carstic al Padişului este diversificată şi bogată. După
unele date istorice, în Munţii Bihor-Vlădeasa a trăit şi zimbrul (între anii 1605-
1825). Capra neagră (Rupicapra rupicapra), dispărută din fauna regiunii, a fost
recolonizată prin anii 1980 pe abrupturile Bogăi, astfel că în prezent există circa
30 de exemplare. Tot recent a fost recolonizat şi cocoşul de munte (Tetrao
urogallus) pe Valea Someşului Cald.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
41
În trecutul îndepărtat, cu peste 10 000 de ani în urmă, au trăit animale
ca: ursul de peşteră sau de cavernă (Ursus spelaeus), ale căror schelete au fost
descoperite în multe peşteri: Onceasa, Urşilor (Chişcău) etc., apoi bizon, elan
etc.
În prezent există numeroase animale ca: urşi (Ursus arctos) care trăiesc
în Groapa Barsa, izvoarele Crişului Pietros şi Aleului, lupi (Canis lupus),
veveriţa (Sciurus vulgaris), căprioare (Capreolus capreolus), mistreţ (Sus
scrofa), râşi (Lynx lynx), vipere pe Valea Someşului Cald etc.
În peşteri există animale mărunte (insecte, viermi, păianjeni, răcuşori),
unele studiate de către întemeietorul biospeologiei, Emil Racoviţă.
În harta zoologică editată de Academie (1974) în Padiş sunt menţionate
elemente faunistice ca: elemente europene (Lacerta muralis Laur, Lithobius
muticus C. Koch); elemente euro-siberiene (veveriţă-Sciurus vulgaris, şopârlă
de munte-Lacerta vivipara Jacquin, vipera comună-Vipera berus, broasca
râioasă-Bufo bufo); elemente boreale şi pontice (cocoş de munte-Tetrao
urogallus, alunar-Nucifraga caryocactactes). Se mai aminteşte de pătrunderea
bizamului (Ondatra zibethica) iar în apele repezi, păstrăvul (Salmo trutta fario).
Ca animale de interes cinegetic sunt de importanţă: căpriorul, iepurele,
potârnichea, cerbul.
SOLUL
Platoul Padiş este un platou acoperit de vegetaţie care se poate dezvolta
datorită solurilor. Există şi porţiuni lipsite de sol, şi anume pe abrupturi cu
înclinare deosebită.
Solurile fac parte din clasa cambisolurilor şi cuprind: soluri bruneeumezobazice, soluri brune acide, soluri brune podzolite şi local soluri
podzolice argiloiluviale. De asemenea, se găsesc soluri litomorfe, mai concret,
terra rossa, rendzine şi soluri brune, datorită în principal substratului calcaros.
Solurile au un profil scurt, scheletic.

42
ACTIVITATEA ANTROPICĂ
Fiind o regiune montană situată la convergenţa unor regiuni depresionare
sau de vale, a fost ţinta unei intense activităţi umane care a acţionat din vechime
asupra platoului ca, de altfel, asupra tuturor Munţilor Apuseni.
La început au avut loc activităţi de păşunat, în poienile platoului, de
tăieri sporadice de arbori pentru construcţii şi încălzit, ca mai târziu, să se
intensifice nu numai aceste activităţi ci şi altele, turism, explorări geologice şi
chiar exploatări geologice, sistate în urma creării Parcului natural al Apusenilor.
Totuşi, ca un fapt pozitiv, remarcăm ocrotirea platoului carstic atât în regim
silvic cât şi turistic.
CREŞTEREA ANIMALELOR
Platoul Padiş, aparţinând din punct de vedere administrativ de comuna
Pietroasa, constituie "munţii pietroşenilor" şi ca atare, sătenii îşi trimit vara
animalele pe munte, începând din mai şi până în septembrie-octombrie, adică în
sezonul cald. Deoarece după 1990 şi alte sate au revendicat teritoriul lor de altă
dată, şi alte sate au trimis animalele lor pe munte: Brădet, Mierag (comuna
Tărcaia), Poieni etc.
La "vărat" sunt trimise ovinele, în număr foarte mare, ciobanii
construindu-şi stâne, în fiecare an dar în alt loc. Ciobanii mută târlele dintr-un
loc în altul, astfel încât tot Padişul prezintă locuri unde iarba a dispărut fiind
prezentă în schimb, "urma oii".
Zonele predilecte pentru creşterea ovinelor sunt locurile poienite: Şesul
Padişului, Poiana Bălileasa, Poiana Glăvoi, Poiana Vărăşoaia, Poiana Ponor,
Poiana Onceasa etc.
Alături de ovine, la vărat mai sunt trimise şi alte animale, dar în număr
ceva mai redus: bovine şi cabaline, care folosesc aceleaşi regiuni ca şi ovinele.
În trecut, s-au construit în căteva locuri adăposturi pentru animalele mari: în
Poiana Bălileasa, în Şesul Padişului (în dreptul ponorului Gârjoabei) ş.a.
Creşterea animalelor este dovedită şi de toponime, ca de pildă locul
numit "La Grajduri", de lângă Cantonul silvic Glăvoiu.
În sezonul rece, toate animalele sunt duse în depresiune şi readuse în
sezonul cald următor; este vorba deci de aşa-numita mica transhumanţă,
frecvent întâlnită în satele de sub munţi şi culmile montane din apropierea lor.
Păşunatul excesiv are şi consecinţe negative prin sărăcirea elementelor
ierboase valoroase şi înlocuirea lor cu elemente nevaloroase, ca ţăpoşica, de
exemplu.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
43
Pe pante, animalele formează renumitele "poteci de vite" care dau un aspect
"vărgat" acestor pante: în Poiana Vărăşoaia, Bălileasa, Biserica Moţului etc.
Mai remarcăm că ciobanii, pentru a-şi ocroti animalele, au înfundat total
sau parţial unele doline şi avene cu crăci de lemne, bolovani, ca în Bălileasa,
Şesul Padişului etc. Tot în sens negativ putem remarca întreprinderea de a
nivela Şesul Padişului (pentru "ameliorarea pajiştilor"), în urma căreia multe
doline şi marghile (muşuroaie înnierbate) au fost distruse.
EXPLOATĂRI FORESTIERE
Dacă în trecut pădurea a ocupat suprafeţe mult mai mari, astăzi ea este
mult diminuată ca urmare a exploatărilor forestiere. Pădurea a fost intens tăiată
pe dealurile din jurul platoului: pe dealurile din jurul Văii Someşului Cald, din
jurul platoului Bălileasa, de pe Măgura Vânătă, din Şesul Gârzii, din platoul
Lumea Pierdută (denumirea atestă vastitatea pădurii de aici odinioară), pe Valea
Galbena etc.
Aşadar, ca urmare a exploatărilor forestiere, suprafaţa silvică s-a redus
foarte mult. O altă consecinţă a exploatărilor forestiere este construirea de
drumuri forestiere, care duc la degradarea terenurilor, deschizând drum
fenomenelor de şiroire: ex., în Lumea Pierdută, poteca de la baza Măgurii
Vânete a devenit drum de tractoare etc. Drumuri au fost construite şi în alte
regiuni ale Padişului, ducând la reducerea farmecului acelor locuri: Poiana
Ponor, Valea Galbenei, Paragina etc.
Pentru a uşura exploatările silvice, s-au construit cabane forestiere şi
cantoane silvice: pe Valea Seacă, în Şesul Padişului, Cantonul Glăvoi, în
Bălileasa, pe Valea Luncşoarei etc.
Considerăm, deşi este relativ târziu, că o exploatare raţională ar duce la
un relativ echilibru între potenţialul natural şi economie. Apoi, pentru a feri
substratul de distrugere, ar fi fost benefic transportul buştenilor prin teleferic.
În sfârşit, remarcăm ca o măsură foarte bine venită, că pe teritoriul
platoului Padiş s-a creat Parcul Natural al Apusenilor şi că Padişul intră în
teritoriul Parcului Natural al Apusenilor (în regim de protecţie silvică), astfel că
s-au sistat exploatările pădurilor.
EXPLORĂRI GEOLOGICE
Încă de prin anii 1980 au început explorări geologice (dar ele au fost
executate şi prin anii 1950 în Groapa de la Barsa, de exemplu) în cadrul
platoului pentru depistarea unor zăcăminte utile. În urma explorărilor au fost
descoperite minereuri de bauxită şi de uraniu.
Sondele de foraj au fost amplasate peste tot: în Şesul Padişului, în
Poiana Vărăşoaia, Groapa de la Barsa, Poiana Bălileasa etc.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
44
Dacă s-ar fi executat exploatările geologice ele ar fi fost de tip "coastă"
adică prin galerii dinspre Valea Boga. Ar fi fost deci o exploatare "ecologică"
dar venind revoluţia din 1989 exploatările geologice au fost sistate, pentru
binele naturii.
Totuşi, menţionăm că în urma explorărilor geologice au rămas: tot felul
de urme (ţevi de foraj prin care apa subterană ajunge la suprafaţă şi curge
necontenit-cazul de lângă Lacul Vărăşoaia, de lângă Cabana Padiş; substratul
este intens "frământat etc.). Pentru funcţionarea forajelor era folosită apa fie a
râurilor (Trânghieşti, Arsurii, Cuţilor etc.) fie a apelor din chiuvete lacustre
(Lacul Vărăşoaia, lacurile din Şesul Padişului etc.) sau s-au construit drumuri
de exploatare etc.
45
TURISMUL
Cunoscut de peste un secol, Padişul a fost vizitat de turişti mult timp pe
plan local şi abia relativ recent a intrat în circuitul turistic naţional şi chiar
internaţional. Pe de o parte, faptul că mult timp nu a fost vizitat de turişti a fost
benefic deoarece s-au conservat mai bine obiectivele Padişului. Pe de altă parte
a fost păcat deoarece cele mai frumoase monumente ale naturii din Padiş n-au
fost cunoscute de către turişti şi chiar specialişti.
Dezvoltarea turismului a început după anii 1950 şi a luat o maximă
dezvoltare după anul 1980. Proporţional, s-a dezvoltat şi baza turistică, dar nu
pe cât ar fi trebuit. S-a construit (şi reconstruit, datorită unui incendiu) o
cabană turistică cu 54 locuri, lângă care există zece căsuţe cu câte două locuri
(deci 20 locuri), apoi există pe locul fostei tabere B.T.T. un grup de căsuţe cu
câte patru paturi (180 locuri în total); apoi, totdată mai există tot lângă cabană
locuri în pod (30 locuri în total); de asemenea, mai există un grup de căsuţe,
cu denumiri diverse după obiectivele turistice, ce au aparţinut cândva
Universităţii din Cluj. Deci, în mod organizat, în Padiş pot fi adăpostiţi 284 de
persoane. În jurul cabanei există apoi locuri de campare cu cortul (în număr de
zeci şi chiar sute, în funcţie de timp, de vreme); camparea cu cortul se face şi
în alte locuri ale Padişului: în Poiana Vărăşoaia, în Poiana Ponor, în jurul
cantonului Glăvoiu, unde s-au construit şi căsuţe. Au apărut apoi pensiuni
particulare.
Mai amintim că turiştii se adăpostesc şi în cantoane silvice (Glăvoiu,
Padiş), cabane forestiere (cea de lângă Peştera Căput). În Poiana Vărăşoaia
există şi o cabană turistică particulară la fel ca şi în Şesul Padişului.
În medie turiştii vin pentru o durată de o săptămână. Aşadar, se
înregistrează circa 284 turişti pe o săptămână, la care se adaugă un număr de
circa 200-300 turişti veniţi cu corturi. Considerând, că în sezonul propice pentru
excursii (lunile mai-august inclusiv) sunt 16 săptămâni, ar rezulta un număr de
circa 4 500 turişti cazaţi la care s-ar adăuga încă circa 4 000 veniţi cu cortul,
deci, după un calcul sumar ar rezulta circa 8 000-10 000 turişti vizitatori pe an
al Platoului Padiş.
Începând din anul 1990 şi 1991 sunt proiecte de dezvoltare a bazei
turistice. Sunt în proiect construirea unui hotel, apoi, unii particulari s-au
"privatizat", si au transformat cabane sau stâne în baze turistice (de pildă, o
cabană aparţinând unor ciobani din Poiana Vărăşoaia, în fosta cabană B.T.T.
unde s-a deschis un bar, etc.). Inclusiv, fostele căsuţe turistice aparţinând de
Universitatea din Cluj au fost vândute unor particulari.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
46
Pentru vizitarea obiectivelor turistice din regiunea Padiş au fost
efectuate marcaje turistice. Turismul se bazează pe elemente naturale: obiective
speologice, relief carstic de suprafaţă, peisaje naturale deosebite.
Principalele obiective turistice sunt speologice (Cetăţile Ponorului,
Cetatea Rădesei, Izbucul Galbenei, Valea Galbenei, Valea Someşului Cald,
avene, etc.).
Fluxul turistic este scăzut în luna mai (datorită precipitaţiilor
abundente), ceva mai intens în lunile iulie şi august când şi temperaturile
ridicate şi precipitaţiile scăzute fac ca ieşirile pe teren să fie favorizate. Deşi în
lunile septembrie şi octombrie cerul este senin, cu soare şi precipitaţii scăzute,
fluxul turistic este neînsemnat deoarece tineretul (elevi, studenţi etc.) este
ocupat cu învăţătura sau cu munca.
Principalele obiective turistice sunt:
1. ŞESUL PADIŞULUI
Ocupă toată partea de nord a platoului, fiind închisă la nord de Culmea
Măgura Vânătă (1 641 m), la est de Biserica Moţului (1 466 m) iar la vest şi sud
de vârfurile Oşelul (1 281 m) şi respectiv Răchita (1 343 m) şi Rotunda (1 340
m). Ocupă altitudinea de cca 1 250 m, baza platoului, în această subdiviziune
găsându-se Cabana Padiş şi Cantonul silvic Padiş. Fundul platoului este ocupat
de cuarţite cristaline astfel că aici s-au format fie lacuri permanente, fie mlaştini
oligotrofe de tipul tinoavelor, denumite local molhaşuri. Şesul se continuă spre
sud cu prelungiri, ocupate şi ele de lacuri permanente sau de turbării. Aceste
prelungiri sudice sunt ca nişte golfuri separate de dealuri, dealuri pe care apar la
zi calcare brăzdate de lapiezuri (şanţuri săpate pe suprafaţa rocii, fie de apa de
şiroire, fie de apa de scurgere rezultată după ploi), sau alte forme cum sunt, de
pildă, doline sau chiar avene (ex. La Peştere, un aven situat aproape de ponorul
Gârjoabei).
O prelungire pitorească este cea vestică, unde este situat cantonul silvic
Padiş şi unde se găsesc numeroase lacuri şi molhaşuri. Culmile, formate din
calcare sau din alte roci, sunt ocupate de păduri iar în unele locuri se ivesc
calcare eliberate de vegetaţie cu microforme deosebite mai sus, care de departe
par a fi turme de ovine.
În cadrul Şesului Padiş obiective de interes turistic şi ştiinţific sunt
pâraiele cu ponoarele lor, apoi cuesta Biserica Moţului şi punctele de
privelişte de pe Măgura Vânătă, Biserica Moţului. Amintim aici ponoarele
Gârjoabei, Trânghieştiului, Arsurii, Renghii, apoi punctul de privelişte de pe
Vârful Biserica Moţului (1 466 m) de unde poate fi văzută toată partea nordică
a platoului ca şi culmea sudică a Vlădesei culminând cu Vf. Cârligatele (1 694
m). Tot de pe această culme, dar de pe partea sudică, poate fi văzută culmea
înaltă a Bihariei, cu vf. Cucurbăta Mare (1 849 m) şi Cucurbăta Mică (1 769
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
47
m), primul vârf uşor de recunoscut datorită releului de televiziune amplasat
acolo. Un punct absolut de observare îl constituie observatorul de lemn de pe
Măgura Vânătă, care oferă un minunat tur de orizont asupra întregii zone
înconjurătoare.

2. POIANA PIATRA BOGHII

Deşi în multe lucrări această poiană este inclusă Şesului Padiş, iar în
altele Poienii Vărăşoaia, noi o considerăm o subdiviziune de sine stătătoare, dar
care comunică cu celelalte subdiviziuni menţionate şi cărora este subordonată
după unii autori. În această poiană se găsesc şi râuri, printre care mai important
este Valea Cuţilor ce dispare la baza unui mic masiv calcaros printr-un ponor,
dar în această poiană sunt situate câteva lacuri carstice dintre care cel mai mare
este Lacul (Tăul) Vărăşoaia. Tot în această poiană se află Peştera din Padiş, o
peşteră descendentă, dezvoltată pe feţe de strat (M. Bleahu, 1981).
În această poiană pătrunde vârful maiestuos al Pietrei Boghii (1 436 m)
şi Vf. Vărăşoaia (1 441 m), ultimul constituind un minunat punct de observare a
regiunii. Pe acest vârf se găsesc şi trei mici avene. În est şi nord poiana este
mărginită de culmea înaltă a Măgurii Vânete.
3. POIANA VĂRĂŞOAIA

Este poiana situată în nordul platoului, fiind delimitată la vest de Vf.
Vărăşoaia (1 441 m), la est de Măgura Vânătă iar la nord de o culme joasă ce o
separă de Someşul Cald. La sud, Poiana Vărăşoaia este separată de cea a Boghii
prin Şaua Vărăşoaia. În cadrul poienii se găseşte micul pârâu cu acelaşi nume
care dispare la baza Vf. Vărăşoaia printr-un ponor, trecând dincolo la vest, de
unde se formează un afluent al Bogăi. Tot în această poiană un mic pârâu, situat
chiar în nordul poienii, curge în direcţia Someşului Cald, singurul ce debuşează
spre Someş, toate celelalte râuri ale Platoului Padiş ajungând în Criş (Crișul
Negru).
4. POIANA PONOR

Constituie un alt bazin hidrografic situat la sud de Şesul Padişului care,
în mic, este o polie de cca 2 kmp. Poiana are o mare importanţă turistică
deoarece aici ajung subteran apele din Şesul Padişului, după un parcurs de 3
400 m în linie dreaptă, prin intermediul Izbucului Ponor (1 100 m altitudine) iar
după un parcurs subaerian de cca 600 m, apele Pârâului Ponor se pierd iarăşi
subteran prin mai multe sisteme de sorburi, situate în patul văii, iar la ape mari
prin sisteme de ponoare; de aici apele ajung subteran la Peştera Cetăţile
Ponorului. La ape foarte mari, sorburile şi ponoarele nu reuşesc să “înghită”
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
48
toate apele şi de aceea se formează un lac temporar care se drenează treptat, o
parte şi prin Valea Vraniţa, spre Valea Cetăţilor. Valea Vraniţa este azi seacă,
doar la capătul inferior apare un mic pârâiaş, mai ales pe vreme ploioasă.
5. POIANA BĂLĂLEASA
Constituie o uvală din vestul platoului Padiş, situată chiar imediat lângă
Şaua Scăriţa, şi care are continuare spre est, după o treaptă antitetică, cu Valea
Cetăţilor. Este o depresiune carstică lipsită de apă curgătoare permanentă,
ciuruită de numeroase doline şi mici avene, pe sub care se scurge un pârâu
subteran format dintr-un izvor situat la capătul de nord-vest al poienii.
Din această poiană se ajunge fie în Şesul Padişului, fie la Peştera
Cetăţile Ponorului.
Vara aici sunt instalate stâne pentru oi şi sunt aduse şi alte animale, cai
şi vite, la păşunat.
Totodată, se mai observă urmele explorărilor geologice, formate de
schelele de extracţie abandonate.
6. VALEA CETĂŢILOR-CETĂŢILE PONORULUI
La capătul de est, Bălileasa se continuă cu o vale ce începe după o
treaptă antitetică de circa 40 m, la baza căreia se găseşte un mic izbuc de undeşi are originea Valea Cetăţilor. Pârâul Cetăţilor, denumit anterior Valea
Bălileasa, are un curs meandrat, şi după ce depăşeşte cantonul silvic Glăvoiu
începe treptat să se adâncească intrând definitiv, dar numai pe vreme ploioasă,
în Peştera Cetăţile Ponorului, care constituie în final locul definitiv de evacuare
a apelor din întregul platou carstic Padiş. Pe vreme ploioasă apele ajung la
peşteră dar pe vreme secetoasă apele încep să se infiltreze în patul văii. Valea
Cetăţilor primeşte, dar tot pe vreme de ploaie abundentă, pe Pârâul Vraniţa,
lângă care, în apropiere, se găseşte Avenul Vraniţa, de 50 m adâncime ce
adăposteşte un lac pe fundul său.
Din acest sector, se poate ajunge în alte regiuni ale platoului din care
menţionăm Valea Ursului şi care, de asemenea, facilitează alte legături.
7. VALEA URSULUI
Este o vale importantă pentru buna funcţionare hidrologică a platoului,
care-şi are izvorul la baza Vf. Bălăceana (1 477 m), şi curge în direcţia vest,
culegând pe cărări subterane apele din cadrul platoului Paragina, prin
intermediul Izbucului Ursului, şi respectiv din Platoul Lumea Pierdută, prin
intermediul Izbucului Izvorul Rece (sunt autori care deseori inversează
denumirile!). Apele pârâului se pierd subteran, la ape mici, în patul văii, dar la
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
49
ape mari, ele ajung la Peştera de la Căput, lângă o treaptă antitetică de circa 10
m înălţime, de unde, subteran, ajung la Peştera Cetăţile Ponorului.
Tot la Peştera de la Căput ajunge şi valea morfologică a Văii Seci, o
vale într-adevăr seacă, ale cărei ape s-au pierdut în amonte şi care traversează
subteran Platoul Lumea Pierdută şi ies la suprafaţă în Valea Ursului prin
Izbucul Izvorul Rece.
8. PLATOUL PARAGINA

Constituie un mic platou suspendat faţă de Valea Ursului cu circa 50 m,
străbătut de un mic curs de apă, format din doi afluenţi mici, ce se pierde
subteran şi apare la suprafaţă în Valea Ursului prin intermediul Izbucului
Ursului. Platoul este bine împădurit şi prezintă mici doline şi avene. Pentru a
ajunge aici, forestierii au construit un drum ce facilitează ajungerea în Paragina.

9. PLATOUL LUMEA PIERDUTĂ

Acest platou este situat între două văi, una cu scurgere permanentă,
Valea Ursului, şi una fără scurgere de apă, Valea Seacă. Platoul este suspendat
cu circa 50-150 m faţă de cele două văi şi are denumirea de prin anii 1950 când
suprafaţa sa era acoperită total de pădure, astfel încât lesne te puteai rătăci prin
această pădure deasă. Azi în mare parte suprafaţa sa este exploatată de pădure,
apărând o vegetaţie secundară deasă. Platoul nu are apă permanentă pe
suprafaţa sa decât în adâncime, şi anume apele Văii Seci care străbat interiorul
platoului la circa 90-100 m adâncime, pe sub avenele principale ale platoului,
Avenul Negru de 108 m adâncime şi Avenul Gemănata, de 100 m adâncime,
ajungând la suprafaţă în Valea Ursului prin intermediul Izbucului Izvorul Rece.
Tot pe acest platou se găseşte un alt aven impresionant, şi anume Avenul
Acoperit, de 54 m adâncime. Tot aici, se găseşte un mic aven descoperit în 1975
de către pionerii din Oradea, denumit de atunci Avenul Pionerilor, de 9 m
adâncime. Un alt fenomen carstic interesant este o vale dolinară lungă de peste
un kilometru ce ajunge în Avenul Gemănata.
10. BARSA COHANULUI

Este un alt mic platou situat la sud-est de Cetăţile Ponorului cu un mic
pârâiaş ale cărei ape intră în subteran printr-un ponor, apele ajungând în
Cetăţile Ponorului dar nu excludem nici posibilitatea ca apele sale să ajungă în
Valea Galbena. Barsa Cohanului se găseşte între Cetăţile Ponorului şi Lumea
Pierdută iar la exterior este mărginit de Vf. Borţigu (1 342 m). Acest mic
platou are lapiezuri, doline, un ponor impenetrabil şi alte fenomene carstice.
Denumirea vine de la denumirea locală a Vaşcăului (“Cou”), deci "Barsa
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
50
văşcăuanului" ar fi înţelesul denumirii. Pe culmea Borţigu se găseşte un aven,
Avenul Borţigu, adânc de cca 40 m, continuat cu o sală orizontală, ce
adăposteşte un gheţar.
11. GROAPA DE LA BARSA

Groapa de la Barsa este o depresiune carstică, după cum îi arată
denumirea, fiind un bazin închis dar care nu are un drenaj subteran spre Izbucul
Galbenii. Barsa este situată la sud de Bălileasa şi la vest de Valea Cetăţilor,
fiind limitată la vest de creasta principală a Munţilor Bihor, având o suprafaţă
de cca 2 kmp.
Versantul din partea de nord-vest este alcătuit din roci impermeabile şi
anume gresii şi ca atare, aici se formează patru mici pârâiaşe care, ajungând în
interiorul depresiunii, la contactul cu rocile carbonatice, pătrund în subteran
prin tot atâtea ponoare. Groapa de la Barsa constituie o regiune carstică
deosebită, cu numeroase fenomene interesante, inclusiv peşteri de mari
dimensiuni. Astfel se pot observa ponoare, izvoare, un ponor prăbuşit, ponor cu
pod natural, mici avene, doline, un lac carstic (Lacu Negru) de 8 m diametru,
etc. Dintre marile peşteri ale Barsei menţionăm Peştera Neagră (peste 3 km
lungime), Gheţarul de la Barsa, de circa 3 km lungime şi Peştera Zăpodie,
ultima de peste 7 km lungime. Între prima şi ultima peşteră s-a reuşit joncţiunea
iar Gheţarul de la Barsa, după cum îi arată denumirea, adăposteşte un mic
gheţar la intrare. Nu s-a reuşit joncţiunea cu Peştera Gheţarul de la Barsa.
Probabil că această peşteră nu are legătură cu nici o altă peşteră, numai în aceste
condiţii formându-se masa de gheaţă din această cavitate subterană.
Pe culmea vestică se găseşte un aven de circa 40 m adâncime, ce se
continuă cu o peşteră şi care adăposteşte un gheţar, denumit Focul Viu deoarece
tavanul peşterii este spart iar lumina solară face ca gheaţa să “scânteieze” la
orele de amiază.
După cum rezultă din enumerarea peşterilor sau avenelor-peşteri, sunt
trei peşteri de pe teritoriul platoului carstic Padiş ce adăpostesc gheţari şi anume
Focul Viu, Borţig şi Gheţarul de la Barsa.
12. BAZINUL SUPERIOR AL SOMEŞULUI CALD

Ne vom referi la bazinul superior al Someşului Cald, deoarece este
foarte apropiat de platoul carstic Padiş, unde se găseşte un sector de chei de
circa 3 km lungime, chei săpate în calcare şi unde se găsesc numeroase
fenomene carstice. Bazinul superior al Someşului Cald este separat de Padiş de
culmea Măgura Vânătă.
Regiunea de izvoare a Someşului Cald este ocupată de mari suprafeţe de
păduri de conifere, fapt ce amplifică măreţia şi sălbăticia locurilor. Interesante
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
51
sunt aici izbucuri (Izbucul Rădesei), peşteri (Cetatea Rădesei, Peştera Tunelul
Mic, Peştera Uscată, Peştera Honu, etc.), abrupturi impresionante de peste 100
m înălţime (Cuciulatul, de exemplu, etc), cascade (Moloh), ş.a. Sectorul cheilor
este deci o regiune foarte sălbatică şi pitorească totodată.
Deşi nu mai intră nici regiunile menţionate în cadrul platoului carstic
Padiş, menţionăm câteva regiuni deosebit de importante din punct de vedere
turistic situate în preajma Padişului: regiunea Boga, Valea Galbenei, Poiana
Florilor, culmea sudică a Vlădesei, Valea Gârdişoara, şi altele.

13. POIANA FLORILOR-VALEA GALBENEI

Regiunea aceasta, foarte apropiată şi vizitată de către turiştii care se
încumetă să facă circuitul Galbenei, este situată la sud-vestul platoului Padiş, la
sud de Piatra Galbenii, o stâncă calcaroasă de peste 100 m înălţime ce
străjuieşte Poiana Florilor. Poiana Florilor sau “Râtu Florilor" (de la magh. rét =
poiană), este foarte abruptă, având sute de specii de plante ierboase cosite de
către sătenii din Pietroasa. În mijlocul poienii se află un mic izbuc, loc minunat
de popas turistic.
Valea Galbenei este de asemenea foarte importantă din punct de vedere
turistic dar evident şi ştiinţific, deşi nu are decât 0,8 km lungime, însă are un
aspect deosebit de sălbatic şi impresionant, cu stânci calcaroase de peste 200-
300 m, cu un sector de chei deosebit de sălbatic, cu numeroase repezişuri şi
cascade, apele apărând dintr-un izbuc situat la baza unui perete abrupt, Izbucul
Galbenii, declarat monument al naturii, ca şi toată Valea Galbenii. Valea are şi
un tunel (Tunelul din Galbena), ţancuri şi lamele stâncoase, etc. De fapt, acest
sector de vale se numeşte Valea Izbucul Galbenii iar valea în care debuşează,
Valea Luncşoarei, doar de la confluenţa celor două văi râul unit ia numele de
Galbena.
14. VALEA BOGA

Valea Boga este situată la exteriorul vestic al platoului, vale la care, de
altfel, duce coborârea prin Şaua Scăriţa. Valea Boga se formează din mai multe
pârâiaşe care vin de pe pantele vestice ale Padişului (abrupturile Bogăi) cu
pantă foarte mare, cu rupturi chiar de pantă, rezultând astfel cascade (Oşelu,
Boga, Bulbuci). Dintre râurile importante sub aspect turistic menţionăm Valea
Bulzului ce formează amonte de satul de vacanţă Boga un sector de chei,
denumite însă Cheile Bulzului, de circa 1,2 km lungime, apoi Valea Boga,
Oşelu, Bulbuci, Valea Plaiului, Valea Lupşor, etc. Aval de satul menţionat se
găseşte o klippă calcaroasă cu aspect de castel, denumită Piatra Bulzului iar
amonte de această stâncă s-a construit un mic lac de acumulare pentru
funcţionarea microhidrocentralei de aici. Scoatem apoi în evidenţă renumitul sat
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
52
de vilegiatură Boga ce oferă un aspect deosebit de pitoresc cu căsuţele, vilele şi
alte construcţii aferente, inclusiv hotel cu restaurant.
15. CULMEA SUDICĂ A MASIVULUI VLĂDEASA
Această culme, ce depăşeşte 1 600 m iar în unele puncte chiar 1 700 m,
este înaltă, cu aspect masiv, fiind format din roci magmatice cu rezistenţă mare
la eroziune. Menţionăm vârfurile Cornul Munţilor (1 652 m), Cârligatele (1 694
m), Şaua Cumpănăţelu (1 650 m), şa care facilitează ajungerea de la Stâna de
Vale la Padiş şi invers, apoi Vf. Cumpănăţelu (1 652 m), Coasta Brăiesei, Vf.
Micău (1 640 m), etc. Această culme păstrează pe creştet suprafaţa superioară
de nivelare a Apusenilor, denumită Suprafaţa Fărcaş-Cârligatele. Versantul
sudic al Vlădesei păstrează urme ale glaciaţiunilor pleistocene şi anume mici
circuri suspendate, circuri considerate glacio-nivale.
În continuare, vom descrie, pe scurt, principalele trasee turistice ce
pornesc de la cabana turistică Padiş spre obiectivele turistice din cadrul
Platoului Padiş. Ordinea traseelor turistice este dată şi în harta turismului din
regiunea Padiş.
1. Cabana Padiş- Vârful Biserica Moţului
Este un traseu uşor, scurt, recomandabil pentru cei care vin prima oară
la Padiş. Este un minunat punct de observare asupra unei mari părţi a platoului,
şi anume partea de nord şi de vest, iar pe de altă parte constituie un mic şi util
antrenament pentru ieşirile următoare, mai lungi şi mai grele.
Există câteva variante pentru a ajunge la vârful cuestei:
a) - varianta Cabana Padiş-culmea prelungă estică a Bisericii Moţului este cea
mai des folosită şi, totodată, mai facilă. Se porneşte de la cabană pe drumul
forestier ce duce spre Izbucul Ponor. De la şaua dintre culmea Măgura Vânătă
şi Vârful Biserica Moţului se urmăreşte culmea estică a acesteia din urmă. Se
urcă mai întâi lin şi apoi brusc până la vârf. Pe parcursul urcuşului se observă
foarte bine poteca ce duce la Cabana Scărişoara şi, respectiv, drumul ce duce la
Izbucul Ponor, ca şi culmile ce înconjoară regiunea. Aproape de vârf, spre sud
se observă şi Masivul Biharea cu cele două vârfuri Cucurbăta Mare (1 849 m) şi
Cucurbăta Mică (1 770 m).
De pe punctul de observare al vârfului, se vede Şesul Padişului, culmea
sudică a Masivului Vlădeasa (vârfurile Cornu Munţilor-1 652 m, Vârful
Cârligatele-1 694 m, Vârful Cumpănăţelu-1 652 m între care se află Şaua
Cumpănăţelu-1 650 m etc.), vârfurile mai apropiate din nordul platoului (Vf.
Piatra Arsă, Vf. Vărăşoaia, Vf. Cuciulata etc.).
Coborârea pentru platou, se face pe trepte formate din bârne de lemne
(scări) amplasate pe fruntea cuestei, pe stânca calcaroasă goală. Pe drumul cel
mai scurt, se trece de Valea Gârjoaba şi se ajunge la cabană.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
53
b) - traseul poate fi efectuat şi invers, de la cabană direct pe scări şi apoi
coborârea la drumul Izbucul Ponor-Padiş.
c) - un alt traseu îl constituie ocolirea vârfului Biserica Moţului la baza
cuestei şi ajungerea la vârf dinspre vest iar revenirea, fie pe scări, fie pe latura
estică.
2. Cabana Padiş-Platoul Lumea Pierdută
Traseul pentru acest platou porneşte tot de la cabană în direcţia sud; se
merge pe lângă Valea Gârjoabei care dispare în subteran fie în prundişul din
patul văii, fie (la ape mari) printr-un ponor. Din drum putem observa şi ponorul
Trânghieştiului.
În continuare, drumul trece pe lângă o dolină prăbuşită, în care se varsă
apele Gârjoabei când ponorul său nu poate înghiţi dintr-o dată apele sale.
Urmează o vale lipsită de ape (vale dolinară) dar cu doline, fapt ce ne dovedeşte
că odată pe aici a curs un pârâu. La capătul din avale al văii dolinare, urcăm pe
şaua ce desparte valea dolinară de valea Pârâului Brădeţanu. Nu coborâm spre
Poiana Ponor ci o luăm la stânga prin pădure, cu mici urcuşuri şi coborâşuri,
până la o coborâre accentuată la Valea Ursului, la un izbuc (după unii Izbucul
Ursului, după alţii Izbucul Izvorul Rece). Prin acest izbuc ajung la exterior
apele subterane ale reţelei Lumii Pierdute. Din dreptul izbucului, urcăm abrupt
pe platoul Lumea Pierdută, prin pădure, la fenomenele carstice importante ale
acestui platou: Avenul Gemănata, Avenul Acoperit, Avenul Negru. În anumite
locuri pădurea a fost tăiată şi a rămas o vegetaţie secundară (în jurul Avenului
Negru de pildă).
Revenirea la izbuc se face pe acelaşi traseu, de unde, putem face unele
derivaţii:
a) - urcăm de la izbuc pe Valea Ursului datorită unui drum forestier până
întâlnim pe stânga un izbuc (Izbucul Ursului) ce vine din Platoul Paragina.
Putem ajunge în acest platou unde putem observa alte fenomene carstice:
doline, mici avene, un mic pârâu cu izbuc şi ponor etc.
b) - de la Izbucul Izvorul Rece urmăm Pârâul Ursului în avale, pe
drumul forestier ce urmăreşte valea. După un timp, ajungem la Peştera
Căput, în faţa căreia apele Văii Ursului dispar în substrat iar la ape mari
ajung în peşteră.
De la peşteră se pot urma alte variante: se poate urca pe culme pentru
a ajunge în Poiana Ponorului; se poate urmări drumul pentru a ajunge la
Cetăţile Ponorului; sau se urmăreşte Valea Seacă (Pârâul Sec) până la locul
unde apele pârâului dispar în subteran, încât valea îşi merită numele,
neavând apă (vale tip sohodol). Tot de aici se poate ajunge în Platoul Barsa
Cohanului unde curge un mic pârâu ce, de asemenea, a fost captat în
subteran printr-un ponor. Şi în acest platou sunt şi alte fenomene carstice:
doline, lapiezuri, mici avene etc.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
54
3. Cabana Padiş-Cetăţile Ponorului
Traseul este comun cu precedentul până la punctul de bifurcaţie pentru
platoul Lumea Pierdută. Din acest punct, coborâm abrupt pe lângă Valea
Brădeţanu până la întâlnirea cu Pârâul Ponorului. Coborârea este mai
lesnicioasă acum datorită unui drum forestier ce urcă din Poiana Ponor pe lângă
Brădeţanul până la jumătatea versantului (în trecut pe aici exista doar potecă
turistică).
De la punctul de confluenţă al celor două ape curgătoare urcăm pe lângă
Pârâul Ponorului până la izbucul său, Izbucul Ponorului, pe unde ies la
suprafaţă apele din Şesul Padişului, după un parcurs subteran de peste 3 km
lungime pe o diferenţă de nivel de 150 m. De fapt, este un izbuc cu o peşteră
dar impenetrabilă pentru om. Apele ies năvalnic şi curg vijelios peste praguri şi
stânci până la punctul de confluenţă cu Brădeţanul. Din acest punct apele curg
ceva mai încet, fapt dovedit de meandrele pârâului, iar la marginea din avale al
văii apele intră în subteran printr-un sistem de sorburi situate chiar în patul văii.
La ape mari, se formează un lac temporar, deoarece sorburile nu pot absorbi
toată cantitatea de apă. La ape mari, intră în funcţiune şi alte sorburi (de fapt
sunt ponoare) situate pe marginea pârâului. La ape extrem de mari, o parte din
apele Ponorului sunt deversate peste pragul stâncos al Vraniţei în Valea
Cetăţilor. În mod normal, apele Ponorului însă ajung pe cărări subterane în
Cetăţile Ponorului.
De la punctul de confluere al Brădeţanului cu Pârâul Ponorului, o
variantă duce pe culme la Peştera Căput.
Pe timp frumos, se poate urma Valea Vraniţa, o vale seacă cu pereţi
stâncoşi, până în Valea Cetăţilor, pentru a ocoli urcuşul de pe culmea
despărţitoare dintre Poiana Ponor şi Valea Cetăţilor.
Pentru cei dornici de un efort în plus, recomandăm urcuşul pe culmea
păduroasă după care se coboară direct la Cetăţi. După un mic urcuş abrupt,
suntem pe versantul nordic al complexului carstic. De aici, urmează un coborâş
prelung şi greu până la intrarea în Cetăţi. Acest complex carstic constituie cel
mai grandios fenomen carstic din ţară. Merită din plin titlul de "monument al
naturii".
Pentru cei cu puţină experienţă speologică se poate urma peştera pe
circa 200 m, după care se poate vizita interiorul "curţii" cetăţii, iar apoi, pe
deasupra, se poate admira de sus acest complex carstic. Pentru speologii versaţi,
râul subteran mai poate fi urmat o bună bucată de traseu până la un sifon
terminal (cca. 2 km) unde se termină traseul pentru speologi dar nu şi pentru râu
care va ieşi la zi în Valea Galbenei prin izbucul omonim.
De la Cetăţile Ponorului revenirea la cabană se efectuează pe lângă
Valea Cetăţilor şi pe lângă cantonul silvic Glăvoiu, unde urmează un urcuş
prelung şi obositor şi apoi se coboară în Şesul Padişului unde se întâlneşte
cealaltă ramură a circuitului turistic al Cetăţilor Ponorului.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
55
Există şi alte posibilităţi de revenire la cabană, dintre care amintesc una
mai puţin folosită: de la cantonul Glăvoiu se trece dincolo în Poiana Ponor prin
intermediul unei creste de unde se urmăreşte traseul pe care am venit.
4. Cabana Padiş-Valea Galbenei-Cabana Padiş
Este cel mai lung traseu, cel mai greu, dar şi cel mai spectaculos oferind
privirii imagini de neuitat.
Traseul este comun cu al Cetăţilor până la coborârea în acest grandios
fenomen carstic. De aici, traseul mai întâi urcă astfel că putem un timp să
observăm de sus Cetăţile Ponorului, apoi urmează un traseu relativ uşor prin
pădure până pe culmea despărţitoare dintre bazinul închis Padiş şi, respectiv,
Valea Galbenei. Aici, pe culme, o derivaţie duce la Avenul Borţig în care este
cantonat un mare gheţar. După revenirea la potecă, urmează un coborâş prelung
până la Valea Galbenei. Mai întâi se ajunge la gura văii (Izbucul Galbenei) care
este o vale în fund de sac. Prin Izbucul Galbenei ies la suprafaţă apele din
platoul Padiş. De la izbuc, se urmăreşte un timp râul vijelios, cu numeroase
cascade şi repezişuri, valea fiind de tip chei (Cheile Galbenei), cu versanţi
abrupţi de peste 100 m înălţime prezentând ţancuri, lamele, stânci etc. Într-un
loc prezintă şi un tunel de evorsiune, Peştera Tunelul din Cheile Galbenei, pe
unde curg apele la nivele mari.
Valea curge în continuare până la confluenţa cu Luncşoara, dar traseul
nostru nu ajunge până la confluenţă ci urcă abrupt pe versantul din dreapta de
unde avem posibilitatea unei priviri panoramice asupra văii şi a versantului
celălalt acoperit cu păduri de conifere. În continuare, se traversează o pădure
după care se coboară în frumoasa poiană plină cu flori (Poiana Florilor) în
mijlocul căreia se află un mic izbuc, minunat loc de odihnă.
Din Poiana Florilor sunt şi alte trasee ce pot fi urmate: coborârea pe
Valea Galbenei spre Pietroasa; un traseu pentru a ajunge la Groapa Ruginoasa
(nerecomandat pentru turştii de rând), un alt fenomen deosebit de atrăgător dar
care cade înafara platoului, dar care este inclus în Parcul Naţional al
Apusenilor.
Traseul nostru o ia abrupt spre capătul nordic al poienii, apoi spre pădure,
urcând o diferenţă de nivel de circa 500 m până la Peştera Focul Viu, al treilea
gheţar al platoului, alături de Borţig şi de Gheţarul Barsa. Intrarea în peştera-aven
se face pe o scară de lemn într-o sală mare cu un bloc de gheaţă în mijloc.
De la peşteră, se continuă pe creastă până la punctul de coborâre în
Groapa Barsa. Tot de la acest punct o derivaţie ne conduce la Pietrele Galbenei
cu o vegetaţie calcofilă specifică şi care oferă o privelişte spre Poiana Florilor şi
regiunea sa înconjurătoare.
Noi continuăm poteca şi vom coborî printr-o frumoasă pădure până la
Valea Cetăţilor, lângă Cantonul Glăvoiu. De la acest canton sunt multiple
posibilităţi de revenire la cabană, posibilităţi enumerate anterior.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
56
5. Cabana Padiş-Groapa Barsa
Traseul este comun până la cantonul din Valea Cetăţilor de la care o
potecă urcă prin pădure până la punctul de bifurcare pentru Pietrele Galbenei,
pentru Focul Viu şi, respectiv, pentru Groapa Barsa. De la acest punct se
coboară în depresiunea carstică denumită Groapa Barsa cu numeroase
fenomene carstice: lapiezuri, doline, ponoare, lac de dolină, peşteri.
Prima peşteră întâlnită, Peştera Neagră, este vizitabilă numai la intrare
pentru turiştii neexperimentaţi în speologie. Peştera Neagră se află la baza unui
abrupt calcaros, Cuculeul de Fier, de peste 60 m înălţime.
De la această peşteră se continuă traseul şi după ce se trece de Lacul
Negru (lac de dolină) se ajunge la Peştera Gheţarul de la Barsa, care are la
intrare un mic strat de gheaţă, gros de circa 80 cm. În această peşteră se poate
avansa, fără mijloace speologice deosebite, cam 200 m, până la o prăpastie (pe
aici au intrat în adâncime odinioară apele ce au creat acest nivel), de unde
explorarea nu mai este posibilă decât cu echipament speologic.
Mai departe, vizitarea Gropii Barsei se continuă cu Peştera Zăpodie dar
numai intrarea, foarte înclinată şi cu pete de zăpadă ce prezintă pericol de
alunecare, se poate vizita de turiştii neexperimentaţi; în continuare vizitarea
peşterii se face numai de speologi bine pregătiţi. În schimb, deasupra Peşterii
Zăpodie se află o mică peşteră de 29 m lungime potrivită pentru adăpostirea în
caz de vreme nefavorabilă.
Pentru cei care au timp, mai pot "scotoci" prin Groapa Barsa şi să
observe şi alte fenomene carstice.
Revenirea se poate face pe traseul de venire sau traversând versantul
estic pentru a ajunge în Valea Cetăţilor.
6. Cabana Padiş-Someşul Cald
Un alt traseu important este cel care ne conduce la Someşul Cald unde
există numeroase fenomene carstice. De la cabană se porneşte pe drumul ce
duce la Beiuş, se traversează Pârâul Trânghieşti, apoi se părăseşte drumul şi se
intră în pădurea de la baza Culmii Măgura Vânătă. Pe parcurs, se trec câteva
pâraie şi apoi intrăm în Poiana Vărăşoaia, plină cu fenomene carstice, în care se
remarcă ponoare, lapiezuri, lacul de dolină Vărăşoaia. Printr-o scurtă derivaţie
se ajunge la Peştera de la Padiş, peşteră uşor descendentă.
Revenind la traseu, se lasă în urmă Lacul Vărăşoaia, se depăşeşte Şaua
Vărăşoaia pe unde se poate urca la Vârful Vărăşoaia cu trei mici avene şi o
frumoasă privelişte spre marginea sudică a Masivului Vlădeasa şi spre
Depresiunea Beiuşului, respectiv spre Munţii Codru-Moma.
De la şaua menţionată se intră în nordul Poienii Vărăşoaia străbătut de
mici pâraie care dspar prin ponoare la baza Vârfului Vărăşoaia. La capătul
nordic al poienii, drumul pentru Stâna de Vale o ia spre stânga iar al nostru la
dreapta prin pădure, printr-un coborâş lent până la locul de apariţie al Văii
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
57
Rădesei dintr-un izbuc (Izbucul Rădesei) şi imediat dispare într-o peşteră
scundă de unde iarăşi reapare la suprafaţă pentru a intra apoi în Peştera Cetatea
Rădesei, peşteră în formă de tunel, prin care apa curge pe o lungime de 220 m.
Peştera poate fi explorată fără mijloace de iluminare deoarece în tavan există
spărturi (ferestre) ce permit intrarea luminii. În apa pârâului sunt puse bârne de
lemn ce permit deplasarea prin peşteră până la ieşire. La ieşirea din peşteră se
intră în Poiana Rădeasa unde are loc confluenţa Rădesei cu Feredeul şi care
împreună formează Someşul Cald. Puţin în amonte de locul de ieşire, pe
Feredeu se găseşte o cascadă de 4 m înălţime (dar care în unele veri foarte calde
poate fi fără apă).
Din Poiana Rădeasa există două posibilităţi: fie revenirea la cabană, fie
continuarea traseului pentru vizitarea obiectivelor turistice ale Someşului Cald.
Pentru revenirea la cabană, urmăm poteca ce urcă deasupra peşterii şi,
după observarea avenelor (hornuri sau ferestre pentru peşteră), se revine la
cabană pe drumul pe unde am venit.
În al doilea caz, se urmăreşte poteca care mai întâi urcă pe versantul
împădurit până la punctul maxim, de unde se deschide o frumoasă privelişte.
Jos curge tumultuos Someşul Cald, la circa 100 m diferenţă de nivel. Dincolo,
pe versantul celălalt, se află abrupturile Cuciulatei, cu grohotiş la baza sa. Mai
departe, se văd culmile sudice ale Masivului Vlădeasa.
De la punctul de privelişte, urmează un coborâş abrupt în serpentine
scurte, până la vale. Valea este cu versanţi abrupţi, apa curge repede sărind
printre şi peste bolovani şi stânci. Se traversează apa râului în partea cealaltă în
locul unde începe un drum forestier.
Noi nu mergem pe drum ci vom urca pe versant printre bolovani, ierburi
şi pădure. Poteca are mici suişuri şi coborâşuri, se trece peste grohotişul de la
baza Cuciulatei apoi, pe o scurtă derivaţie ajungem la Peştera Uscată (o sală
mare fosilă); poteca ne va conduce, în continuae, la Peştera Honu (o peşteră
ascendentă, de asemenea lipsită de un curs de apă). O altă derivaţie scurtă ne va
conduce la Peştera Tunelul cu Apă, activ cum îi arată şi numele.
După ce traversăm Feredeul se urcă treptat prin poiană cu ierburi şi
tufişuri de ienuperi până la baza Şeii Cumpănăţelu (1 640 m), unde se află
vârful abia perceptibil al Pietrei Arse (1 488 m). Din acest punct, se poate
merge la Stâna de Vale, la Cabana Vlădeasa, sau se revine la Cabana Padiş.
Tot din acest punct se poate merge la Poiana Onceasa pentru peştera cu
acelaşi nume ce conţine oase de urşi de cavernă (Ursus spelaeus), motiv
pentru care această peşteră este cunoscută şi sub denumirea de Peştera
Zmeilor.
Traseul nostru, de întoarcere la Padiş, este plin cu coborâşuri şi suişuri,
până la Poiana Vărăşoaia unde se întâlneşte cu ramura cealaltă a circuitului
Someşului Cald. Se revine la cabană pe acelaşi traseu, dar propunem un mic
amendament: de la Lacul (Tăul) Vărăşoaia se ajunge la Cantonul silvic Padiş
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
58
trecând peste o şa (aici, înainte de şa, se poate vedea peştera descendentă Padiş)
iar de la canton pe drumul spre cabană.
7. Cabana Padiş-Peştera Şura Boghii
Acest traseu este uşor de parcurs şi oferă posibilitatea vizitării părţii de
vest a Padişului. Traseul începe de la cabană şi este comun cu drumul de
coborâre pentru Pietroasa până la bifurcarea drumurilor pentru Pietroasa, pentru
cantonul silvic şi pentru Vărăşoaia.
Pentru peşteră, pornim spre cantonul silvic, de unde urmează un urcuş
mai întâi prin poiană iar apoi prin pădure până la punctul de belvedere de pe
abrupturile Bogăi cu o largă şi impresionantă privelişte spre zona
înconjurătoare. Urmează o coborâre abruptă până la gura peşterii care se poate
vizita. Este o peşteră fosilă, ascendentă, lungă de circa 200 m.
Revenirea la cabană se face pe traseul de venire dar se poate executa o
abatere, pe la Peştera din Padiş, apoi prin Poiana Vărăşoaia şi, în continuare,
prin pădurea de la poalele Măgurii Vânete până în Şesul Padişului.
8. Cabana Padiş-Poiana Bălileasa
Există două variante de atingere a Poienii Bălileasa, fără a mai aminti de
varianta pe la Cetăţile Ponorului-Valea Cetăţilor-Poiana Bălileasa.
O primă variantă este urmărirea drumului de coborâre la Pietroasa, drum
care ne conduce până la Scăriţa, capătul vestic cel mai îndepărtat al platoului.
A doua variantă este pe lângă cantonul silvic Padiş iar la capătul vestic
al poienii o luăm la stânga prin pădure peste o şa cu foarte multe roci calcaroase
şi ajungem la capătul estic al Poienii Bălileasa. Din Bălileasa se poate urmări
Valea Cetăţilor sau se poate coborî la Boga şi mai departe la Pietroasa.
Sunt apoi trasee de ieşire din platou pentru atingerea unor obiective
importante ale Munţilor Bihor-Vlădeasa: spre Munţii Vlădeasa (Cabana
Vlădeasa, staţiunea Stâna de Vale), la Scărişoara, la Groapa Ruginoasa, la
Arieşeni, la Pietroasa. Nu mai descriem aceste trasee deoarece ele cad la
exteriorul platoului.
PARC NATURAL, PARC NAŢIONAL
În anul 1990, în data de 27 ianuarie, prin ordinul MAPPM (Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, cum era titulatura atunci) a fost creat
parcul natural al Apusenilor, în regim de protecţie silvică. Prin acest fapt era
necesară protecţia şi conservarea ansamblelor peisagistice rezultate din
interacţiunea activităţi umane - natură. În 2003 a fost creat Parcul Natural
Apuseni, cu sediul la Beiuș iar în present sediul este la Sudrigiu. Suprafaţa este
de 75 784 ha şi se află pe teritoriul a trei judeţe: Bihor, Cluj şi Alba.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
59
În cadrul parcului, de pe suprafaţa platoului carstic Padiş intră
următoarele fenomene geologice şi geografice:
- Platoul carstic Padiş (Şesul Padişului);
- Pietrele Boghii;
- Cetăţile Ponorului;
- Cetăţile Rădesei;
- Valea Galbenei (la exterior);
- Pietrele Galbenei;
- Gheţarul Focul Viu;
- Avenul Borţig;
- Platoul carstic Lumea Pierdută;
- Groapa de la Barsa;
- Molhaşurile de pe Valea Izbucelor (la exterior);
- Fâneaţa Izvoarele Crişului Pietros (la exterior);
- Poiana Florilor (la exterior);
- Depresiunea Bălileasa;
- Vârful Biserica Moţului.
În 28 decembrie 1999 (Senat) şi 8 februarie 2000 (Camera Deputaţilor),
Parlamentul României a decretat formarea mai multor parcuri naţionale printre
care şi cea a Apusenilor, cu denumirea de Parc Natural. Ariile protejate din
regiunea platoului Padiş sunt cele menţionate mai sus.
Sediul acestui parc natural se găsea în municipiul Beiuş, în incinta
Ocolului silvic iar în present este la Sudrigiu.

60
CONCLUZII
Platoul carstic, cu o suprafaţa de doar 36 kmp, dar cu o bogată şi
reprezentativă formaţiune carstică, la care se adaugă vegetaţia abundentă,
constituie, după părerea noastră cel mai renumit platou carstic din ţară şi poate
şi din Europa. Se remarcă prin câteva caracteristici deosebite:
- este platoul situat la cea mai mare altitudine din ţară, ajungând la o
altitudine medie de 1 200 m, punctul cel mai jos fiind situat în complexul
carstic Cetăţile Ponorului (950 m) iar cea mai mare la 1 466 m în vârful
Biserica Moţului, ca formaţiune geologică calcaroasă, deci carstică; Măgura
Vânătă are 1 641 m dar este formată din roci necarstificabile, deci nu din
calcare sau dolomite;
- deţine suprafeţe carstice numeroase dar în alternanţă cu suprafeţe
necarstice, majoritatea ocupate de vegetaţie fie ierboasă fie silvică;
- tocmai alternanţa suprafeţelor calcaroase cu cele necalcaroase a
determinat modificări în reţeaua hidrografică de suprafaţă şi regruparea lor în
adâncime; aici întâlnim de două ori dispariţii în subteran şi de două ori apariţii
din subterna a apei, care cândva se scurgea doar la suprafaţă;
- la Padiş se întâlnesc numeroase fenomene carstice, astfel că platoul
este un laborator natural deosebit de eficient şi care atrage numeroşi specialişti
şi turişti interni şi externi: forme exo-şi endocarstice diverse şi de valoare,
dintre care se detaşează complexul carstic Cetăţile Ponorului, cel mai mare din
ţară, avene renumite de peste 100 m adâncime, peşteri cu gheţari, renumită fiind
Focul Viu etc.;
- pe suprafaţa platoului, tocmai datorită valorii, s-a realizat Parcul
Natural, unde toate elementele sunt ocrotite; din acest motiv, cu excepţia
turismului şi a creşterii animalelor nu se mai fac alte activităţi care în trecut au
adus modificări ale naturii, cum au fost exploatările pădurilor, explorările
geologice, construirea de drumuri forestiere etc.;
- datorită ocrotirii naturii, pădurea şi fauna sălbatică este reprezentativă,
nu şi vegetaţia ierboasă consumată de animalele domestice aduse la păşunat în
sezonul cald;
- turismul este deosebit de dezvoltat, deşi încă nu este foarte ordonat:
vin mulţi turişti cu corturile, fără o planificare prealabilă care campează în
anumite locuri ca pe Valea Gârjoabei, în jurul cantonului silvic Glăvoiu; sunt
încă insuficiente locurile de cazare în cabane şi căsuţe etc.; totuşi se încearcă
limitarea accesului turiştilor necivilizaţi, astfel că, de ex., este interzisă urcarea
mijloacelor auto spre Cetăţile Ponorului.
61
BIBLIOGRAFIE
Berindei, I. O., (1987), Munţii Bihor-Vlădeasa, în Geografia României, vol. III,
Edit. Academiei, Bucureşti.
Berindei, I. O., Pop Gr. P. (1972), Judeţul Bihor, col. Judeţele României, Edit.
Academiei, Bucureşti.
Bleahu M., (1955), Groapa de la Barsa şi peşterile ei, Ocrotirea naturii, nr.1.
Bleahu M., (1957), Captarea carstică şi importanţa ei pentru morfologia
regiunilor carstice, Probl. Geogr., vol. V.
Bleahu M., (1957), Cercetări geologice în regiunea Padiş-Cetăţile Ponorului,
D.S. Com. Geol., vol. XII.
Bleahu M., (1964), Formaţiuni periglaciare în carstul din Munţii Bihorului,
Lucr. Inst. Speol. “Emil Racoviţă”, T.III.
Bleahu M., (1974), Morfologia carstică, vol.I., Condiţionarea geologică şi
geografică a procesului de carstificare, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Bleahu M., (1982), Relieful carstic, Edit. Albatros, Bucureşti.
Bleahu M., Şerban M., (1959), Bazinul endoreic Padiş-Cetăţile Ponorului.
Propunere pentru un viitor parc naţional, Ocrotirea naturii nr. 4.
Bleahu M., Bordea S., (1967), Munţii Apuseni. Bihor-Vlădeasa, Edit. U.C.F.S.,
Bucureşti.
Bleahu M., Bordea S., (1974), Munţii Bihor-Vlădeasa. Ghid turistic. Col.
Munţii noştri, nr. 4-5, Edit. pt. Turism, Bucureşti.
Bleahu M., Bordea S., (1981), Munţii Bihor-Vlădeasa, col. Monografii
montane, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Bleahu M., Povară I., (1976), Catalogul peşterilor din România, Edit. CNEFS,
Bucureşti.
Bleahu M., Decu V., Negrea Şt., Pleşa C., Povară I., Viehman I.,(1976) Peşteri
din România, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
Bleahu M., Rusu T., (1965), Carstul din România. O scurtă privire de
ansamblu, Lucr. Inst. Speol. “Emil Racoviţă”, IV.
Ciangă N., (1985), Turismul în Munţii Apuseni, Studia Universitatis BabeşBolyai, geol.-geogr., XXX.
Cineti A., (1990), Resursele de ape subterane ale României, Edit. Tehnică,
Bucureşti.
Cocean P., (1981), Populaţia şi aşezările din carstul Munţilor Apuseni, Studii şi
cerc. de Geol., Geofiz., Geogr., -Geografie, XXVIII.
Cocean P., (1984), Potenţialul economic al carstului din Munţii Apuseni, Edit.
Academiei, Bucureşti.
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
62
Cocean P., (1986), A model for touristic arrangement of the Apuseni
Mountains, Studia Univ. Babeş-Bolyai, Geol.-Geogr., XXXI, 3.
Cocean P., (1987), Chei şi defilee din Munţii Apuseni, Edit. Academiei, Bucureşti.
Csürös I., (1981), A nyugati-szigethegység élövilágárol, Edit. Ştiinţ. şi
Enciclop., Bucureşti.
Florea N., Munteanu I., Rapaport C., Chiţu C., Opriş M., (1968), Geografia
solurilor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Giurcăneanu Cl., (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Edit.
Ştiinţ. şi Enciclop., Bucureşti.
Grigore M., (1989), Defileuri, chei şi văi de tip canion în România, Edit. Ştiinţ.
şi Enciclop., Bucureşti.
Ianovici V., Borcoş M., Bleahu M., Patrulius D., Lupu M., Dimitrescu R., Savu
H., (1976), Geologia Munţilor Apuseni, Edit. Academiei, Bucureşti.
Ilie I., (1970), Geomorfologia carstului, curs litografiat, Univ. Bucureşti.
Ilie I., (1987), Solurile din România, Terra nr.4/1986 şi Terra nr. 1/1987.
Incze Iolanda (1975), Geografia solurilor, Tip. Univ. Cluj-Napoca.
Indrieş A., (1987), Comuna cu cele mai multe elemente naturale ocrotite, Terra
nr.1/1987.
Indrieş A., (1987), Platoul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului, Terra nr. 2/1987.
Indrieş A., (1991), Platoul carstic Padiş, Lucr. Ştiinţ.-met. pt. Gr. I, în
manuscris, Cluj-Napoca.
Indrieş A., (2010), Munţii Padiş-Scărişoara, studiu de geografie regională,
Edit. Universității din Oradea, Oradea.
Indrieș A.A., (2005), Potențialul turistic al platoului carstic Padiș, Univ. din
Oradea, Lucare de licență, în manuscris
Mac I., (1976, 1980), Geomorfologie, I, II, Tip. Univ. Cluj-Napoca.
Mac I., (1986), Geomorfologie dinamică, Edit. Academiei, Bucureşti
Mac I., (1990), Peisajul geografic.Conţinut şi semnificaţie ştiinţifică, Terra
nr.1-4.
Mihăilescu V., (1969), Geografia fizică a României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
Morariu T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în
geografie fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.
Nedelcu E., Popovici I., (1983), Geografia regională, în Geografia României, I.
Naum Tr., Grigore M., (1974), Geomorfologie, Edit. Didact. şi Pedag.,
Bucureşti.
Orăşeanu I., (1996), Hidrogeological map of the karst areas from the Bihor
Vlădeasa Mountains(Romania), Theoretical and aplied Karstology,
vol.9, Edit. Academiei, Bucureşti.
Paucă M., (1935), Geologia Judeţului Bihor, (Extras din Monografia-Almanah
a Bihorului, Red. A. Tripon), Tipografia Diecezană, Oradea.
Pop E., (1960), Mlaştinile de turbă din R.P. Română, Edit. Academiei,
Bucureşti.
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
63
Pop Gr. P., (1981), Probleme privind creşterea animalelor în zona Munţilor
Apuseni (I), Studia Univ. Babeş-Bolyai, Geol.-Geogr., 1.
Pop Gr. P. (1981), Probleme privind creşterea animalelor în zona Munţilor
Apuseni (II), Studia Univ. Babeş-Bolyai, Geol.-Geogr., 2.
Pop Gr. P., (1985), Pădurile din Munţii Apuseni-aspecte geografico-economice,
Studia Univ. Babeş-Bolyai, Geol-Geogr.
Posea Aurora, (1977), Crişul Repede, în vol. Câmpia Crişurilor, Crişul Repede,
Ţara Beiuşului, col. Cercetări în geografia României, Edit. Ştiinţ. şi
Enciclop., Bucureşti.
Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M., (1974), Relieful României, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti.
Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M., (1976), Geomorfologie, Edit.
Didact. şi Pedag., Bucureşti.
Racoviţă Gh., (1994), Bilan climatique de la grotte glaciére de Scărişoara
(Monts de Bihor,Roumanie), Travaux de Ľinstitut de Spéologie
“Emile Racovitza”, T.XXXIII.
Rey R., (1979), Viitor în Carpaţi, Edit. Scrisul Românesc, Craiova.
Rey R., (1985), Civilizaţie montană, Hrană-Energie-Ecologie, Edit. Ştiinţ, şi
Enciclop., Bucureşti.
Roşu Al., (1973, 1980), Geografia fizică a României, ed. I, II, Edit. Didact. şi
Pedag., Bucureşti.
Sîrcu I., (1971), Geografia fizică a R.S. România, Edit. Didact. şi Pedag.,
Bucureşti.
Tufescu V., (1974), România, Natură, Om, Economie, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti. Ujvári I., (1972), Geografia apelor României,
Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Vălenaş L., (1984), Studiul complex al carstului din Bazinul Izvorul UrsuluiPîrîul Sec (Munţii Bihor), Crisia XIV, Muzeul Ţării Crişurilor,
Oradea.
Velcea Valeria, (1981), Subunităţi carpatice, Analele Univ. Bucureşti,
Geografie, XXX.
Velcea Valeria, (1983), Carpaţii Occidentali, vol. Geografia României, I.
Velcea Valeria, (1987), Criterii în definirea unităţilor şi subunităţilor
carpatice, Geografia României, III.
Velcea Valeria, Savu Al., (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor
Româneşti, Edit. Didact. şi Pedag., Bucureşti.
*** (1960), Monografia geografică a R.P. Romîne, I Geografie fizică, Edit.
Academiei, Bucureşti.
*** (1972-1979), Atlasul R.S.România, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1983), Geografia României, I, Geografie fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1984), Geografia României, II, Geografie umană şi economică, Edit.
Academiei, Bucureşti
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
64
*** (1987), Geografia României, III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea
Transilvaniei, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1982), Enciclopedia geografică a României, (coord. Posea Gr.,) Edit.
Ştiinţ. şi Enciclop., Bucureşti.
*** (1985), Harta geologică, foaia Pietroasa, 56 a, 1: 50 000, Inst. de Geol. şi
geofiz., Bucureşti.
65
Anexe
Fig. 2. Culmea Măgura Vânătă
(prelucrare după harta topografică la scara 1:50000)
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
66
Fig. 3. Lacul (Tăul) Vărășoaia
Fig. 4. Valea Cetăților
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
67
Fig. 5. Portalul Cetăților Ponorului
Fig. 6. Locul central al Padișului, cu șoseaua construită (oct. 2013). În fundal
Culmea Munților Vlădeasa (cu Vf. Cârligatele-1 694 m)
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
68
Fig. 7. Abrupturile Bogăi
Fig. 8. Vf. Biserica Moțului (1 466 m)
PLATOUL CARSTIC PADIŞ
69
Fig. 9. Legenda hărților topo
Fig. 10. Vf. Măgura Vânătă (1 641,2 m)
Andrei C. Indrieş  Andrei A. Indrieş
70
Fig. 11. Padișul, partea de nord (după harta topo 1:25000)
Fig. 12. Padișul, partea de sud, cu Valea Galbena (după harta topo 1:25000)