MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA STUDIU DE GEOGRAFIE REGIONALĂ

ANDREI INDRIEŞ

INTRODUCERE
Prezenta lucrare este rodul unei munci îndelungate de cercetare atât a bibliografiei cât şi a
terenului. Lucrarea se referă la cei mai cunoscuţi şi mai vizitaţi munţi din cadrul Munţilor Apuseni
datorită numeroaselor şi valoroaselor obiective ştiinţifice şi turistice, multe declarate “monumente
ale naturii” sau “rezervaţii ştiinţifice”, dintre care, pentru început, remarcăm Peştera Cetăţile
Ponorului şi Peştera Gheţarul Scărişoara. Tot datorită importantelor obiective ştiinţifico-turistice se
preconizează realizarea pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara a Parcului Naţional al Apusenilor,
fapt ce va duce la ocrotirea integrală a naturii acestor munţi.
Lucrarea de faţă se doreşte atât o descriere ştiinţifică cât şi una de larg interes pentru turiştii
dornici de a cunoaşte cât mai bine Munţii Padiş-Scărişoara.
Autorul
2
MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA
1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ, LIMITELE ŞI RAPORTURILE CU
REGIUNILE VECINE
Munţii Padiş-Scărişoara sunt situaţi în cadrul Munţilor Apuseni din Carpaţii Occidentali. Mai
concret, sunt situaţi în Munţii Bihor-Vlădeasa din care mai fac parte Munţii Vlădeasa, Munţii
Bihariei, Muntele Găina şi Munţii Arieşului (fig.1.).
Munţii Padiş-Scărişoara, denumire preconizată de noi pentru această unitate montană, termen
utilizat de altfel de către geologi pentru platforma carstică Padiş-Scărişoara (V. Ianovici şi colab.,
1976), sunt denumiţi diferit în diverse lucrări în funcţie de autori: Padiş-Cetăţile Ponorului (în
“Monografia geografică a R.P. Romîne”, 1960); Cetăţile Ponorului (V. Mihăilescu, 1969); Padiş (I.
Sîrcu, 1971); Munţii Bihorului (I. Berindei, 1972); Platoul Cetăţile Ponorului (Al. Roşu, 1973,
1980); Podişul carstic Padiş (V. Tufescu, 1974); Munţii Bihor (V. Ianovici şi colab., 1976); Munţii
Bihor (M. Bleahu, S. Bordea, 1981); Munţii Padişului sau Bihorul Central (Al. Savu, 1982);
Podişul Padiş (Gr. Posea şi colab., 1982); Munţii Bătrâna (I. Berindei.1987); etc.
Considerăm că denumirea dublă de Munţii Padiş-Scărişoara este cea mai adecvată din mai
multe motive: primul este acela că denumirea dă o idee generală asupra extinderii spaţiale a acestor
munţi, de la Platoul Padiş, în nord, la platoul şi respectiv localitatea Scărişoara, în sud; denumirea
mai indică existenţa în aceşti munţi a fenomenelor carstice de la Padiş şi Scărişoara şi deci că aceşti
munţi cuprind platourile carstice mezozoice şi ca atare fenomene carstice; denumirea indică concret
la ce munţi ne referim din Munţii Bihor-Vlădeasa; unele denumiri date acestor munţi sunt fie cu
înţeles prea larg (de ex. Munţii Bihor), altele sunt cu înţeles prea îngust (de ex. Cetăţile Ponorului)
iar altele pot genera confuzii ca de pildă denumirea de Munţii Bătrâna care, dacă nu este utilizată în
contextul Munţii Bătrâna-Bihor, poate să ne conducă cu gândul la Masivul Bătrâna din Munţii
Rodnei. Aşadar, propunem utilizarea denumirii de Munţii Padiş-Scărişoara prin care precizăm încă
din folosirea denumirii munţii la care ne referim.
Individualizarea acestor munţi ca o unitate independentă, de sine stătătoare este justificată de
altitudinea lor mai redusă decât a munţilor învecinaţi, Vlădeasa, Biharia şi Muntele Mare, cu 200-
500 m, de relieful preponderent carstic, de litologia dominant sedimentară faţă de litologia
magmatică a Vlădesei şi faţă de formaţiunile cristalofiliene (metamorfice) ale Bihariei, Munţilor
Arieşului şi Munţilor Gilău-Muntele Mare. Evident că munţii analizaţi se deosebesc prin altitudine,
relief, alcătuire litologică ca şi prin alte elemente geografice de Depresiunea Beiuşului, situată la
vestul acestor munţi.
Şi alte elemente geografice contribuie la individualizarea lor ca unitate de sine stătătoare: relief
carstic şi calcaros deosebit de bine dezvoltat; climat cu ceva mai blând, de adăpost, faţă de munţii
vecini, mai înalţi; hidrografia dezorganizată datorită captărilor carstice dar cu un debit relativ bogat
şi constant tocmai datorită originii carstice; vegetaţia preponderent forestieră dar puternic poienită
faţă de munţii limitrofi care au în partea superioară vegetaţie ierboasă subalpină; o umanizare
intensă şi o activitate economică importantă, la care se adaugă un turism relativ bine dezvoltat fapt
ce se datorează numeroaselor şi valoroaselor obiective ştiinţifico-turistice din aceşti munţi. Nu în
ultimul rând adăugăm că pe teritoriul acestor munţi s-a preconizat realizarea Parcului Naţional al
Apusenilor.
Limitele Munţilor Padiş-Scărişoara au fost fixate diferit, funcţie de autori, dar noi preconizăm,
cu justificări, după părerea noastră, următoarele limite (fig.1):
Limita nordică, fixată de alţi autori (Al. Savu, 1982; I. Berindei, 1987) pe văile cu scurgere
opusă, Crişul Pietros şi Someşul Cald şi mai departe pe cursul superior al Văii Răchiţele, o axăm tot
pe Crişul Pietros, apoi pe Someşul Cald până la confluenţa acestuia din urmă cu afluentul Bătrâna.
3
Mai în amănunt, limita nordică o trasăm astfel, începând de la vest la est: Crişul Pietros, afluent al
Crişului Negru, din imediata apropiere a localităţii Pietroasa, adică de la punctul de confluenţă a
Crişului Pietros cu Valea Lazului, şi până la locul unirii Galbenei cu Valea Bulzului, adică în locul
numit “Între Râuri” sau “ Între Ape”, loc de unde, de fapt, Crişul Pietros primeşte acest nume; din
acest loc, limita trece pe Valea Bulzului până la satul de vilegiatură Boga; de aici, limita este dată
de Valea Boga iar amonte de satul de vacanţă menţionat, limita este dată de Valea Rea ce-şi are
originea de sub Vf. Piatra Arsă (1 488 m) ce aparţine Munţilor Padiş-Scărişoara şi, respectiv, de sub
Vf. Cârligatele (1 694 m) pendinte de Munţii Vlădeasa.
În continuare, limita trece prin Vf. Piatra Arsă şi ajunge în bazinul Someşului Cald. Cursul
superior al Someşului Cald se numeşte Valea Feredeului ce se uneşte cu Valea Rădesei după
ieşirea acesteia din Peştera Cetatea Rădesei. Din acest loc de confluenţă, râul ia numele de Someşul
Cald. Limita continuă prin sectorul de chei până la confluenţa Someşului Cald cu Bătrâna ce rezultă
prin unirea văilor Izbucul şi Călineasa.
Limita menţionată este justificată: în general, limita desparte Munţii Vlădeasa, formaţi din
magmatite, de Munţii Padiş-Scărişoara, alcătuiţi preponderent din sedimentar mezozoic. În
amănunt, situaţia se prezintă astfel: de la Pietroasa la Valea Aleului, afluentă a Crişului Pietros, ce
vine de sub Vf. Bohodei (1 654 m) din Munţii Vlădeasa, limita este litologică, ce desparte
depozitele permiene ale Măgurii Fericii (1 106 m), ce aparţine de Munţii Vlădeasa, de depozite
magmatice (granodiorite) ale Dealului Plopilor (724 m), inclus Munţilor Padiş-Scărişoara; în
continuare, de la Valea Aleului înspre amonte până aproape de confluenţa Galbenei cu Bulzul,
limita constituie un accident secundar deoarece delimitează roci magmatice ale Măgurii Guranilor
(948 m) din Vlădeasa, de rocile magmatice ale Dl. Plopilor. De la confluenţa amintită înspre
amonte, limita devine structurală, despărţind depozitele permiene ale Vlădesei faţă de depozitele
mezozoice ale Munţilor Padiş-Scărişoara, depozite ce apar amonte de Galbena.
4
Valea Rea desparte într-un sector restrâns depozite magmatice ale Vlădesei şi anume culmea
Cârligatele (1 694 m) de depozite carbonatice ale Munţilor Padiş- Scărişoara (Vf. Piatra Arsă- 1 488
m). În continuare, la est de Vf. Piatra Arsă, limita este dată de Valea Feredeului care desparte
culmile sudice ale Vlădesei, mai înălţate, de Munţii Padiş-Scărişoara, sedimentaro-mezozoici, mai
joşi. În continuare, Someşul Cald formează limită ca un accident major deşi delimitează depozite
carbonatice ale Culmii Runcul Ars (cca 1 500 m) din Munţii Vlădeasa, cu relief carstic caracteristic,
faţă de roci mezozoice (triasic inferior) ale Măgurii Vânete (1 641 m) din Munţii Padiş-Scărişoara.
Considerăm că Someşul Cald, axat pe o falie majoră, poate fi considerat ca limită nordică, deşi în
tratatul de Geografia României, vol. III (1987), I. Berindei merge cu limita pe sub Vlădeasa până la
cursul superior al Văii Răchiţele pentru a include în Munţii Bătrâna (astfel denumeşte autorul
munţii pe care noi îi denumim Padiş-Scărişoara) tot relieful carstic de sub Vlădeasa, relief situat la
nord de Someşul Cald, pe care noi îi ataşăm Munţilor Vlădeasa. Dar atunci, considerăm noi, trebuia
utilizat acest criteriu litologic şi în sectorul Crişului Pietros, astfel încât Măgura Fericii, alcătuită din
sedimentar, să fie inclusă Munţilor Bătrâna iar Dealul Plopilor, constituit din magmatite, să fie
ataşat Munţilor Vlădeasa. Ar fi rezultat, după noi, o limită foarte sinuoasă şi extrem de complicată.
Din motivele enumerate mai sus, considerăm că limita nordică poate fi axată pe arterele
hidrografice majore Crişul Pietros şi Someşul Cald, ele constituind în cea mai mare parte limite
structurale sau litologice sau accidente secundare în cadrul aceloraşi tipuri de roci; desigur că şi din
punct de vedere geografic (altitudine, relief, vegetaţie, etc.) munţii respectivi se pot diferenţia:
altitudinal Munţii Padiş-Scărişoara sunt mai joşi, relieful este dezvoltat mai ales pe sedimentar în
Munţii Padiş-Scărişoara şi nu pe magmatite ca în Vlădeasa, culmile superioare ale Munţilor
Vlădeasa sunt lipsite de vegetaţie forestieră, urmele activitaţii umane sunt mai vizibile în munţii pe
care-i analizăm, etc.
Limita sudică este fixată, de asemenea, pe două văi cu scurgere opusă, Crişul Băiţei spre vest,
spre Crişul Negru, şi Arieşul Mare spre est, cu şaua dintre ele, Şaua Vârtop (1 140 m). Limita
sudică desparte Munţii Padiş-Scărişoara de Munţii Bihariei şi respectiv de Munţii Arieşului.
Mai concret, limita sudică urmăreşte Crişul Băiţei, amonte de oraşul Nucet, până la izvoare
(Hoanca Moţului) iar de aici trece peste Şaua Vârtop în bazinul Arieşului Mare care, în sectorul
superior, se numeşte Pârâul (Arieşul) Alb. Limita pe Arieşul Mare coboară până la localitatea
Albac, la confluenţa cu Valea Albacului.
Limita sudică desparte unităţi montane distincte: pe de o parte depozite permiene
nemetamorfozate ale pânzelor de şariaj ce aparţin Munţilor Padiş-Scărişoara, la nord, de depozite
cristalofiliene ale Munţilor Bihariei şi, în continuare, la est, de calcarele şi dolomitele cristaline ale
Munţilor Arieşului (cele două unităţi montane din sudul Munţilor Padiş-Scărişoara sunt separate, la
rândul lor, de Valea Ghizghiţei). Unităţile de pânză ale Munţilor Padiş-Scărişoara sunt extinse în est
până la Valea Gârda, după care urmează până la Valea Albacului o alternanţă de calcare
sedimentare cu formaţiuni cristalofiliene.
Aşadar, şi limita sudică este justificată altitudinal (Munţii Bihariei ating 1 600-1800 m,
culminând cu Vf. Cucurbăta Mare-1 849 m), litologic, structural ca şi geografic în general (relief,
climat, hidrografie, etc.). Diferenţa altitudinală dintre Munţii Padiş-Scărişoara şi munţii situaţi la
sudul lor este pregnantă de peste 200-500 m ca rezultat al alcătuirii litologice diferite, sedimentar în
munţii analizaţi de noi şi cristalofilian în Biharia. Apoi, există diferenţă altitudinală şi între Munţii
Padiş-Scărişoara şi Munţii Arieşului, de circa 200 m în favoarea primilor. Aceste altitudini
determină şi celelalte aspecte geografice, ca relief, climat, vegetaţie, etc.
Limita vestică este mai tranşantă, mult mai evidentă, dar oarecum mai festonată, deoarece sunt
despărţite două unităţi de relief distincte: Depresiunea Beiuşului şi Munţii Padiş-Scărişoara. În
general, limita urmăreşte curba hipsografică de 600 m, altitudine la care intră în contact dealurile
piemontane ale depresiunii cu măgurile munţilor.
Limita vestică o fixăm la baza vestică a unor culmi ataşate munţilor în urma fenomenelor de
şariaj (I. Berindei, 1977) din mezocretacic datorate mişcărilor austrice: Prislop (1 039 m), Brusturi
(770 m), Faţa Căuşii (966 m). Tot munţilor aparţine şi Dl. Plopilor (724 m) care a rezultat în urma
erupţiilor magmatice de la sfârşitul mezozoicului-începutul neozoicului.
5
Mai în detaliu, limita vestică urmăreşte următorul traseu, începând de la sud spre nord: la vest de
Dl. Verde (760 m), de Dl. Grohoţel (680 m), Preluca Corbeştilor (870 m), Dl. Brusturi (770 m), Dl.
Măgurii (750 m), Dl. Chişcăului = Chişului (700 m), Dl. Plopilor (724 m). În această situaţie, limita
traversează văile ce vin din direcţia est-vest, evident ea coborând în aceste cazuri la sub 600 m
altitudine: Crişul Băiţei şi afluentul Sighiştel, Valea Chişcăului (= Muncelului), Valea Mare şi
Valea Lazului, afluente ale Crişului Pietros. Sunt şi cazuri de dealuri ce depăşesc 600 m care nu pot
fi incluse munţilor deoarece sunt alcătuite din elemente litologice caracteristice depresiunii: ex.
Dealul Faţa Goală (640 m) dintre văile Neagră şi Sighiştel sau Dl. Plugarului (621 m) la nord de
Crişul Pietros, etc.
Deci, limita vestică a Munţilor Padiş-Scărişoara este cuprinsă între râurile Crişul Pietros, la
nord, şi Crişul Băiţei la sud, urmărind, în general, curba hipsografică de 600 m. Această limită este
justificată datorită litologiei, structurii, reliefului, climatului, vegetaţiei, solurilor, activităţii umane,
etc, toate acestea constituind criterii de fixare a limitei dintre munţi şi depresiune. Credem că nu
trebuie mai mult să insistăm asupra diferenţierilor, ce sunt evidente, dintre Depresiunea Beiuşului
ce aparţine Unităţii Banato-Crişene şi Munţii Padiş-Scărişoara ce aparţin Unităţii CarpatoTransilvane.
Limita estică este, de asemenea, festonată. O fixăm începând de la sud la nord, pe Valea
Albacului, Şaua Ursoaia (1 320 m), nord de platoul carstic Mărşoaia în Vf. Căţânilor (1 479 m),
Şaua Capul Şanţului (1 396 m) iar de aici pe Valea Călineasa până la confluenţa sa cu Izbucul de
unde, pârâul unit, ia numele de Pârâul Bătrâna până la vărsarea sa în Someşul Cald. Limita estică
delimitează litologic Munţii Padiş-Scărişoara de Munţii Gilău-Muntele Mare, diferenţieri fiind şi
din punct de vedere altimetric, Muntele Mare urcând la peste 1 800 m (cu vârful omonim de 1 826
m) dar şi din punct de vedere geomorfologic, în Munţii Padiş-Scărişoara predominând relieful
carstic pe când în Munţii Gilău-Muntele Mare predomină relieful dezvoltat pe depozite
cristalofiliene, relief înalt ce conservă foarte bine pediplena carpatică. Aceste constituţii litologice
ca şi formele de relief impun şi alte caracteristici geografice (climat, vegetaţie, etc.) ce au putut
delimita cele două regiuni montane alăturate.
În sectorul inferior, Valea Albacului constituie un accident tectonic separând aceleaşi tipuri de
roci, cristalofiliene, dar în sectorul superior valea delimitează deja depozitele carbonatice ale
Munţilor Padiş-Scărişoara faţă de depozitele cristalofiliene ale Muntelui Mare. În cea mai mare
parte aceaşi situaţie o are Călineasa pe când Bătrâna desparte roci cristalofiliene din Munţii PadişScărişoara faţă de depozitele de terasă (t1
) din dreapta Someşului Cald, pe care le includem
Munţilor Gilău-Muntele Mare, deoarece sunt situate la est de Pârâul Bătrâna.
În concluzie, Munţii Padiş-Scărişoara sunt delimitaţi la nord de văile cu scurgere opusă Crişul
Pietros şi Someşul Cald, la sud de alte două văi cu scurgere contrară Crişul Băiţei şi Arieşul Mare,
la vest de curba hipsografică de 600 m faţă de Depresiunea Beiuşului iar la est de alte două văi cu
scurgere contrară, Albacul şi, respectiv, Călineasa-Bătrâna. Între aceste limite se găsesc areale
formate din roci diverse, sedimentar carbonatic, sedimentar necarbonatic, depozite metamorfice
(cristalofiliene) cât şi depozite magmatice, roci pe seama cărora s-au format forme de relief
caracteristice. În general, altitudinal Munţii Padiş-Scărişoara sunt mai joşi decât munţii limitrofi, cu
excepţia Munţilor Arieşului, faţă de care se înalţă foarte puţin, cu cca 200 m.
Amintim, succint, că Munţii Padiş-Scărişoara, din punct de vedere al aşezării geografice
matematice, se întind între 46 grade 39 minute 11 secunde (Cheile Someşului Cald) la nord şi 46
grade 27 minute 04 secunde (localitatea Albac) în sud, respectiv între 22 grade 34 minute 00
secunde (baza vestică a Vf. Brusturi-770 m) la vest şi 22 grade 58 minute 09 secunde (Valea
Albacului, la punctul de confluenţă cu pârâul Buhoţ ce vine dinspre Muntele Mare), la est. Între
limitele arătate mai sus, Munţii Padiş-Scărişoara au o suprafaţă de cca 360 kilometri pătraţi (prin
planimetrare s-a obţinut o valoare de 355,3 kmp).
Aceste limite ale Munţilor Padiş-Scărişoara, care constituie o subunitate carpatică de ordinul V,
îi individualizează faţă de unităţi de acelaşi rang din Munţii Apuseni: Vlădeasa, Biharia, Muntele
Mare, Munţii Arieşului, respectiv faţă de Depresiunea Beiuşului care, mai nou, este inclusă
Dealurilor de Vest (Banato-Crişană). Delimitarea Munţilor Padiş-Scărişoara ca o unitate aparte s-a
6
putut face ţinând seama de relief (predominant calcaros şi carstic), altitudinea reliefului (cu cca 200-
500 m mai joşi faţă de munţii limitrofi), de litologie (predominant sedimentar din care o mare parte
o dă litologia carbonatică), climat oarecum de adăpost, hidrografia autohtonă dar dezorganizată
datorită numeroaselor captări carstice, vegetaţia dominant forestieră faţă de munţii limitrofi, etc.
1.1. REGIUNE GEOGRAFICĂ, CONCEPTUL DE REGIONARE
După cum bine se cunoaşte, în cadrul cercetărilor geografice s-au distins două mari grupe de
moduri de cercetare tradiţionale, de natură fizico-geografică şi economico-geografică iar apoi s-a
conturat în geografia modernă un alt mod de cercetare a unei unităţi geografice şi anume geografia
regională. Bazele acestei geografii regionale au fost puse de către S. Mehedinţi (1894, 1931) şi
continuate prin aprofundare de către urmaşii în geografie: G. Vâlsan, C. Brătescu şi V. Mihăilescu
iar apoi de numeroşi cercetători geografi. Geograful V. Mihăilescu (1968) diferenţiază sensul
regiunii geografice faţă de regiune naturală şi regiune umanizată. După acest autor, cercetarea
regională este considerată o etapă de sinteză a elaborării geografice ce rezultă în urma analizei
integrată a peisajului. De asemenea, autorul menţionat a determinat conceptul de structură
geografică regională (modul în care se îmbină elementele unui complex teritorial) şi de funcţiune
geografică regională (rezultantă a structurii şi poziţiei privite din perspectiva activităţii umane).
Prin dezvoltarea în continuare a cercetării geografiei regionale s-a ajuns la alte aspecte precum
studiul fizionomiei, structurii şi dinamicii regiunilor geografice, cu scopul de a evalua capacitatea
potenţială de utilizare a regiunii geografice (H. Grumăzescu, 1966, 1970).
Regionarea geografică reprezintă o sinteză a cercetării geografice. Această regionare presupune
integrarea generalizată a regiunilor pe componente (geomorfologică, climatică, hidrogeografică,
pedo-şi biogeografică), ceea ce o defineşte drept rezultantă a corelării şi îmbinării acestora, în
măsură să determine unităţile teritoriale nedisociate (Valeria Velcea şi colab., 1983, în vol. III,
Tratatul de geografia României). Individualizarea unităţilor fizico-geografice şi ierarhizarea lor se
face prin generalizare dar fără a se exclude detalierea şi corelarea, ce permit descifrarea şi gradarea
relaţiilor dintre componente. Integrarea teritorială a componentelor este aceea ce dă conţinut
definitoriu spaţiilor geografice ce apar ca unicate. Acestea se individualizează prin trăsături
specifice imprimate de fizionomia peisajului. Peisajul geografic este o rezultantă a relaţiilor care
există între componentele geografice, rezultantă unică pentru fiecare peisaj.
Bazele regionării geografice a teritoriului României au fost puse de către S. Mehedinţi, C.
Brătescu, V. Mihăilescu, care au determinat şi principiile ce stau la baza delimitării unităţilor fizicogeografice. Regionarea are în vedere fizionomia, structura şi dinamica unităţilor geosistemice într-o
viziune integratoare şi geoecologică, bazată pe analiza relaţiei dintre om şi mediul geografic (H.
Grumăzescu, 1964, 1966, 1970).
După V. Velcea şi colab., (1983), individualizarea şi ierarhizarea unităţilor fizico-geografice se
bazează pe câteva principii esenţiale:
-regionarea porneşte de la trăsăturile reliefului sub toate aspectele sale, de la configuraţia
orografică şi constituţia geologică până la dinamica actuală;
-unităţile geografice nu se repetă în timp şi spaţiu; toate diviziunile geografice, indiferent de
categoria taxonomică, reprezintă unicate teritoriale;
-delimitarea unităţilor fizico-geografice derivă din structura geografică a teritoriului; conceptul
de structură ca şi cel de sistem, constituie o viziune unitară în interpretarea diversităţii peisajului
care trebuie privit prin prisma corelaţiei şi condiţionării reciproce a factorilor geografici în teritoriu.
În concepţia actuală, individualizarea unităţilor carpatice de ordine diferite vizează o multitudine
de criterii (V. Velcea, 1987):
-parametrii caracteristici pentru categorii de componente şi elemente din care au rezultat valori
limitative; ierarhizarea fenomenelor în scopul stabilirii unei clasificări teritoriale funcţionale;
ponderea unor componente şi elemente care determină conţinutul unităţilor teritoriale, definirea
sferei prioritare de acţiune a unor procese şi mecanisme proprii; corelarea şi integrarea pe categorii
geografice a fenomenelor şi trăsăturile majore şi cele de detaliu care dau caracterele de omogenitate
7
şi eterogenitate ale peisajului.
Din criteriile menţionate rezultă că relieful, în cazul nostru, cel carpatic, diversifică celelalte
componente şi elemente de peisaj; astfel, altitudinea reliefului determină etajarea care poate fi
exemplificată la fiecare nivel prin anumiţi indici cantitativi (grosimea scoarţei de alterare,
amplitudinile termice, ponderea anumitor formaţii vegetale, utilizarea terenului, plafonul aşezărilor
umane, etc.); de asemenea, la fiecare nivel se pot stabili corelaţii pe categorii de fenomene (etaje
climatice, etaje biopedogeografice, etc.); aceşti indici cantitativi şi corelaţiile menţionate, stabiliţi
pentru fiecare masiv, au permis determinarea ponderii unor suprafeţe cu diferite grade de
fragmentare, cu pante diferenţiate, o anumită repartiţie a fondului funciar, ceea ce a definit modul
de acţiue a proceselor fluviatile, gravitaţionale şi a dezechilibrelor.
În urma aplicării acestor criterii, geografii au determinat unităţi şi subunităţi de diferite ordine de
ierarhizare. Astfel, la nivel de teritoriul ţării, s-a delimitat Unitatea Carpato-Transilvană ca unitate
de ordinul I, luând ca “reper” treapta de relief. Apoi, în cadrul acesteia, pe baza înfăţişării reliefului
în raport cu vârsta şi alcătuirea geologică şi după variaţia condiţiilor biopedoclimate în dependenţă
de altitudinea absolută şi de poziţie, au fost individualizaţi Carpaţii Occidentali ca unitate de
ordinul II. Apoi, pentru a putea determina unităţile de ordinul III s-au luat în analiză poziţia,
orientarea culmilor principale şi altitudinea absolută, rezultând Munţii Banatului şi, respectiv Munţii
Apuseni, ca unităţi de ordinul III în cadrul Carpaţilor Occidentali. În continuare, pentru
determinarea unităţilor de ordinul IV au fost analizate condiţiile locale de relief, structura geologică
şi vegetaţia, rezultând Munţii Bihorului, Munţii Mureşului şi Munţii Crişurilor din cadrul Munţilor
Apuseni (vol. III. Tratatul de geografia României, 1987).
În continuare, noi determinăm că Munţii Padiş-Scărişoara constituie o unitate de ordinul V în
cadrul Munţilor Bihor, individualizarea sa fiind efectuată pe baza formelor de relief, a altitudinii, a
petrografiei, a vegetaţiei, a locuirii de oameni, etc. Munţii Padiş-Scărişoara se individualizează prin
toate aspectele geografice faţă de munţii limitrofi care sunt situaţi pe aceaşi treaptă taxonomică,
adică sunt de ordinul V. După ce vom analiza toate elementele fizico-geografice şi economicogeografice, în partea finală a lucrării vom detalia ierahizarea subunităţilor de relief.
2. ISTORICUL CERCETĂRILOR
Munţii Padiş-Scărişoara, datorită atracţiei spectaculoase a formelor de relief, în general a naturii
sale, au intrat de mult în atenţia cercetătorilor naturalişti, încă din secolul trecut: geologi, geografi,
biologi. Enumerarea tuturor cercetătorilor care s-au ocupat cu aceşti munţi ar ocupa un spaţiu foarte
mare şi de aceea vom aminti doar câţiva: dintre geologii care au efectuat studii în regiune amintim
pe: M. Bleahu, S. Bordea, R. Dimitrescu sau mai înainte M. Pálfy, P. Rozlozsnik, T. Sontagh, Th.
Kräutner şi mulţi alţii; în rândul geografilor intră austriacul A. Schmidl, francezii Emm. de
Martonne, R. Ficheux sau românii M. Bleahu, I. Berindei, T. Rusu, M. Şerban, L. Vălenaş, P.
Cocean şi mulţi alţii, inclusiv speologi; iar în rândul biologilor amintim pe întemeietorul
biospeologiei, E. Racoviţă, Al. Borza, St. Csürös, E. Pop. R. Jeannel, E. Terzea şi alţi biologi
reputaţi.
3. LITOLOGIA, TECTONICA, EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
Munţii Padiş-Scărişoara se deosebesc de munţii limitrofi nu numai prin geografia de ansamblu
(altitudine, relief carstic, vegetaţie, climă, hidrografie etc.) dar şi prin geologia de ansamblu
(litologie, tectonică, evoluţie paleogeografică) care are efecte asupra geografiei generale a acestor
munţi.
3.1. LITOLOGIA
Şi din punct de vedere al alcătuirii litologice Munţii Padiş-Scărişoara constituie o unitate
montană aparte faţă de munţii învecinaţi. Astfel, în mare, distingem patru regiuni litologice cuprinse
8
în cadrul a două unităţi tectonice. Cele două unităţi tectonice sunt Autohtonul de Bihor şi, respectiv,
Sistemul Pânzelor de Codru la care se asociază, subsidiar, o mică regiune de eruptiv magmatic (fig.
2, 3 şi 4.).
9
10
În cadrul autohtonului de Bihor apar două regiuni litologice: o regiune de mică extensiune
spaţială de formaţiuni cristalofiliene (în care predomină micaşisturi) de vârstă precambriancambriană, dispuse în lungul Văii Albacului şi parţial în sudul Someşului Cald până la văile
Bătrâna-Călineasa. O “insulă” cristalofiliană se găseşte la est de localitatea Arieşeni, de vârstă
eocarboniferă; a doua regiune litologică a autohtonului este formată din sedimentar mezozoic.
Această a doua regiune litologică este cuprinsă între văile Someşul Cald la nord, Galbena-Gârda şi
respectiv Albac-Călineasa. Izolat, aceste formaţiuni sedimentare mezozoice apar şi printre
formaţiunile de pânză în “fereastră” tectonică: în zona Crişului Băiţei, Valea Sighiştel, Valea
Muncelului (= Chişcăului). Sedimentarul mezozoic al autohtonului de Bihor cuprinde atât triasicul,
în general detritic, cât şi jurasicul şi cretacicul, ultimele două perioade geologice având mai ales în
litologie roci carbonatice- calcare şi dolomite - pe seama cărora s-a format renumitul relief calcaros
şi carstic al acestor munţi. O altă unitate litologică importantă este formată de Sistemul Pânzelor de
Codru, situată mai ales în vestul şi sudul Munţilor Padiş-Scărişoara. Acest sistem este format din
pânzele de Gârda, Arieşeni, Vetre, Vălani care cuprind mai ales depozite sedimentare permiene
(gresii, conglomerate, argile). În fine, a patra regiune litologică este cuprinsă în nord-vestul acestor
munţi, între văile Crişul Pietros, Galbena şi Lazului, formată din magmatite, mai ales granodiorite,
exploatate la Pietroasa, puse în loc în urma activităţii magmato-vulcanice din paleogenul inferior.
Suprafaţa ocupată de calcare este de 206,81 kmp, ceea ce reprezintă 58,20 % din total, restul rocilor
ocupând suprafeţe mai reduse, după cum urmează: magmatitele 7,36 kmp (2,07 %), gresiile şi
conglomeratele 79,36 kmp (22,33 %) iar rocile cristalofiliene 61,77 kmp ceea ce reprezintă 17,38%.
Tabel nr. 3.1. Suprafeţele ocupate de roci
Suprafeţe roci kmp procent
Calcare 206,81 58,20
Gresii şi conglomerate 79,36 22,35
Şisturi cristaline
Magmatite
61,77
7,36
17,38
2,07
0
50
100
150
200
250
calcare
gresii
cristalin
magmatite
3.2. TECTONICA
Şi din punct de vedere tectonic aceşti munţi sunt complicaţi (fig. 4 şi 5), în cadrul lor existând
microfalii, falii, decroşări, pânze de şariaj, grabene şi horsturi, chei etc. Microfaliile au fost
evidenţiate fotogeologic (V. Ianovici şi colab., 1976) şi sunt foarte importante mai ales în cadrul
rocilor carbonatice deoarece permit pătrunderea în interiorul lor a apelor agresive încărcate cu
dioxidul de carbon din aer, contribuind astfel la formarea reliefului carstic. Astfel, falia GalbenaArieşeni a determinat, în sectorul nordic, formarea abrupturilor-escarpamente ale Bogăi şi Galbenei.
Amintim, pe urmă, de falia Someşului Cald pe care s-a axat râul omonim, de falia Gârda, etc. Există
şi alte tipuri de tectonică: grabene (Someşul Cald, Sighiştel, Albac, etc.); horsturi (Padiş-Călineasa,
Poiana Horea-Ocoale); sinclinale (Lumea Pierdută din platoul carstic Padiş, Cobleş); sinclinal
suspendat (Masivul Ţapu); anticlinale (Valea Gârda, Arieşeni); relief monoclinal (cueste: Biserica
Moţului, Măgura Vânătă, Bălileasa, Dealul lui Ionel etc.), pânze de şariaj şi numeroase petice de
11
acoperire (klippe), etc (V. Ianovici şi colab., 1976). Tectonica a determinat chiar şi interiorul
masivului: unele peşteri s-au axat pe linii de falii (Peştera Cetăţile Ponorului, Reţeaua Lumii
Pierdute, Peştera Cetatea Rădesei, etc.), pe falii verticale s-au format avene (Negru, Gemănata,
Bătrâna, Şesuri, Hoanca Urzicarului etc.); pe linii de falii s-au insinuat banatitele (ex. pe Valea
Fagului, pe Valea Seacă, ş.a.), etc. Tot pe linii de falii, în urma prăbuşirii tavanului unor peşteri s-au
format cheile calcaroase ce dau un aspect deosebit de pitoresc acestor munţi.
3.3. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
Evoluţia teritoriului Munţilor Padiş-Scărişoara trebuie legată de evoluţia Munţilor Apuseni în
general ca şi de Munţii Bihor-Vlădeasa în special, dar au avut, în unele cazuri, chiar o evoluţie
proprie, deosebită de cea a regiunilor montane învecinate. În timp geologic, Munţii Padiş-Scărişoara
au suferit importante prefaceri paleogeografice care au dus, treptat, la clădirea arhitecturii montane.
Astfel, primele depuneri de roci au avut loc în nord şi nord-est şi anume micaşisturi de vârstă
precambrian superior-cambriană, care dau azi un relief înalt şi conservă pe suprafaţa lor nivelul
superior de denudare (pediplena carpatică) realizat mai târziu, în paleogen. Tot în perioadele
respective s-au depus de asemenea roci cristalofiliene în partea de est, de-a lungul Văii Albacului de
azi: metatufuri riolitice, micaşisturi, şisturi clorito-albitice tufogene, porfiroide metariolitice, şisturi
sericitoase cuarţitice, şisturi cuarţitice, etc., din precambrian superior-cambrian inferior, respectiv
la nord de localităţile Runc-Costeşti apar roci din precambrian superior: şisturi clorito-albitice
tufogene, amfibolite, micaşisturi. Toate aceste roci metamorfice aparţin autohtonului de Bihor,
primele seriei de Arada iar ultimele seriei de Someş.
La nord de Arieşeni se află un areal ocupat de cristalin, ce face parte din pânza de Arieşeni, de
vârstă eocarboniferă, care cuprinde şisturi verzi de Arieşeni: metaconglomerate. În cea mai mare
parte autohtonul cuprinde sedimentar mai ales din mezozoic: triasicul detritic (gresii, conglomerate,
12
şisturi argiloase roşii werfeniene), triasic mediu carbonatic (dolomite anisiene, calcare ladiniene),
jurasic inferior detritic (gresii şi conglomerate cuarţoase, şisturi argiloase violacee hettangiansinemuriene inferior), jurasic mediu şi superior carbonatic (calcare în special), cretacic mediu şi
superior carbonatic cu precădere. La sfârşitul mezozoicului, mai exact în cretacic (intraturonian) s-a
desfăşurat şariajul Pânzelor de Codru, în urma căruia au fost ataşate munţilor mici masive formate
din roci permiene mai ales, impermeabile, ce cuprind gresii, conglomerate şi argile. Aceste
formaţiuni se găsesc în vestul şi sudul acestor munţi. La sfârşitul mezozoicului dar mai ales la
începutul neozoicului au avut loc erupţii magmatice intrusive (aşa-numitele “banatite”), ce au
generat mici masive magmatice în nord-vestul acestor munţi, între văile Crişul Pietros, Lazului şi
Galbena dar asemenea mici masive apar şi la nord de Crişul Pietros până la Budureasa (Măgura
Guranilor- 948 m). A urmat o lungă perioadă de linişte tectonică încât în restul neozoicului nu au
avut loc depuneri litologice decât în timpul cuaternarului, pe suprafaţa platourilor carstice şi de-a
lungul văilor şi versanţilor abrupţi (grohotişuri).
După enumerarea succintă a depunerilor litologice, vom trece în revistă principalele evenimente
paleogeografice ale Munţilor Padiş-Scărişoara, ghidându-ne după ampla lucrare “Geologia Munţilor
Apuseni” (V. Ianovici şi colab., 1976). Astfel, după ce mai întâi a avut loc depunerea rocilor
cristalofiliene (precambrian superior-cambrian) şi a depozitelor sedimentare mai tinere decât
precedentele, mezozoice, ce aparţin autohtonului de Bihor, în mezocretacic (apţian-turonian, mai
ales intraturonian) s-a înregistrat un amplu fenomen de şariaj tectonic, adică împingerea Pânzelor de
Codru peste Autohtonul de Bihor, şariaj datorat mişcărilor austrice.
Mai în amănunt, evenimentele paleogeografice până în momentul şariajului, au fost următoarele:
în timpul precambrianului şi paleozoicului inferior, în cadrul geosinclinalului carpatic au fost
depuse depozite aduse dintr-un masiv situat la nord de poziţia actuală a Munţilor Apuseni, Masivul
Preluca, depozite ulterior metamorfozate rezultând formaţiunile cristalofiliene (şisturi cristaline)
13
care formează, azi, baza autohtonului de Bihor dar în nord-est ele apar la suprafaţă. Aceste depozite
metamorfozate aparţin ciclurilor tectonice prebaikaliene (precambrian), baikaliene (cambrian) şi
hercinice sau varisce (paleozoic superior). Aşadar, după sedimentarea terigenă îndelungată (seria de
Someş), rocile bazice ale seriei de Arada (şi de Biharia în Munţii Bihariei) reprezintă magmatismul
ofiolitic (= magmatism iniţial) al ciclului tectonic prehercinic dar nu se exclude nici apartenenţa la
faza sardă a orogenezei caledoniene (orogeneza baikaliană).
O etapă mai tânără de sedimentare este reprezentată de seria de Păiuşeni (la sud de Munţii
Padiş-Scărişoara) şi de seria de Arieşeni, din timpul devonianului şi carboniferului inferior.
Metadiabazele seriei de Arieşeni constituie magmatismul ofiolitic al ciclului hercinic.
O etapă şi mai tânără, permiană, a dus la metamorfozarea (epimetamorfism) şi cutarea
eopermianului şi eocarboniferului. Faza metamorfică cea mai veche (faza sudetă din eocarbonifer) a
determinat cutarea şi metamorfozarea seriei de Păiuşeni şi, de asemenea, cutarea dar fără
metamorfism a şisturilor verzi ale seriei de Arieşeni. În timpul permianului au avut loc sedimentări
detritice continentale de tip piemontan şi care constituie molasa cutărilor hercinice. Aceste
formaţiuni au fost depuse în apă puţin adâncă şi discordant peste rocile mai vechi, metamorfozate.
Permianul este slab reprezentat în autohton (doar pe versantul nordic al Măgurii Vânete) dar, în
schimb, este bine reprezentat în cadrul pânzelor de Codru. Astfel, permianul poate fi observat în
Valea Gârda, Valea Arieşului Mare, Gârda Seacă, Valea Bulzului (toate în cadrul pânzei de FinişGârda), zona Raviceşti (pânza de Dieva), Muntele Ţapu-Cornul Poniţa (pânza de Arieşeni).
Munţii Padiş-Scărişoara nu au cunoscut ingresiuni marine în timpul permianului dar totuşi s-au
acumulat vaste conuri de dejecţie, cunoscute sub denumirea de “delte continentale” în bazine
subsidente, la care s-a adăugat un magmatism intens. Permianul este aşezat transgresiv pe
fundamentul cristalin sau, în cazul pânzei de Arieşeni, pe formaţiuni paleozoice. Depozitele
permiene au fost aduse din nord, din Insula (Masivul) Preluca.
Se apreciază, pe baza sedimentelor, că în permian clima a fost caldă, cu alternanţă de umiditate
şi uscăciune, climat căruia îi corespundeau păduri tropicale sau intertropicale.
În triasic, prima perioadă a mezozoicului, formaţiunile litologice au acoperit partea de vest a
autohtonului de Bihor şi sunt prezente în toate unităţile pânzei de Codru. În cadrul pânzelor, cu
excepţia celei de Vaşcău, formaţiunile triasice se suprapun, în spaţiu, exact peste aria de răspândire
a formaţiunilor permiene. La sud, depozitele triasice se opresc la contactul tectonic cu sistemul
pânzelor de Biharia din munţii omonimi. Depozitele triasice ating 2 500 m grosime în autohtonul de
Bihor din care formaţiunile carbonatate ale triasicului mediu şi superior au 1 200 m. Triasicul
inferior este, după cum s-a mai precizat, detritic şi dispus discordant peste permian, separaţia fiind
dată de o discordanţă litologică. Eotriasicul se termină la partea superioară printr-un orizont de
dolomite şistoase sau în plăci. Pe teritoriul autohtonului de Bihor grosimea depozitelor eotriasice
depăşeşte 1 000 m în Măgura Vânătă iar pe teritoriul platourilor Padiş-Scărişoara ca şi în Cheile
Albacului din Valea Arieşului Mare chiar şi mai mult (fig. 7).
În cadrul pânzelor de Codru werfenianul (triasic inferior) apare în Valea Bulzului (aproape de
Băiţa Bihorului) unde N. Arabu (1941), citat de V. Ianovici şi colab., (1976), a descoperit fosile:
Neoschizodus balatonis (Frech), Costataria cf. costata (Zenk) şi Unionites fassaeniss (Wism) în
pânza de Finiş.
Triasicul mediu cuprinde depozite în cea mai mare parte carbonatate, calcare şi dolomite. În
autohton calcarele sunt masive (facies de Wetterstein) iar în pânzele de Codru ele sunt stratificate şi
se mai găsesc şisturi argilo-marnoase. În autohtonul de Bihor rocile mediotriasice ating 1 300 m,
din care anisianul 1 000 m iar ladinianul 300 m. Se remarcă calcarul de Padiş (anisian) alb sau
cenuşiu deschis, cu aspect marmorean sticlos, stratificat. Ladinianul cuprinde calcare masive
recifogene, uneori dolomitizate, care pe platoul Padiş-Scărişoara ating 300 m grosime. Rocile
ladiniene cuprind fosile, din care se citează următoarele, identificate pe Dealul Scărişoara, la est de
Peştera Scărişoara, de către M. Bleahu şi R. Dimitrescu (1957), citaţi de V. Ianovici şi colab.,
(1976): Daonella pichleri (Gümb.), D. tridetina Kittl., şi D. cf. tyrolensis Moys ca şi de un
cercetător mai vechi, A. Kutassy (1928, 1937), citat de aceiaşi autori (1976): Teutloporella gigantea
Pia, Zygopleura arcecosta (Münst.), Laxonema kokeni Kittl., Mysiodioptera salomoni Tomm. În
14
pânzele de Codru triasicul mijlociu este întâlnit în pânza de Finiş în sectorul Măgura Ferice-Sebişel
şi în pânza de Arieşeni (cu roci carbonatate şi şisturi argiloase).
Triasicul superior este întâlnit atât în autohton cât şi în pânze. În autohton stratele neotriasicului
(denumite stratele de Scăriţa) se găsesc în zona Piatra Bulzului-Padiş şi cuprind calcare şi şisturi
argiloase de cca 150 m grosime. În pânza de Finiş triasicul superior este întâlnit în Măgura Ferice şi
Sebişel cu calcare norice cu megalodonte iar în pânza de Arieşeni se găsesc calcare şi dolomite.
Evoluţia paleogeografică în timpul triasicului a cunoscut patru etape majore (V. Ianovici şi
colab., 1976):
15
a) seissian-campilian inferior (triasic inferior) în care s-au depus mai ales roci detritice (gresia
şi şisturile de Werfen) care se prezintă ca o molasă. Trecerea pe verticală de la conlomerate la gresii
din ce în ce mai fine şi apoi la argile marchează denudarea progresivă a reliefului creat prin
diastrofismul palatin (paleozoic superior). O acumulare puternică a avut loc în autohton (sectorul
Padiş-Scărişoara) şi în pânza de Arieşeni. În cadrul autohtonului stratele de Werfen se efilează până
la dispariţie în direcţia nord-vest, fapt ce denotă existenţa unui uscat (Insula Preluca) situat la nord
de Munţii Plopiş.
16
b) campilian superior-anisian (eotriasic-mezotriasic) care se remarcă prin faptul că în
campilianul superior începe sedimentaţia carbonatată pe o platformă acoperită de apă puţin adâncă.
În anisian s-a intensificat subsidenţa platformei, zona de acumulare de pe platforma Bihor (PadişScărişoara) corespunzând unui bazin cu caracter uşor euxinic, cu un aport slab de material terigen
adus din Masivul Preluca. Fundul bazinului, acoperit de mâluri calcaroase bogate în substanţe
organice, a fost sediul unei intense activităţi a organismelor limivore. La sfârşitul anisianului, în
zona nordică a bazinului a crescut nivelul de energie, fapt dovedit de calcarele oolitice, bioclastice
ale formaţiunii de Lugaş.
c) ladinian-carnian (triasic mediu-triasic superior). Până în eocarnian a fost un facies de
platformă carbonatată cu nivel ridicat de energie, fără aporturi terigene (facies de Wetterstein). În
carnianul superior-norianul inferior se schimbă faciesul prin aport de material detritic roşu pe
platforma Bihorului (Padiş-Scărişoara) cât şi datorită dezvoltării unor dolomite şi calcare masive
asociate cu brecii. Tot în acest timp s-a înregistrat o instabilitate tectonică, rezultând două praguri,
dintre care pragul Vălani, de pe teritoriul munţilor analizaţi, este situat între platforma carbonatată şi
bazinul meridional situat mai la sud.
d) norian-rhaetian (triasic superior). În nordul pânzei de Arieşeni este un facies de dolomite
masive. Depozitele terigene ale neotriasicului de pe platforma Bihor au provenit tot din Insula
Preluca; recrudescenţa lor după sedimentarea calcarelor de tip Wetterstein, ca şi retragerea ariei de
sedimentare spre sud arată că uscatul situat la nord de platforma Bihor (Padiş-Scărişoara) a suferit
mişcări de ridicare din timpul carnianului datorită fazei târzii a diastrofismului labinic. Dintre
resursele minerale utile amintim calcarele şi dolomitele iar dintre mineralizaţii skarnele de la Băiţa
Bihorului legate de activitatea magmatică banatitică. Se remarcă marmurele noriene de la Băiţa
Bihorului cu peste 95% calcit.
În jurasic sedimentarea are loc mai ales pe platoul carstic înalt al Munţilor Bihor (PadişScărişoara) şi în Grabenul Someşului Cald; grosimea medie a formaţiunilor jurasice este de circa
400 m. M. Bleahu (1957), citat de V. Ianovici şi colab. (1976), a studiat jurasicul platoului PadişScărişoara şi a observat că există o lacună sedimentară în pliensbachian, toarcian şi jurasicul mediu
cu excepţia zonei de nord-vest şi anume Piatra Bulzului-Groapa de la Barsa, unde se găsesc marne
toarciene ce conţin fosile de cefalopode.
Hettangian-toarcian (jurasic inferior) se remarcă prin bogate sedimentări în sinemurian şi
carixian şi sedimentări mai reduse în hettangian, domerian şi toarcian. În cadrul autohtonului
jurasicul inferior are un facies de Gresten (conglomerate şi gresii, argile), pe o grosime de 200 m.
Pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara este întâlnit la Piatra Bulzului, la Scăriţa (drumul de urcare
de la Piatra Bulzului şi satul de vacanţă Boga la Padiş), la est de Gârda în Valea Arieşului Mare. În
toate aceste locuri liasicul inferior are un facies caracterizat prin depozite argilo-nisipoase roşii în
alternanţă cu gresii cuarţitice, slab calcaroase, care suportă conglomerate mediotriasice. La Piatra
Bulzului aflorează calcare pliensbachiene masive cu Involutina liassica (Jones) şi belemniţi iar
marnele fine şi marnocalcarele toarciene care le urmează conţin amoniţi. Tot la depozite jurasice
sunt ataşate stratele de Coşuri din cadrul ferestrei tectonice Băiţa Bihorului care sunt roci detritice
metamorfozate în urma acţiunii magmatismului banatitic.
Aalenian-callovian (jurasic mediu) se întâlneşte, de asemenea, în autohtonul de Bihor. Are o
grosime medie redusă, de 10 m, atât datorită unei acumulări scăzute cât şi datorită unei duble
discontinuităţi de sedimentare, prima între bajocianul inferior-bajocianul superior, respectiv între
callovianul inferior şi cel mediu. Jurasicul mediu poate fi găsit la Piatra Bulzului cu faună de
belemniţi (Hibolites).
Oxfordian-tithonic (jurasic superior). Jurasicul superior are o largă extensiune în platoul PadişScărişoara, cu calcare micritice (calcare litificate din mâluri calcitice) care conţin Clypeina jurasica
Favre (V. Georgescu şi colab., 1972, citaţi de V. Ianovici şi colab., 1976).
Evoluţia paleogeografică din jurasic se referă în primul rând la platforma carbonatată slab
subsidentă a zonei Padiş-Scărişoara, distingându-se trei etape majore evolutive:
a) hettangian-bajocian inferior. Etapa începe cu sedimentarea unor depozite continentale, în
parte în condiţiile unui mediu lacustru până la palustru (V. Corvin Papiu şi colab., 1969, citaţi de V.
17
Ianovici şi colab., 1976). În sinemurianul superior a avut loc o mişcare tectonică de basculare spre
vest, având ca rezultat sedimentarea marginii de nord-vest a Platoului Padiş-Scărişoara şi anume în
zona Piatra Bulzului-Groapa de la Barsa (M. Bleahu, 1957, citat de V. Ianovici şi colab., 1976). În
bajocianul inferior s-a înregistrat o regresiune marină iar în pliensbachian sedimentaţia s-a
desfăşurat în ape relativ reci, dovada fiind abundenţa spongierilor, a fosfaţilor în domerian-aalenian,
a glauconitului (un silicat) în domerian şi aalenian. De asemenea, acest tip de sedimentaţie mai este
arătat de lipsa algelor calcaroase şi de raritatea coralilor compuşi.
b) bajocian mediu-callovian inferior. Începând cu bajocianul superior se înregistează o nouă
transgresiune marină pe suprafaţa platoului Padiş-Scărişoara şi anume la Piatra Bulzului. Acum are
loc o sedimentaţie carbonatată cu slabe aporturi de material detritic terigen. Sedimentaţia este
întreruptă după callovianul inferior ca urmare a unei oscilaţii pozitive.
c) callovian mediu-tithonic-neocomian. Etapa începe cu o sedimentaţie bogată care atinge
platforma Bihor (Padiş-Scărişoara) în kimmeridgian. Sedimentarea s-a desfăşurat şi în fereastra
tectonică Chişcău. La sfârşitul tithonicului s-a înregistrat o mişcare generală de ridicare ce a condus
la emersiunea generală a platformei Bihor care, astfel, a fost supusă eroziunii carstice (de ex.,
Cetăţile Ponorului dar şi alte goluri subterane sunt realizate în calcare tithonice).
În cretacic, evenimente importante au avut loc după diastrofismul din turono-coniacian (preGosau, adică antesenonian). Diastrofismul mediteranian din turonian a produs şariajul Pânzelor de
Codru peste autohtonul de Bihor. În cretacic s-au înregistrat două etape majore:
Neocomian-turonian (formaţiuni pre-Gosau). În autohton cretacicul are în bază bauxite
neocomiene ce constituie umplutura depresiunilor carstice formate pe suprafaţa calcarelor
neojurasice după tithonicul superior. Aceste depresiuni carstice sunt neregulate, de câţiva metri
adâncime, situate la diferite adâncimi faţă de suprafaţa actuală. Bauxitele neocomiene sunt roci
foarte dure (duritatea 5-6), cu structură şi compoziţie omogenă pe toată grosimea lor, lipsite de
stratificaţie. În partea centrală a Munţilor Padiş-Scărişoara (Valea Seacă, pe versantul estic al
Muntelui Ţapu) apar stratele de Ecleja cu marne cenuşii (D. Patrulius şi colab., 1968, citat de V.
Ianovici şi colab., 1976). Pe Valea Seacă calcarele cu pahiodonte ale barremianului-apţianului
suportă marne, şisturi argilo-marnoase siltice micacee şi gresii calcaroase negricioase (K. F. Peters,
1861; S. Anton, 1937, citaţi de V. Ianovici şi colab., 1976). Calcarele cu pahiodonte reprezintă
barremianul, stratele de Ecleja apţianul iar partea terminală a formaţiunii detritice cu intercalaţii de
şisturi roşii, reprezintă albianul.
Senonian-paleocen (formaţiuni Gosau). Formaţiunile cretacice şi paleocene posttectonice
(postpânză) sunt formate din calcare cu rudişti, marne cu cicloliţi şi marne cu inocerami,
conglomerate şi gresii ce conţin în unele locuri lentile de cărbuni. Asemenea depozite apar în
Grabenul Someşului Cald sau pe Valea Drăganului din Munţii Vlădeasa.
Evoluţia paleogeografică în timpul cretacicului a fost următoarea:
Platforma Bihor (Padiş-Scărişoara), exondată la sfârşitul jurasicului, este supusă eroziunii
carstice; odată cu formarea depresiunilor, ele sunt umplute cu material aluminos alotigen (V. Corvin
Papiu şi colab., 1967, 1969, 1970, citaţi de V. Ianovici şi colab., 1976), depus anterior ca sediment
pulverulent pe toată suprafaţa platformei. După D. Patrulius, acest material, la început neconsolidat,
şi-a primit structura ooidică sub acţiunea apelor vadoase. În hauterivian se presupune că ridicarea
relativă a nivelului mării a determinat stagnarea apelor carstice pe teritoriul platformei, urmată de o
inundaţie lacustră (dovedită de calcarele cu cheracee), urmată de o fază de tranziţie, salmastră
(calcarele cu gasteropode) şi urmată de invazia apelor marine.
În barremian sedimentaţia carbonatată s-a menţinut, dar la sfârşitul său s-a înregistrat o creştere
a nivelului de energie astfel că la începutul apţianului situaţia de platformă carbonatată este
înlocuită printr-un regim de bazin cu sedimentaţie carbonatată hemipelagică. În intervalul apţianului
mediu-superior şi al albianului sedimentaţia s-a desfăşurat fie în condiţii de subsidenţă (depozite
terigene) fie de platformă carbonatată (calcare lipsite de material terigen). În timpul diastrofismului
austric au avut loc modificări paleogeografice importante în cursul apţian-albianului. Astfel, după
barremian, ridicarea tip basculă a părţii de est a platformei Bihorului duce la retragerea treptată a
ariei de sedimentare spre vest. Şi în acest timp sedimentaţia este controlată de jocul pe verticală a
18
insulei Gilău-Preluca (Gilău, Plopiş-Meseş, Şimleu, Făget, Ţicău şi Preluca).
După oscilaţia pozitivă a acestei unităţi la sfârşitul jurasicului, a urmat o scufundare, marcată de
ingresiunile barremianului spre nord şi spre est, pentru ca din apţian să se manifeste oscilaţia
pozitivă de lungă durată ce a condus la retragerea progresivă a ariei de sedimentare spre vest, până
în turonian. În intervalul în care s-a desfăşurat şariajul pânzelor de Codru, insula Gilău-Preluca era,
deci în poziţie ridicată. Punerea în loc a acestor pânze a determinat schimbări paleogeografice
importante şi anume transgresiunea generală a mării în coniacian dinspre est şi sud, pe de o parte, şi
respectiv, dezmembrarea insulei Gilău-Preluca prin formarea unor depresiuni adânc infiltrate în
uscatul de odinioară: Grabenul Sânnicolau, Depresiunea Borod, Depresiunea Roşia, Grabenul
Remeţi, Grabenul Someşului Cald. În timpul senonianului “insula” Gilău-Preluca era, aşadar, un
arhipelag cu porţiuni de uscat sau platforme acoperite de o pătură subţire de apă, separate prin
golfuri sau canale subsidente din coniacian. Discontinuităţile din succesiunea depozitelor senoniene,
ingresiunile repetate, mai ales cele din intervalul maastrichtian-paleocen, scot în evidenţă
instabilitatea tectonică ce a culminat cu emersiunea generală a Munţilor Apuseni înaintea eocenului
şi începerea realizării suprafeţelor de nivelare.
Dintre sursele minerale utile jurasice amintim bauxitele din Grabenul Someşului Cald, platoul
Padiş-Scărişoara, fereastra Băiţa Bihor. Din cadrul magmatismului subsecvent alpin manifestat în
perioada cretacic superior-paleogen, vulcanismul subhercinic nu este prezent în munţii studiaţi
decât în Munţii Vlădeasa, în schimb este prezent magmatismul subsecvent laramic (banatitic) între
Budureasa şi Pietroasa, care a generat corpuri granodioritice, exploatate la Pietroasa, şi care au
metamorfozat la contact depozitele permo-werfeniene şi calcarele dolomitice triasice. Aceste
corpuri sunt străbătute de filoane şi dyke-uri de riolite orientate NV-SE (Angela Rafalet, 1962,
citată de V. Ianovici şi colab., 1976). Un alt corp banatitic, situat la cca 1 000 m adâncime, în zona
Băiţa Bihorului, a determinat o zonă de contact largă de aproximativ un kilometru şi care este
străbătut de filoane de roci porfirice, cum sunt cele din Valea Seacă (afluentă a Galbenei). Pe
seama metamorfismului de contact s-au format corneene de contact din şisturi tufogene bazice iar
pe seama calcarelor cristaline s-au format la Băiţa Bihorului marmure de contact şi skarne, în
ultimele existând molibdenit şi bismutină. La Chişcău, există de asemenea marmure rezultate prin
acelaşi metamorfism de contact.
Formaţiuni neogene nu se găsesc în Munţii Padiş-Scărişoara, ele nefiind depuse iar dacă
cumva au fost depuse asemenea depozite, atunci ele au fost îndepărtate de către eroziune. În
schimb, apar formaţiuni cuaternare.
Munţii Apuseni au fost exondaţi definitiv la sfârşitul cretacicului, în urma mişcărilor laramice,
devenind astfel un domeniu continental. În acest mod în tot timpul neozoicului au suferit o
modelare subaeriană, rezultând suprafeţele de nivelare. Nivelările au dus la îndepărtarea tuturor
depozitelor neozoice iar dacă se ţine seama de faptul că Apusenii s-au înălţat în pliocen cu
aproximativ 300 m, rezultă că şi depozitele pliocene depuse au fost îndepărtate de către eroziune.
Dintre depozitele cuaternare amintim pe cele periglaciare (glaciaţiunea nu a afectat Munţii PadişScărişoara datorită altitudinii lor mai reduse), depozitele eluviale carstice, depozite chimice şi
aluvionare, depozite proluviale-deluviale şi depozite de turbă.
Depozitele periglaciare. Munţii Apuseni nu au cunoscut în timpul pleistocenului o acoperire
glaciară dar în schimb au fost afectaţi de climatul rece periglaciar care a determinat o gelifracţie
puternică şi formarea unui sol îngheţat peren. Aceste două procese au dus la acumularea unor
depozite specifice care pot fi desemnate ca eluvii, deluvii şi proluvii periglaciare. Procesele
crioclastice au generat fragmente angulare de roci, de mărimi variabile, care s-au acumulat ca eluvii
(pe culmile netede şi pe suprafeţele de nivelare), deluvii (pe pante) şi coluvii (la baza pantelor).
Natura lor periglaciară este dovedită de faptul că sunt de cele mai multe ori fixate, în rare cazuri ele
fiind remobilizate de procesele actuale. Grohotişuri periglaciare importante au generat mai ales
rocile eruptive din Vlădeasa (ex. pantele sudice ale culmii Cârligatele, pantele vestice ale
Bohodeiului, etc.) dar şi cuarţitele werfeniene au fost puternic fragmentate generând mari
grohotişuri (ex. pe Măgura Vânătă). Dar şi calcarele generează mari acumulări la baza pereţilor
abrupţi însă ele sunt nefixate datorită dizolvării lor continue, şi sunt mobile, la acţiunea ploilor (ex.
19
la baza Vf. Piatra Arsă, la baza abrupturilor Bogăi, în Cetăţile Ponorului etc.). Tot ca depozite
periglaciare sunt şi aluviunile ce se găsesc în unele bazine carstice închise, ca de ex., în Şesul
Padişului, unde s-au acumulat pietrişuri în cantităţi mari, de peste 20 m grosime. M. Bleahu (1964)
a determinat următorul model genetic: în bazinele închise cu drenaj subteran, în timpul unei faze
glaciare, pergelisolul a impermeabilizat canalele de scurgere ale apelor, ceea ce a permis râurilor să
curgă peste fundamentul calcaros, transportând şi aluviuni de cuarţite provenind din zona de obârşie
a râurilor, adică de pe Măgura Vânătă în cazul Şesului Padiş. După topirea pergelisolului, în
postglaciar, canalele s-au redeschis, apele au început să fie captate înainte de a ajunge în bazin,
unde aluviunile acumulate, rămase ca relicte, s-au scurs local în aceste doline, generând tipicul
relief de doline în care s-au acumulat ape rezultând lacuri.
Depozite eluviale carstice. Tot legate de carst trebuie semnalate depozitele eluviale acumulate
pe platourile carstice. Este vorba de acumulări eluviale de argile reziduale, care rezultă prin
decalcifierea calcarului şi care pot atinge 2-3 m grosime; ele pot masca complet substratul calcaros.
De ele sunt legate zăcăminte de fier şi mangan. De multe ori aceste argile pot impermeabiliza
fundul dolinelor astfel că în ele se pot acumula lacuri permanente ca, de exemplu, în Şesul
Padişului, sau în Poiana Piatra Boghii=Vărăşoaia.
Depozite chimice. Intensele circulaţii de ape carstice au format la gura unor izvoare depozite de
tufuri calcaroase (ex. Izbucul Ponorului, Izbucul Izvorul Rece, ş.a.), care prin fenomenul de
diageneză se vor putea transforma în travertin. Aproape toate exurgenţele carstice prezintă astfel de
depuneri, datorită faptului că apele sunt bicarbonatate.
Depozite aluviale. În cadrul munţilor există puţine terase, ele având o dezvoltare relativ
restrânsă: Someşul Cald are terasa t1, Crişul Negru doar la ieşirea în Depresiunea Beiuşului, Arieşul
Mare 1-2 terase în bazinele pe care le străbate, etc. Aceste terase au strate foarte subţiri de aluviuni,
de cca un metru (de exemplu, terasa primă a Pârâului Ponor din Padiş, creată în aluviuni); fazele de
aluvionare au fost importante în munţi dar depozitele au fost îndepărtate de către eroziunea
ulterioară. În aproape toate văile de munte există acumulări de bolovăniş şi pietriş, alipite de
versanţi până la câţiva metri înălţime, care dovedesc o aluvionare până la acel nivel (ex. pe Valea
Galbenei, Someşul Cald în cadrul cheilor, Valea Seacă-Padiş, etc.).
Un alt tip de aluviuni sunt cele rămase pe şei sau pe creste şi care dovedesc vechi cursuri de apă.
Ele sunt constituite din elemente mărunte (sub un centimetru) de cuarţ, cuarţite şi alte roci dure. Ca
depozite sunt nesemnificative dar sunt foarte importante pentru stabilirea vechilor cursuri de apă.
Tot ca depozite aluvionare trebuie amintite prundişurile râurilor actuale care nu au volume mari în
cadrul munţilor.
Depozite proluviale şi deluviale. În afara depozitelor deluvio-proluviale periglaciare, sunt
frecvente şi depozite similare holocene. Sunt de semnalat grohotişurile active din jurul klippelor
(ex. Piatra Bulzului, Mg. Sacă, Pietrele Negre etc.) şi al masivelor de calcar, din jurul masivelor
magmato-vulcanice (la baza Dl. Plopilor) şi de pe aflorimentele de cuarţite (Mg. Vânătă). Apoi,
amintim de conurile de dejecţie (agestre) de la gura pâraielor şi râurilor, uneori foarte active şi
distructive la viituri (ex. Arieşul Mare în decembrie 1995, Crişul Negru în 1980, 1985, 1995, etc.).
Deluviile sunt prezente pe toţi versanţii. Ele au uneori grosimi de zeci de centimetri, mai ales în
zonele ocupate de formaţiuni de fliş, mai friabile şi cu conservare bună în fragmente mici. Ele au o
mişcare continuă descendentă (creep), dovedită de deformarea arborilor şi de ravenele pe care le
generează (ex. pe dreapta Crişului Pietros şi anume aval de Piatra Bulzului, etc. ).
Depozite de turbă. Suprafeţele plane întinse (platforme de eroziune, platouri-ex. Platoul Padiş),
suprafeţe mari ocupate de roci silicioase (roci magmatice, şisturi cristaline, gresii cuarţitice),
climatul cu precipitaţii abundente, au favorizat formarea mlaştinilor de turbă. Ele se găsesc
răspândite la nord de Valea Arieşului Mare, unde altitudinea mai mare a determinat un climat mai
umed şi unde rocile silicioase formează în mare parte substratul. Sunt numite local “molhaşuri” şi
ele sunt de tipul tinoavelor, adică mlaştini oligotrofe de Sphagnum. S-au format în postglaciar, în
perioada subatlantică, fără să se nege posibilitatea ca unele să fie mai vechi, având la bază
sphagnete anterioare (V. Ianovici şi colab., 1976). Mlaştini oligotrofe apar pe Platoul Padiş (în
Şesul Padişului) unde, deşi fundamentul este calcaros, ele s-au format pe stratul gros de cuarţite
20
periglaciare aduse de pe Măgura Vânătă. În Valea Izbucului (afluentă a Someşului Cald) s-au
format pe substrat de cuarţite werfeniene iar în bazinul superior al Someşului Cald, pe şisturi
cristaline. Sunt inventariate cam 80 de tinoave şi care au fost studiate de către savantul E. Pop
(1960).
Un ultim aspect geologic care ne interesează este tectonica care a avut importante consecinţe
asupra reliefului ca şi asupra celorlalte elemente fizico-geografice: vegetaţia, hidrografia, etc. În
analiza tectonicii de un mare ajutor a fost lucrarea “Geologia Munţilor Apuseni” (1976), lucrare
menţionată deja de câteva ori, ca şi unele hărţi geologice la diferite scări. Domeniul de Bihor
constituie flancul de nord al geosinclinalului care exista aici, cuprinzând faciesuri de shelf (deci de
platformă continentală) cu exondări frecvente. Acest domeniu joacă rolul de autohton pentru
întregul edificiu structural (fig. 4.).
La sudul domeniului de Bihor este domeniul pânzelor de Codru care prezintă faciesuri de mare
mai adâncă, cu unele lacune sedimentare. Acest domeniu este divizat în cinci pânze independente şi
un anumit număr de solzi cu caracter local. Şi mai la sud, în Munţii Biharia, deci la sud de teritoriul
studiat, se găsesc pânzele de Biharia, în număr de patru. Toate unităţile tectonice sunt încălecate de
la sud spre nord, unităţile superioare ale sistemului de Biharia limitând spre sud întreaga unitate a
Apusenilor nordici.
Tectonica autohtonului de Bihor. Autohtonul de Bihor prezintă două serii cristaline, seria de
Someş şi seria de Arada, care suportă roci sedimentare: permianul (detritic), redus ca grosime,
triasic mediu (calcaros), cretacicul ce debutează cu o fază continentală (bauxite), urmată de calcare
şi formaţiuni marno-siltice (hemipelagice) şi grezoase. Autohtonul prezintă horsturi şi grabene în
care formaţiunile sunt monoclinale sau larg cutate. Această compartimentare este rezultatul
diastrofismelor care au avut loc din cretacic şi până în pliocen şi care au afectat atât fundamentul
cristalin cât şi cuvertura sedimentară. În Munţii Padiş-Scărişoara autohtonul apare la zi în partea de
nord-est.
Tectonica fundamentului cristalin. Seria de Someş apare în partea de est şi este puternic faliată.
Seria de Arada este întâlnită într-un sinclinal spre izvoarele Someşului Cald (Runcul Ars-Valea
Călineasa) şi în Dealul Faţa Albacului (anticlinal).
Tectonica învelişului sedimentar. Formaţiunile alpine ale autohtonului de Bihor au fost depuse
în partea marginală nordică a bazinului de sedimentare pe o platformă labilă care a înregistrat prin
oscilaţii toate fazele de diastrofism, fapt ce explică frecventele modificări litologice pe verticală,
alternanţa rocilor detritice cu cele carbonatice, şi extensiunea variabilă a liniei de ţărm şi, ca urmare,
lacunele de sedimentare. Fazele de diastrofism nu au determinat şi deformări plicative importante.
Cuvertura sedimentară a autohtonului de Bihor prezintă o structură simplă, de tip jurasian, cu
formaţiunile slab înclinate (monoclinale) sau slab cutate şi compartimentate de falii verticale sau
înclinate. Se pot distinge în total 10 (zece) compartimente structurale din care cinci în Munţii PadişScărişoara iar restul în Munţii Pădurea Craiului. Compartimentele structurale din Munţii PadişScărişoara sunt: Grabenul Someşului Cald, Homoclinul Padiş-Călineasa, Homoclinul Poiana HoreaOcoale, compartimentul Albac şi, respectiv, compartimentul Sighiştel.
Grabenul Someşului Cald constituie o “replică meridională” a grabenului Remeţi din Munţii
Pădurea Craiului, separaţia dintre cele două grabene fiind dată de masa de banatite a Vlădesei. După
Gh. Mantea, citat de V. Ianovici şi colab., (1976), structura formaţiunilor jurasice din bazinul
Someşului Cald este determinată de falii transversale care creează compartimente ce sunt ridicate în
partea de vest şi cad spre est. Se pot recunoaşte cinci compartimente, complicate şi ele, la rândul
lor, de falii secundare, compartimente ce schiţează în ansamblu o succesiune de trepte antitetice, cu
cădere generală spre vest. Aceasta denotă o străpungere dinspre vest spre est a zonei de către
Someşului Cald, arătăm noi. Falia Someşului Cald, care limitează spre sud grabenul, este una dintre
cele mai ample falii ale Munţilor Bihor, deoarece în lungul faliei fundamentul este ridicat (Măgura
Vânătă), faţă de formaţiunile jurasice, pe o mare lungime.
Homoclinul Padiş-Călineasa cuprinde întreaga succesiune a autohtonului, de la permian la
apţian, dispusă pe fundamentul cristalin din Măgura Vânătă-Poiana Horea. Homoclinul are o cădere
de la NE la SV şi este acoperit în partea de sud-vest de pânza de Arieşeni şi parţial de cea de Gârda.
21
Acest homoclin nu prezintă cute deoarece este alcătuit din calcare, roci dure ce nu se lasă cutate ci
doar sunt faliate, rupte. Încălecarea directă a pânzelor de Arieşeni peste autohton, cu lipsa cel puţin
a unei pânze intermediare (deoarece pânza de Arieşeni este pânza superioară din sistemul pânzelor
de Codru) arată că aici au avut loc mari laminări ale maselor alohtone şi că din stiva tectonică
lipseşte o tranşă foarte groasă, poate o bună parte a autohtonului. Falii puternice, postparoxismale,
afectează atât autohtonul cât şi pânzele de şariaj.
Homoclinul Poiana Horea-Ocoale. Are orientarea N-S şi căderi spre vest. Cele două sectoare
formează de fapt un cap de albie, o ridicare periclinală, cu vârful situat la vest de Valea Apa Caldă
(Beliş) şi care, împreună, schiţează un fel de sinclinal până în zona Călineasa. Compresiunile
puternice în “menghinea” celor două laturi constituite din şisturi cristaline au determinat puternica
faliere a formaţiunilor mezozoice, atât longitudinal, cu falii în releu, cât şi transversal. Acestea din
urmă determină o cădere în trepte în sensul căderii homoclinului, de la est la vest, adică o structură
în trepte descendente. Faptul este evident în sudul zonei, în platourile carstice de la Călineasa şi
Ocoale.
Compartimentul Albac cuprinde ultimele apariţii ale sedimentarului autohton spre sud-est. Ele
se caracterizează prin conservarea, în structuri scurte, brahisinclinale, a diferiţilor termeni ai suitei
autohtone, pe fundamentul cristalin. Axele acestor structuri sunt dispuse pe direcţia NE-SV.
Compartimentul Sighiştel este situat în vestul autohtonului de Bihor şi constituie o apariţie în
“fereastră” a autohtonului. Poate fi considerat prelungirea normală a compartimentului PadişCălineasa de care este însă despărţit de grabenul care adăposteşte pânza de Arieşeni.
Compartimentul este constituit exclusiv din calcare tithonice şi urgoniene masive şi el este
compartimentat, la rându-i, de falii mărunte (S. Bordea şi colab., 1975, citat de V. Ianovici şi colab.,
1976).
Tectonica sistemului pânzelor de Codru. Pe amplasamentul geosinclinalului hercinic, închis
cu formaţiuni de molasă, s-a instalat şanţul tectonic alpin în a cărui parte nordică s-au depus
formaţiunile care vor constitui domeniul de Bihor iar spre sud formaţiunile care vor constitui
domeniul de Codru, fără ca între aceste domenii să existe un hiatus. Dovada continuităţii celor două
zone de sedimentare o dă pânza de Vălani, care are în componenţă roci intermediare între suita
autohtonului de Bihor şi cea a domeniului de Codru şariat. Domeniul de Codru prezintă zone de
sedimentare dispuse latitudinal, în care se recunoaşte o adâncire a bazinului de la N la S. Pânzele au
caracteristici comune: triasicul este complet dezvoltat, absenţa generală a jurasicului mediu şi a
bazei jurasicului superior şi încheierea sedimentării în cretacicul inferior. Acest domeniu a fost
divizat de diastrofismul alpin în numeroase unităţi tectonice şi anume cinci pânze, fiecare cu
structuri sedimentare proprii.
Pânza de Gârda este cea mai extinsă şi cea mai importantă din întregul sistem de Codru. Are
fundamentul cristalin cel mai larg dezvoltat din acest sistem de Codru şi cuprinde succesiunea cea
mai completă de formaţiuni permiene şi mezozoice. Conţine granitoide de Codru şi se mai
caracterizează prin larga dezvoltare a magmatitelor acide în permian, prezenţa unor faciesuri
detritice în norian şi a unui facies flişoid în jurasicul superior-cretacicul inferior. Baza pânzei de
Gârda este formată din seria migmatică de Codru (granitoidele de Codru). Ea încalecă peste
mezozoicul autohton între localităţile Scărişoara şi Albac, în timp ce între Albac şi versantul sudic
al Muntelui Mare, granitele acoperă anormal cristalinul autohton, reprezentat prin seria de Arada.
Sedimentarul pânzei de Gârda, care constituie unitatea inferioară a sistemului pânzelor de Codru,
apare în zonele Ferice, valea Sebişel-Valea Bulzului, Tătăroaia, Măgura şi în zona Văii Arieşului.
Vom trece în revistă, lapidar, doar zonele de apariţii în cadrul teritoriului Munţilor Padiş-Scărişoara:
Tătăroaia, sectorul Măgura, Muntele Glăvoiu. Pânza de Gârda apare în Muntele Tătăroaia (1 291 m)
fiind limitată la nord de eruptivul masivului Pietroasa (Vf.Plopilor-724 m şi Măgura Guranilor-948
m) iar pe celelalte laturi de falii prin care ia contact fie cu autohtonul, fie cu petice ale pânzei de
Arieşeni. La vest, unitatea reapare în sectorul Măgura (aproape de localitatea respectivă) iar la est în
Muntele Glăvoiu cu cuarţite werfeniene care stau pe seria feldspatică permiană. Mai apare în
versantul stâng al Văii Gârda cu conglomerate laminate şi cuarţite werfeniene, ca şi în versantul
drept în care mai apare, între formaţiunile arătate o serie cărămizie permiană iar peste cuarţite se
22
găsesc dolomite negre.
Pânza de Bătrânescu este, în Munţii Padiş-Scărişoara, echivalentul pânzei de Dieva din Munţii
Codru-Moma. Ea a fost pusă în evidenţă în zonele Ferice, Băiţa-Nucet şi în bazinul Văii Gârda, în
zona localităţii Raviceşti. Zona Ferice se găseşte la exteriorul regiunii analizate. În zona BăiţaNucet cuprinde gresii feldspatice permiene, cuarţite seissiene, dolomite negre anisiene şi calcare
ladiniene. Această unitate se numeşte solzul de Nucet. Solzul de Raviceşti cuprinde seria feldspatică
permiană, cuarţite werfeniene şi dolomite negre anisiene.
Pânza de Următ este întâlnită tot în zona Băiţa Bihor fiind alcătuită din formaţiuni noriene şi
mai ales jurasice. Această pânză se dispune peste pânza de Bătrânescu, din sectorul Nucet, şi este
acoperită, la rându-i, de pânza de Vetre sau de cea de Arieşeni.
Pânza de Vetre apare tot în sectorul Băiţa şi la izvoarele Crişului Băiţa. Depozitele acestei
unităţi au fost studiate intens deoarece de ele sunt legate zăcămintele de molibden şi bismut de la
Băiţa Bihor. În sectorul vestic de apariţie, unitatea este formată din dolomite albe mediotriasice, ce
se dispun peste stratele de Următ, jurasice. În sectorul estic de apariţie, la izvoarele Crişului Băiţei,
formaţiunile sunt puternic metamorfozate de către masivul banatitic intrusiv situat la un kilometru
adâncime. Cuprinde dolomite albe cu intercalaţii detritice, transformate în corneene (corneenele
reprezintă faciesul pirometamorfic al jurasicului inferior în facies de Gresten al autohtonului de
Bihor).
Pânza de Arieşeni are o largă extensiune spaţială, apărând în bazinul superior al Arieşului Mare,
spre nord ivindu-se doar petice de acoperire (klippe), în număr de cca 20, ocupând poziţii foarte
diverse. În sud pânza este unitară fiind acoperită de pânzele din sistemul de Biharia din munţii
omonimi. Între Crişul Pietros şi Valea Sighiştel se găsesc patru petice constituite toate din permian:
Vf. Brusturi, Vf.Ţapu (sinclinal suspendat), Vf. Bârloiasa şi Vf. Dosurile. Zona de maximă
dezvoltare a pânzei de Arieşeni se află de o parte şi de alta a Masivului Bihariei, în bazinele
superioare ale Crişului Băiţei şi, respectiv Arieşului Mare, care sunt alcătuite, la partea superioară
din formaţiuni permiene. Unitatea pânzei este ruptă de câteva falii importante. Se observă că atât
klippele cât şi pânza propriu-zisă cuprind permianul, adică baza pânzei, ceea ce înseamnă că
eroziunea a îndepărtat cea mai mare parte a pânzei iar dacă eroziunea ar fi fost mai intensă, ar fi
îndepărtat orice urmă din pânză, deci şi permianul.
Pânza de Arieşeni este unitatea superioară a sistemului Pânzelor de Codru, deci ea se dispune pe
toate celelalte unităţi structurale ale Munţilor Bihor. Punerea în loc a Pânzelor de Codru a avut loc
în mezocretacic, distanţa de transport fiind de minimum 80 km până la 200 km. Prima valoare dă
distanţa până la limita actuală nordică a pânzei de Arieşeni, care constituie o limită de eroziune, iar
dacă se consideră fruntea pânzei, rezultă 200 km, adică comparabil cu pânzele austro-alpine din
Munţii Alpi.
Pânza de Vălani. Deşi constituie unitatea cea mai profundă a sistemului Pânzelor de Codru, o
amintim la sfârşit deoarece constituie o unitate de tranziţie între autohtonul de Bihor (cu care are în
comun formaţiunile jurasice şi eocretacice) şi între domeniul de Codru (cu care are în comun
formaţunile triasice). Unitatea se găseşte la sud de Munţii Pădurea Craiului iar pe teritoriul Munţilor
Padiş-Scărişoara apare în zona Văii Sighiştel-Crişul Băiţei, ultima fiind considerată anterior (1976)
ca o continuitate de autohton şi reconsiderată ulterior (1985).
În afara tectonicii mezozoice, Munţii Padiş-Scărişoara ca şi Munţii Apuseni au fost afectaţi şi de
tectonica neozoică. Diastrofismul laramic a fost ultimul cu efecte plicative în Apuseni dar el a
acţionat în special ruptural, acum începând compartimentarea în blocuri a munţilor prin falieri.
Punerea în loc a pânzelor s-a realizat în faza mediteraneană (intraturonian). Pe unele falii au venit
spre exterior formaţiuni magmatice. Vârsta acestor falii este postmediteraneană deoarece ele dislocă
contactele de încălecare ale pânzelor şi, totodată, pe aceste falii s-au insinuat banatitele, ceea ce le
fixează vârsta laramică. Direcţia dominantă a fracturilor mezozoice este NV-SE şi, respectiv, NESV, dar apare şi o direcţie E-V, pe când direcţia dominantă a fracturilor neogene este NV-SE.
Această ultimă direcţie este pusă în evidenţă de configuraţia Depresiunii Beiuşului, prelungită spre
sud cu marginea Depresiunii Zarandului şi mai departe cu Bazinul Brad-Săcărâmb. Acest culoar
depresionar a rezultat în badenian şi a funcţionat ca un golf marin, pe urmă salmastru şi în final
23
lacustru până în ponţianul inferior (V. Ianovici şi colab., 1976).
4. RELIEFUL
Relieful Munţilor Padiş-Scărişoara este diversificat, în funcţie de litologie, tectonică, altitudine
(de exemplu, fiind munţi joşi, aceştia nu au fost afectaţi de glaciaţiunea cuaternară), geneză etc. În
relief se disting suprafeţele de nivelare, urmele şariajului tectonic, relieful structural, relieful
litologic, relieful văilor, relieful antropic etc. La toate a contribuit eroziunea în sens general care a
acţionat cu precădere asupra reliefului mai înalt.
4.1. MORFOGRAFIA ŞI MORFOMETRIA
4.1.1 HIPSOGRAFIA. Pentru realizarea hărţii hipsografice am utilizat valori din 200 în 200 m,
valori care corespund în cea mai mare parte suprafeţelor de nivelare dar nu în totalitate. Teritoriul
acestor munţi urcă altitudinal de la 600 m (dar pe unele văi din vest chiar de la 400 m) la peste 1
600 m (1 641 m altitudinea maximă în Vf. Măgura Vânătă din culmea cu acelaşi nume). Intervalul
hipsografic de peste 1 600 m cuprinde un areal extrem de restrâns, de doar 0,16 kmp (0,05%),
limitat doar la culmea Măgura Vânătă, unde apare şi cel mai înalt punct al Munţilor PadişScărişoara, un excelent loc de observare a zonelor montane (fig.8).
Intervalul hipsografic de 1 400-1 600 m, de asemenea cu un areal relativ redus şi anume de
13,30 kmp (3,74%), cuprinde cea mai mare parte a culmii Măgura Vânătă, apoi Vf. Bătrâna (1 579
m), Vf. Peşterii (1 509 m), Vf. cu Toiag (1 459 m), Piciorul Bătrânei (1 548 m), Piciorul Bătrânei
(1 435 m), Dl. Căţânilor (1 479 m), Biserica Moţului (1 466 m), Faţa Muntelui (1 407 m),
Bălăceana (1 477 m), Glăvoiu (1 426 m), Vf. Cristesei (1 426 m), Piatra Arsă (1 488 m), Vărăşoaia
24
(1 441 m), Piatra Boghii (1 436 m), Vf. Ţapu (1 476 ), Vf. La Morminţi (1 430 m), Vf. Ştirbina (1
410 m).
Următorul interval, cel de 1 200-1 400 m, este cel mai reprezentativ pentru aceşti munţi, alături
de intervalul următor, în care se încadrează şi cea mai mare parte a platourilor carstice; mai intră Vf.
Tătăroaia (1 291 m), Giunaşul (1 315 m), Muncelul (1 300 m), Pietrele Negre (1 260 m), Platoul
Padiş (1 250 m), micile masive ale acestuia (Chicera-1 386 m, Tomaşca-1 340 m, Răchita-1 343 m),
Dl. Borţigului (1 342 m), jumătatea nordică a platoului Ocoale-Scărişoara, platourile carstice Poiana
Ursoii, Mărşoaia, Călineasa, etc. (tabel nr. 4.1). Ocupă o suprafaţă de 95,72 kmp (26,94% din
totalul suprafeţei montane).
Intervalul hipsografic 1 000-1 200 m este de asemenea bine reprezentat dar totuşi ocupă un areal
ceva mai mare decât precedentul interval, şi anume 103,31 kmp (29,08 %). Acest interval este
întâlnit în jumătatea sudică a Platoului Padiş, jumătatea sudică a platoului Ocoale-Scărişoara,
Platoul Sohodol, apoi pe versanţii vestici şi estici ai culmii Tătăroaia-Ţapu, pe versanţii văilor
Gârda Seacă, Ordâncuşei, Cobleşului, Albacului, etc. Mai amintim aşa-numitele “dealuri”: Grueţ,
Dl. lui Ionele, Dl. Costeşti, Dl. Fericetului, etc. Aceste două trepte hipsografice ocupă împreună
circa 56% din totalul spaţiului montan.
Următorul interval, de 800-1 000 m, ocupă un areal mult mai restrâns decât cel anterior, şi
anume în partea de vest şi respectiv de sud, pe versanţii văilor menţionate mai înainte la care se mai
adaugă Arieşul Mare; are o suprafaţă de 67,47 kmp, respectiv 18,99 % din total.
Ultimul interval hipsografic, cel de 600-800 m, este întâlnit cu precădere în partea de vest a
acestor munţi, până la contactul cu dealurile Depresiunii Beiuşului ca şi pe versanţii văilor amintite
mai sus. Acest interval hipsografic ocupă o suprafaţă de 41,50 kmp, adică 11,68% din total.
Pe un areal extrem de redus apare şi intervalul de sub 600 m, ca de pildă pe Crişul Pietros, pe
Crişul Băiţei, etc., în suprafaţă de 32,96 kmp, deci 9,27 %. În sfârşit, o mică regiune din sectorul
inferior al Crişului Pietros are valori de sub 400 m şi până la 350 m, respectiv la confluenţa Crişului
Pietros cu Valea Lazu, ce ocupă 0,88 kmp, adică 0,25 %.
Tabel nr. 4.1. Principalele vârfuri ale Munţilor Padiş-Scărişoara
Denumirea vârfului altitudinea în metri
Măgura Vânătă 1641
Bătrâna 1579
Măgura 1573
Vf. Peşterii 1550
Piciorul Bătrânii 1549
Vârful cu Toiag 1495
Piatra Arsă 1488
Vf. Căţânilor 1479
Bălăceana 1477
Vf. Ţapu 1476
Vf. Biserica Moţului 1466
Vf. Gârda 1450
Vărăşoaia 1441
Piatra Boghii 1436
Vf. La Morminţi 1430
Cristeasa şi Glăvoiu 1426
4.1.2. FRAGMENTAREA RELIEFULUI. Fragmentarea reliefului este, după cum bine se
cunoaşte, de două tipuri: fragmentarea orizontală şi, respectiv, verticală.
4.1.2.1. FRAGMENTAREA ORIZONTALĂ A RELIEFULUI
25
Denumită diferit, dar însemnând acelaşi lucru, adică raportul dintre lungimea reţelei de văi
(permanente şi temporare) pe unitatea de suprafaţă (kilometru pătrat). Efectuând harta densităţii
fragmentării orizontale (măsurătorile s-au efectuat cu ajutorul curbimetrului pe hărţi la scara 1:25
000) şi analizând-o, rezultă că suprafaţa teritorială a Munţilor Padiş-Scărişoara este disecată
orizontal într-un grad mare, mult mai intens decât munţii limitrofi care sunt mai masivi. Cu cât
valorile densităţii fragmentării sunt mai mari, cu atât fragmentarea reliefului este mai intensă.
Cele mai mari valori, ce oscilează în jurul cifrei de 5 km/kmp, se găsesc la izvoarele Crişului
Băiţei (Hoanca Moţului-5,5 km/kmp), apoi la afluenţii Galbenei (Budeasa-5,3 km/kmp; Păuleasa5,0 km/kmp), respectiv la nord de Vf. Grohotul spre Crişul Pietros -5,0 km/kmp; din totalul
cartogramelor aceste valori reprezintă doar un procent redus (1,03%).
Valori ridicate, de peste 4 km/kmp, se găsesc de-o parte şi de alta a Văii Galbena (Valea
Ţiganilor, Poiana Florilor, Dl. Borţigului), în zona Crişului Băiţei (Valea Ferdinand-Dl. Curbăluit),
pe Valea Gârda Seacă (Micuşa Ghiortoi, Chicera Boldului, în regiunea confluenţei Gârdişoarei cu
Valea Vulturului), apoi în locul de confluenţă a Văii Vălcea cu Arieşul Mare ca şi în locul de unire
a Văii Ţiganilor cu Valea Ordâncuşei, etc. Acestea ocupă 5,17% din total.
Valori relativ ridicate (peste 3 km/kmp, ce ocupă 21,96%) se găsesc în regiunea văilor Galbena,
Someşului Cald, Arieşului Mare, Crişului Băiţei, Gârdişoarei, Ordâncuşei, Sighiştelului, Crişului
Pietros, Văii Izbucului, Muncelului (=Chişcăului), etc.
Valori relativ mediu-scăzute (între 1-2 km/kmp, ce ocupă 25,84% şi 2-3 km/kmp cu un
procentaj de 39,80%) sunt repartizate pe cea mai mare parte a teritoriului dar cu deosebire în
jumătatea nordică şi în partea centrală a munţilor. Valorile scăzute, sub 1 km/kmp, adică doar 6,20
% din total, se găsesc mai ales în regiunile calcaroase unde apele au pătruns în subteran: platourile
Padiş, Ocoale-Scărişoara, Sohodol, Dl. Cocoş, Preluca Corbeştilor, etc.
În general, se observă că fragmentarea orizontală a reliefului este mai mare în vest (începând din
26
zona Văii Galbena), în sud şi parţial în regiunea de izvoare a Someşului Cald, apoi în regiunea de
izvoare a Văii Gârda Seacă şi a afluentului său Ordâncuşa. Valorile cele mai scăzute sunt situate în
regiunile platourilor carstice.
În urma generalizării datelor valorilor fragmentării orizontale (fig.9) rezultă că teritoriul
Munţilor Padiş-Scărişoara este intens fragmentat. Cele mai scăzute sunt situate pe platourile carstice
(0-0,5 km/kmp); valori de 0,6-0,9 se găsesc tot în regiunea platourilor carstice (Padiş, OcoaleScărişoara), iar valori de 1,0-1,5 se găsesc repartizate tot pe platouri carstice dar şi în alte locuri ca
Dl. lui Ionel, culmea Bătrâna, regiunea de izvoare a Arieşului Mare, Dl. Costeşti şi Fericet, etc.;
valori ceva mai mari, de 1,6-1,9 km/kmp se găsesc la vest de vârful Tătăroaia, pe platoul OcoaleScărişoara, etc.; valori cuprinse între 2,0-2,5 km/kmp se găsesc la vest de Vf. Ţapu, pantele
Mununei, regiunea văilor Albacului şi Arieşului, regiunea de izvoare a Bogăi, etc.; valorile de 2,6-
2,9 sunt situate la poalele Pietrelor Boghii, regiunea de confluenţă Izbuc-Călineasa, etc., pe când
valori mai mari (3,0-3,5) sunt situate de-a lungul Gârdei, a Ordâncuşei, Văii Starpă, Someşului
Cald, ş.a.; valorile din următorul interval (3,6-3,9 km/kmp) sunt în regiunea de vărsare a Galbenei,
confluenţa Gârdei cu Valea Spurcată, regiunea de izvoare a Galbenei şi a Cobleşului, etc.; valori de
4,0-4,5 km/kmp se găsesc în regiunea Valea Rea, a Galbenei, confluenţa Gârdei cu Valea
Vulturului, etc.
Valori şi mai mari, de 4,6-4,9 km/kmp se găsesc pe versanţii estici ai Galbenei pe când cele mai
mari valori, de 5,0-5,5 km/kmp sunt întâlnite doar în câteva locuri şi anume la Hoanca Moţului,
regiunea văilor Păuleasa şi Budeasa respectiv a Crişului Pietros. La suprafaţă nu se găsesc valori
mai mari dar în cazul Groapei de la Barsa s-a obţinut o valoare de circa 5 km/kmp (L. Vălenaş,
1986).
4.1.2.2. FRAGMENTAREA VERTICALĂ A RELIEFULUI
Fragmentarea verticală are valori variabile de la peste 600 m la sub 100 m/kmp. Măsurătorile au
fost efectuate de asemenea pe hărţi de 1: 25 000, pe carouri de un kilometru pătrat iar după aceea sa efectuat o generalizare a valorilor (fig. 10). Valorile cele mai mari, de peste 600 m (300 m
adâncime medie) se găsesc în doar trei cartograme (0,80% din total) adică în regiunea Văii Galbena
(Măgura Seacă) şi la Piatra Boghii (620 m/kmp). Aceste valori ridicate rezultă datorită prezenţei
unor abrupturi-escarpamente de calcar. Valori, de asemenea mari, de peste 500 m/kmp) ce
reprezintă 1,87% din total), se află în regiunea Văii Budeasa (afluentă a Galbenei), la nord de
Măgura Sacă (514 m), la nord de Vf. Ştirbina (500 m), la vest de Piatra Boghii (560 m), la est de
localitatea Sohodol (510 m), la sud de Vf. Căţânilor (529 m/kmp), etc. În aceste regiuni cu valori
ridicate, eroziunea are putere mare de atac, fapt ce se datoreşte unor linii de falii, contactului dintre
sedimentarul pânzelor de şariaj cu autohtonul de Bihor, unor abrupturi calcaroase, etc.
Valori relativ ridicate, de peste 400 m/kmp (adică 9,63%), se întâlnesc în mai multe cartograme
(locuri): la est şi vest de Valea Galbena (Piatra Galbenii-Poiana Florilor, 410 m), Valea Seacă-410
m, Dl. Gardului-400 m, Giunaşul-405 m, Tătăroaia-480 m, Pietrele Negre-460 m, Hoanca Moţului450 m, etc. Asemenea valori se întâlnesc şi pe versanţii văilor Gârda Seacă şi ai Arieşului Mare (în
cartogramele localităţilor Deve şi Faţa), la nord de Măgura Vânătă, la Groapa Ruginoasa, ş.a.
Valorile de 300-399 m ocupă 24,33% din totalul cartogramelor.
Valori cuprinse între 200-300 m (40,11%) şi, respectiv, 100-200 m/kmp (21,12%) se găsesc în
foarte multe locuri fapt ce dovedeşte o fragmentare verticală mai redusă în acele locuri ca şi o
eroziune mai puţin intensă, mai ales în regiunile ocupate de calcare (pe podurile platourilor carstice)
şi de roci cristalofiliene. Aşadar, fragmentarea verticală este mai redusă în partea centrală, (pe
interfluviile principale), nordică şi estică. În nord-est, pe dreapta Someşului Cald relieful a fost
orizontalizat de depozitele de terasă aduse de pe culmi, la fel ca şi în cazul Şesului Padiş unde
depozitele au fost aduse din Măgura Vânătă de către râuri. Valorile reduse, de sub 100 m repartizate
pe 2,14% din teritoriu, se găsesc pe Platoul Padiş şi pe dreapta Someşului Cald, cauza fiind deja
menţionată mai sus. Asemenea valori se mai găsesc şi în cadrul altor regiuni calcaroase: Platoul
Ocoale, Dl. Stânişoarei, Poiana Mărşoaia, etc.
27
Din harta generalizată rezultă că valori ale fragmentării verticale de 0-99 m se găsesc doar în
puţine locuri, şi anume în Şesul Padişului, pe platoul Ocoale-Scărişoara, etc.; valori de 100-199 m
sunt întâlnite tot în Platoul Padiş-Cetăţile Ponorului şi Ocoale-Scărişoara, de-a lungul Cobleşului,
etc.; Valorile cuprinse între 200-299 m sunt cele mai răspândite: regiunea Măgura Vânătă, regiunea
Văii Albacului, culmea dintre văile Cobleş-Gârda Seacă, etc.; următorul interval, de 300-399 m, se
găseşte pe pantele vestice ale acestor munţi, culmea dintre Ordâncuşa-Albac, culmea dintre CobleşGârda, de-o parte şi de alta a Galbenei, de-a lungul Sighiştelului, ş.a.; valori de 400-499 m se găsesc
în regiunea Piatra Boghii, a Crişului Pietros, a Crişului Băiţei (regiunea de izvoare), de-a lungul văii
Gârdei, etc; valorile intervalului de 500-599 m se găsesc la Piatra Boghii, Valea Rea, ş.a. şi în
sfârşit, valori de peste 600 m se găsesc tot în regiunea Piatra Boghii şi de-o parte şi de alta a
Galbenei.
Ca o concluzie generală, se observă valori mai mari în vest şi în sud şi valori mai reduse în
părţile centrale, de nord şi de nord-est. Valorile ridicate din vest se datoresc prăbuşirilor tectonice ce
au generat depresiunea-graben a Beiuşului. Valori mari se găsesc de-a lungul văilor Galbena şi
Gârda Seacă unde se află o linie majoră de falie. O asemenea falie se găseşte şi pe Someşul Cald ca
şi în sectorul superior al Crişului Pietros (Valea Bulzului). Fragmentarea verticală este destul de
intensă şi pe fruntea actuală a pânzelor de şariaj (ex. Groapa Ruginoasa, culmea Glăvoiu-Chicera,
etc) din sistemul pânzelor de Codru (pânza de Vetre, de Următ, de Arieşeni şi de Gârda).
Fragmentarea verticală este însemnată şi în cazul ferestrelor tectonice din cadrul pânzelor de şariaj
(ex. Valea Sighiştelului, cea a Muncelului = Chişcăului, Crişul Băiţei). În cadrul autohtonului de
Bihor, fragmentarea verticală (şi implicit eroziunea liniară) are valori mari pe marginea platourilor
carstice: Padiş, Ocoale-Scărişoara, Sohodol, ş.a.m.d.
În ansamblu, harta fragmentării verticale oferă o idee asupra stabilirii gradului de evoluţie a
reliefului, şi în continuare, de prognoză a evoluţiei viitoare (de ex. dezvoltarea în viitor a
28
fenomenului torenţial Ruginoasa care va detaşa vârfurile Ţapu şi La Morminţi, sau adâncirea văilor
în cadrul maselor calcaroase, eroziunea solurilor, etc.).
Fragmentarea reliefului rezultă prin retragerea versanţilor datorită eroziunii regresive (ex.
Groapa Ruginoasa). Fragmentarea verticală influenţează, aşadar, eroziunea dată de apele
permanente şi temporare, fapt evident la contactul pânzelor de şariaj cu autohtonul de Bihor. Aceste
ape constituie baze locale de denudare pentru versanţii învecinaţi. În multe cazuri apar rupturi de
pantă datorită unor falii puternice (ex. abrupturile Bogăi, Galbenei, Someşului Cald, etc.) fapt ce
determină ca văile să aibă cascade, repezişuri, praguri (ex. Galbena, Oşelul, Boga, Bulbuci). În
unele cazuri se remarcă un oarecare paralelism între valorile fragmentării orizontale şi cea verticale:
ex. Hoanca Moţului, zona Ţapu, zona Văii Galbena, etc.
Am efectuat şi calcule privind fragmentarea verticală privind diferenţa dintre altitudinea maximă
şi cea minimă de pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara, altitudini situate în Vf. Măgura Vânătă (1
641 m) şi respectiv la confluenţa Crişului Pietros cu afluentul Lazu, deci la capătul de sus al
localităţii Pietroasa (350 m), rezultând o valoare de 1 291 m. De asemenea, am efectuat calcule
privind diferenţa dintre altitudinea maximă, situată pe culme şi minimă în cazul văilor principale:
astfel, fragmentarea verticală în cazul Someşului Cald este de 616 m, al Platoului Padiş de 691 m, al
Galbenei de 1 025 m, al Chişcăului de 851 m, al Sighiştelului de 915 m, al Bulzului de 1 038 m, al
Crişului Băiţa de 1 076 m, Cobleş-606 m, Gârda Seacă-706 m, Ordâncuşa-752 m, Albac-759 m,
Bătrâna-616 m, etc. Toate calculele s-au referit strict la teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara.
4.1.3. EXPOZIŢIA VERSANŢILOR
Se constată că la nord de cumpăna principală de apă ce desparte afluenţii Someşului Cald de cei
ai Arieşului Mare, este în general o expoziţie spre nord, cu excepţia zonei Padişului-Măgura Vânătă
care înclină de la nord la sud; la sud de această cumpănă, expoziţia generală este spre sud. În partea
de vest, pe pantele bazinului Crişului Negru expoziţia este vestică iar în partea de est, parţial
expoziţie estică.
În amănunt, însă, se disting expuneri ale versanţilor spre toate punctele cardinale şi
intercardinale posibile, în funcţie de situaţiile locale: prezenţa văilor cu scurgere divergentă, a
dealurilor de tip mamelonar din regiunile carstice, etc. În general, se observă două regiuni
importante privind orientarea (expoziţia) versanţilor, şi anume spre nord şi respectiv spre sud faţă
de cumpăna de apă ce desparte bazinele hidrografice ale Someşului Cald şi Arieşului Mare,
cumpănă ce urmăreşte o linie sinuoasă începând de la Vf. Vârtop (1 295 m)-Glăvoiu (1 426 m)-
Chicera (1 386 m)-Faţa Muntelui (1 407 m)-Bătrâna (1 576 m)-Capul Şanţului (1 396 m)-Dl.
Căţânilor (1 479 m)-Vf. Clujului (1 399 m)-Vf. După Case (1 380 m). În partea de sud expoziţia
versanţilor este spre vest şi spre est, datorită direcţiei de curgere a afluenţilor Arieşului Mare
dinspre nord spre sud dar interfluviile au înclinarea generală de la nord la sud. Situaţa este valabilă
în cazul văilor Cobleşului, Gârdei, Ordâncuşei, Popasului, Albacului, etc. Versanţii văilor cu
scurgere spre nord, spre Someşul Cald, au aceeaşi situaţie: Izbucul, Călineasa, respectiv Bătrâna ce
rezultă prin unirea lor.
În partea de vest a Munţilor Padiş-Scărişoara, atât în cazul văilor Crişului Pietros, Muncelului,
Sighiştelului, Crişului Băiţei, toate afluente ale Crişului Negru, distingem orientarea versanţilor spre
nord şi, respectiv, spre sud. Doar interfluviile au “căderea” generală spre vest. O situaţie
asemănătoare întâlnim în partea de est a acestei unităţi montane, unde râurile au o direcţie de
curgere spre est, nord-est sau sud-est: Valea Belişului cu afluenţii săi, Valea Albacului cu afluenţii,
etc. Deci, în aceste ultime regiuni, interfluviile au cădere spre est iar versanţii văilor spre nord şi,
respectiv, spre sud.
29
O situaţie aparte se înregistrează în cazul dealurilor mamelonare din zonele carstice care au o
expunere spre toate punctele cardinale şi intercardinale: ex. dealurile Răchita şi Tomaşca din Padiş,
Dl. Iapa din Platoul Ocoale-Scărişoara, Dl. Vârtop (1 295 m), etc. Interesant este şi cazul versanţilor
cu orientarea sudică, situaţi în partea de sud a acestor munţi (văile Crişului Băiţei, Arieşului Mare,
Sighiştel, afluenţii Cobleşului şi Gârdei, etc.) care sunt în “umbră montană” faţă de masivele mai
înalte din sudul lor (Munţii Bihariei, Munţii Arieşului) sau faţă de culmile proprii mai înalte, astfel
încât au o situaţie (umezeală, vegetaţie, temperatură, etc.) asemănătoare cu a unui versant cu
expoziţie nordică.
4.1.4. ÎNCLINAREA VERSANŢILOR
Valorile înclinării versanţilor sunt diferite în cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara dar, ca o regulă
generală, se constată valori mai reduse în părţile superioare şi mijlocii ale munţilor şi valori mari
de-a lungul văilor, mai ales a celor sculptate în calcar. De asemenea, valorile sunt mai reduse în
cadrul platourilor carstice, dar nu şi pe marginile lor, ca şi pe formaţiunile cristalofiliene din nordest şi sud-est. În partea de vest pantele sunt mai abrupte, ele “căzând” repede spre Depresiunea
Beiuşului. Pantele sunt la fel de abrupte şi în regiunile sudice, acolo unde apar calcarele ca şi în
cazul frunţii pânzelor de şariaj, unde eroziunea atacă mai uşor.
Pantele cele mai mari, de peste 20°, uneori ajungând la 40-70°, iar în cadrul calcarelor chiar
până la verticală absolută, sau excepţional surplombată, cazuri în care pe hartă ele sunt semnalate
prin semne convenţionale abrupturilor, apar în cazul văilor sculptate în calcare sau în alte roci dure:
Valea Sighiştelului, Valea Căuşii (parţial în calcare şi parţial în gresii cuarţitice şi conglomerate),
Crişului Pietros (în sectorul superior în calcare iar în cel inferior în magmatite), Valea Galbenei,
Gârdişoara-Gârda Seacă, Ordâncuşa, Arieşul Mare, Someşul Cald în sectorul cheilor, abrupturile
Bogăi, Valea Popasului (Scărişoara), Valea Vălcea, Valea Starpă, Groapa Ruginoasa-Valea Seacă,
30
etc.
Valori între 15-20° sunt repartizate în vest, sud, sud-est şi mai ales de-a lungul văilor carstice
dar şi în jurul Văii Belişului axată pe formaţiuni cristalofiliene. Valori între 10-15° sunt întâlnite
mai ales în jumătatea nordică şi estică datorită formaţiunilor precambriene şi paleozoice (cambrian)
cristalofiliene, rezistente la eroziune. Asemenea valori se găsesc şi pe interfluviile dintre Galbena şi
văile cu scurgere spre vest, interfluvii situate pe roci permiene destul de rezistente şi ele la acţiune
erozivă. Pante cu valori cuprinse între 5-10° sunt răspândite în partea centrală şi în nord, între
perechile de văi opuse Galbena-Cobleş şi respectiv, Călineasa-Gârda Seacă. De asemenea, în nordvest, în nord-est şi în est sunt asemenea pante. Aceeaşi situaţie se găseşte în partea de vest, între
văile principale: Crişul Băiţei-Valea Sighiştelului, Sighiştel-Muncel. Valori identice se regăsesc şi
pe platouri carstice.
Valori reduse (între 1-3° şi 3-5°) se întâlnesc pe podurile platourilor carstice (Padiş, Lumea
Pierdută, Iapa, Poiana Ursoii, Mărşoaia, Ocoale-Scărişoara, etc.), apoi în nord, de-a lungul
Someşului Cald datorită depozitelor de terasă menţionate mai înainte. Valori de 0° se găsesc în
foarte puţine locuri, ca de pildă în Şesul Padişului (zona cantonului silvic Padiş) şi pe unele
interfluvii.
Din harta generalizată a pantelor (fig. 12), rezultă că pante de 0-5 grade se întâlnesc mai ales pe
suprafaţa platourilor carstice (Padiş, Lumea Pierdută, Ocoale-Scărişoara, Sohodol, etc.); pante de 5-
10 grade sunt situate pe interfluviile vestice, în zona Platoului carstic Padiş, în regiunea dealurilor
Costeşti şi Fericet, etc.; valori de 10-20 grade ale înclinării pantelor sunt situate de-a lungul Văii
Albacului, apoi între văile Sighiştel şi Crişul Băiţei, etc.; Valorile de 20-30 grade repartizate de-a
lungul Văii Albacului, apoi în regiunea Pietrelor Boghii, a Galbenei, a Gârdei ş.a. iar valori de 30-
40 grade de-o parte şi de alta a Văii Galbena, pe pantele vestice, etc.
Pante de peste 40 grade se găsesc de-o parte şi de alta a Ordâncuşei (în sectorul cheilor), în
31
regiunea de izvoare a Văii Rele, etc., iar pante foarte abrupte, sunt semnalate în regiunea Piatra
Boghii, Piatra Galbenii, Cheilor Galbenii, Ordâncuşei, Cheilor Albacului, Someşului Cald, etc.
Am efectuat şi calcule asupra pantelor interfluviale rezultând câteva concluzii: astfel, culmile
interfluviale din partea de vest au pante destul de mari ce ajung la valori de cca 15% (GiunaşuDosurile = 14,01%, Tătăroaia-Căuşa = 16,36%, Ţapu-Prislop-Dl. Mariori = 15,10%, etc.) pe când în
celelalte regiuni pantele sunt mult mai reduse ca de pildă culmea Măgura Vânătă = 1,38%, ŢapuTătăroaia = 3,7%, Cristeasa-Chicera = 1,6%, Bătrâna-Sohodol = 4,89%, Vf. Clujului-Dl. lui Ionele
= 3,04%, Chicera-Borţigu = 2,1%, Cornul Poniţa-Grueţ = 6,88%, etc.). Pentru o imagine reală
asupra înclinărilor generale ale acestor munţi am efectuat calcule ale înclinărilor de la Măgura
Vânătă (1 641 m) înspre vest, sud şi sud-est; astfel, pe direcţia nord-sud, Măgura Vânătă-Arieşeni, a
rezultat o pantă generală de 5,40%; pe direcţia vest-est Mg. Vânătă-Sighiştel a reieşit o înclinare de
5,20% iar pe direcţia Mg. Vânătă-Sohodol tot 5,20%. Deci, Munţii Padiş-Scărişoara înclină atât
spre sud cât şi spre vest.
Geodeclivitatea influenţează celelalte elemente ale peisajului geografic. Astfel, pe pantele mari
precipitaţiile, prin producerea fenomenelor de şiroire, vor avea o acţiune erozivă mai puternică
(Groapa Ruginoasa) fapt ce este favorizat şi de acţiunea antropică (pe drumuri de care, de tractoare
pentru exploatarea pădurilor, de explorări geologice, etc.). Fenomene descrise mai sus se pot vedea
în zona Padişului (în Poiana Ponor, Poiana Vărăşoaia, Lumea Pierdută) dar şi în alte regiuni:
Ocoale-Scărişoara, pe pantele Mununei, pe versanţii Gârdei Seci, şi în alte locuri. Pantele reduse
sau suprafaţele orizontale din zonele calcaroase permit infiltrarea apelor în subteran, facilitată şi de
prezenţa numeroaselor fisuri, producându-se forme de relief carstic. Pantele, în funcţie şi de
expoziţia lor, primesc un flux caloric diferit (a se vedea mai departe).
Şi vânturile sunt influenţate de mărimea înclinării pantelor, ele suflând nestingherit în cazul
suprafeţelor plane sau puţin înclinate (Şesul Padişului, de pildă) pe când cele puternic înclinate şi
dispuse în calea maselor de aer împiedică deplasarea lor (ex. abrupturile Bogăi, culmea TătăroaiaŢapu, care stau stavilă în calea maselor de aer vestice), etc. În schimb, vînturile pătrund cu uşurinţă
pe văile orientate pe direcţia de deplasare ca în cazul văilor Crişului Pietros, Crişului Băiţei,
Muncelului (= Chişcăului), Someşului Cald, Arieşului Mare, etc., dispuse pe direcţia vest-est.
Pantele influenţează şi scurgerea apelor curgătoare. Pantele mari determină scurgerea rapidă a
apelor curgătoare permanente şi intermitente, cu efecte catastrofale în caz de precipitaţii abundente
(ca în decembrie 1995). În unele cazuri apele repezi sunt utilizate în obţinerea de energie electrică
(Crişul Pietros). Pantele line determină o scurgere mai lentă sau chiar o stagnare (cazul Gârdei Seci
şi mai ales a Bătrânei) rezultând fenomene de înmlăştiniri. Pe suprafeţele plane se pot forma lacuri
(ex. cele din Şesul Padişului, din Vărăşoaia, etc.) şi turbării (Şesul Padişului, pe Valea Izbucului,
Şaua Valea Rea, etc.). Evident că, odată cu creşterea pantelor, crescând viteza de curgere a apelor
permanente şi a celor temporare, creşte şi puterea erozională (ex. Valea Seacă din Groapa
Ruginoasa, Valea Cetăţilor la intrarea în complexul Cetăţile Ponorului, Crişul Pietros spre ieşirea
din munte, producând distrugerea parţială a drumului şi ruperea podului de beton din Pietroasa în
mai 1996, Arieşul Mare în decembrie 1995 provocând distrugerea drumului şi a unor case din mai
multe localităţi, etc.).
Abrupturile sunt, de regulă, dezgolite de vegetaţie sau cu exemplare rare de conifere mai ales
dispuse pe brâne sau pe poliţe înguste (abrupturile Bogăi, Piatra Galbenii, Valea Galbenei, Cheile
Albacului, Cheile Ordâncuşii, etc.). Pantele mai dulci sunt acoperite de păduri, de foioase mai ales,
iar suprafeţele cu înclinare foarte redusă sau suprafeţele orizontale sunt acoperite de vegetaţie
ierboasă utilizată la păşunat sau ca fâneaţă.
Suprafeţele orizontale şi suborizontale sunt utilizate pentru vegetaţie herbacee, ca regiuni
silvice, aşezări umane (mai ales jumătatea sudică, mai însorită) şi chiar pentru o agricultură de
subzistenţă. Pantele mari sunt utilizate pentru păduri care menţin stabilitatea versanţilor, ferindu-i
de eroziune, iar în unele locuri se fac exploatări de roci de construcţii: granodioritul la Pietroasa,
marmura la Băiţa, calcarul la Albac, etc.
Înclinarea versanţilor şi expoziţia lor au reflex asupra radiaţiei solare totale. Din expoziţia
versanţilor se disting versanţi însoriţi (S, SV, cu excepţia celor situaţi în “umbră montană”),
32
semiînsoriţi (SE, V), semiumbriţi (E, NV), şi umbriţi (N, NE) (P. Tudoran, 1983).
Versanţii însoriţi au diferenţe termice apreciabile faţă de cei umbriţi, cu cca 10° C (pe timp senin
şi călduros) şi sunt eliberaţi mai rapid de zăpadă (acest lucru este favorizat şi de înclinarea generală
a munţilor spre sud). În schimb, pe versanţii umbriţi (N, NE) zăpada şi îngheţul se menţin mai mult,
cu efecte asupra subtratului. În general, pe versanţii nordici, umbriţi, domină coniferele iar pe cei
însoriţi şi semiînsoriţi foioasele şi cele de amestec, foioase-conifere. Tot pe versanţii însoriţi sunt
situate aşezările moţilor, unde se practică şi o mică agricultură.
Dacă valoarea radiaţiei solare totale este de 110 kcal/cmp.an (inclusiv pe Arieşul Mare şi pe
Someşul Cald) iar în partea de vest 115 kcal/cmp.an pe suprafaţa orizontală, există o sumedenie de
situaţii ce rezultă din valori diferite ale pantelor şi ale expoziţiei versanţilor. Utilizând diagrama W.
Kaempfert-A. Morgan (1952), empiric se pot obţine valori ale radiaţiei solare totale în funcţie de
înclinarea pantelor şi de expoziţia lor.
Pantele de 1-3° cu expunere nord şi nord-est (versanţi umbriţi) primesc cam 120 kcal/cmp.an. În
această categorie intră versanţii cu expunere nordică şi nord-estică situaţi de-a lungul Someşului
Cald, pe dreapta sa, regiune în care pantele sunt line datorită aportului de pietrişuri de terasă care au
orizontalizat relieful. Pantele de 1-3° cu expunere spre sud şi sud-vest (versanţi însoriţi) primesc
cam 125 kcal/cmp.an; aici se încadrează Platoul Padiş în parte, versanţii Văii Ursului cu expunere
sudică, etc. Pantele de 1-3° dar cu expunere spre E şi NV (adică versanţi semiumbriţi) au cca 124-
123 kcal/cmp.an, categorie în care intră versanţii culmilor Pârâul Roşu, Poienile (Valea Belişului),
Pârâul Barnii, etc. Versanţii semiînsoriţi (cu expunere SE şi V) cu aceeasi înclinare, primesc cca
125 kcal/cmp.an. În această categorie se încadrează poalele Măgurii Vânete din cadrul Platoului
Padiş.
Versanţii care au înclinare mai mare, de 3-5°, dar cu expuneri diferite primesc următoarele
valori:
33
Versanţii cu expunere S şi SV (versanţi însoriţi) primesc 132-130 kcal/cmp.an, ca de ex. Platoul
Lumea Pierdută, zona localităţii Iapa, Platoul Mărşoaia, etc. Cu aceleaşi valori ale pantelor dar cu
expunere N şi NE (versanţi umbriţi) se primesc cca 115 kcal şi respectiv 120 kcal/cmp.an, ca de
pildă versantul Someşului Cald, Pârâul Tomnatecului. Versanţii semiînsoriţi (SE şi V) primesc 128-
124 kcal/cmp.an, ca de pildă Vârtopul (Gârdişoara) şi Vârtopaşul pe când versanţii semiumbriţi (E
şi NV) cu aceeaşi înclinare de 3-5°, primesc valori de 124-122 kcal, ca de pildă Platoul Ursoii,
dealurile de lângă localitatea Poiana Horea, etc.
Versanţii cu valori de 5-10° înclinare dar cu expuneri diferite primesc următoarele valori ale
radiaţiei solare globală:
Cei cu expunere S şi SV (versanţi însoriţi) primesc cca 138-140 kcal/cmp.an, ca de ex. Dealul
Mielului, Dl. Cerbului, Poiana Paltinului, Dl. Cornetul, Glăvoiul (versantul sudic), Dl. Borţigului,
Poiana Călineasa, etc. În schimb, versanţii umbriţi (N şi NE) primesc cam 106-115 kcal ca la nord
de Dl. Strungi, Colnicul Turcului, Dl. Vili (versantul său nord-estic), Vf. cu Toiag (de asemenea
versantul nord-estic), etc. Versanţii semiînsoriţi (SE, V) cu pante de 5-10° primesc 138-125
kcal/cmp.an ca Dl. Cocoş, Dl. Calciş (versantul vestic), zona Culdeşti, Dosurile, Gardul, vest de Vf.
Ţârău, vest de Măguruţa, etc. Versanţii semiumbriţi (E şi NV) primesc 125-115 kcal: versantul
drept al Văii Izbucului, nord-estul Ţârăului, est de Drăgoiasa, etc.
Pantele cu înclinare de 10-15° au valori diferite ale bilanţului radiativ, după cum urmează:
Cei cu expunere S şi SV (versanţi însoriţi) primesc cca 149-143 kcal/cmp.an: Mununa, Cobleş,
sud-vest de Ţârău, SV Prislop, SV Dealul Costeşti, versantul stâng al Văii Ordâncuşei, etc.
Versanţii semiînsoriţi (SE şi V) cu aceleaşi valori ale înclinării (10-15°) primesc 142-124 kcal, ca
de ex. SE de localitatea Roşeşti, SE Dealul Piatra Bobului, vest de Dealul Muncelul, etc. Versanţii
semiumbriţi (E, NV) primesc 124-105 kcal/cmp.an ca Vf. Bălilesei, NV de Ţapul, Dl. Poiana, ş.a.,
pe când versanţii umbriţi (N, NE) primesc 95-105 kcal/cmp.an ca: NE Măgura Vânătă, NE Dealul
Ordâncuşa, versantul stâng al Văii Sibişoara, Dl. Vârsecilor, versantul nordic al Măgurii Vânete,
versantul nordic al Dealului Faţa Muntelui, etc.
Versanţii cu înclinarea de 15-20° primesc următoarele cantităţi de energie: cei însoriţi (S, SV)
primesc 155-145 kcal: Dl. Grueţ, sud de zona Ocoale (Comărnicel), zona văilor Crişului Băiţei,
Sibişoarei, Faţa Albacului. Versanţii semiînsoriţi (SE, V) acceptă anual 145-125 kcal/cmp ca Dl.
Cocuţii, vest de Dl. Custurile, versanţii Gârdişoarei, versantul drept al Văii Seci (Galbena).
Versanţii umbriţi (N şi NE) iau 82-95 kcal/cmp.an: Vf. Plopilor, versantul drept al Cobleşului, Dl.
Hireşului, versantul drept al Văii Albacului, etc, pe când versanţii semiumbriţi (E şi NV) au valori
de 124-95 kcal: versantul drept al Gârdişoarei, Piciorul Bătrânei, versantul drept al Văii Păuleasa,
ş.a.
Versanţii cu pante foarte înclinate (peste 20°) cu expunere sudică şi sud-vestică (versanţi
însoriţi) au un bilanţ radiativ de cca 165-150 kcal/cmp.an: Valea Ordâncuşa, Dl. Pleşu, Valea
Vălcea, Valea Starpă, Pietrele Negre, Piatra Galbenii, etc. Radiaţia este intensificată şi de stâncile
calcaroase, albe şi lipsite de vegetaţie. Versanţii semiînsoriţi (SE şi V) iau 150-120 kcal: versantul
drept al Văii Galbena, abrupturile Bogăi, pe când versanţii semiumbriţi (E, NV) primesc 118-120
kcal/cmp.an, cei estici, şi respectiv 95-70 kcal cei nord-vestici: Valea Fericetului, zona Gârdişoarei,
vest de Dl. Ocoale, ş.a. Versanţii umbriţi (N şi NE) primesc 80-50 kcal (cei nordici) şi cca 70 kcal,
cei cu expoziţie nord-estică: Valea Lazului, Mg. Vânătă, Dl. Fericetului, Valea Sighiştelului, Valea
Căuşii, etc. Interesant este cazul versanţilor cu expunere sudică dar aflaţi în umbră de versant cu
pante înclinate uneori de 50-70° care ar trebui, conform diagramei amintite, să primească cam 150
kcal/cmp.an dar, în realitate, au o situaţie de versant umbrit, primind doar cca 40-50 kcal/cmp., ca
de ex. versantul stâng al Arieşului Mare, versantul drept al Crişului Băiţei, etc.
Din harta generalizată a radiaţiei solare globale (fig. 13), reiese că: valori de 51-60 kcal/cmp.an
sunt întâlnite la sud de Valea Albacului şi la sud-est de Valea Galbenei ca şi la sud de Valea
Chişcăului (Valea Muncelului), pante orientate în general spre nord; valori de 61-70 kcal/cmp.an se
găsesc pe versantul nordic al Măgurii Vânete; valori de 71-80 kcal sunt la sudul Crişului Pietros, la
est de văile Cobleş, Gârda şi Albacului;
Valori cuprinse între 81-90 kcal/cmp.an se găsesc la vest de Valea Călineasa, în regiunea Pietrei
34
Arse, la nord de culmea Chicera-Glăvoiu, etc.; valori de 91-100 sunt de găsit parţial pe dreapta
Galbenei, stânga Călinesei şi pe stânga Văii Izbucului. Valori cuprinse între 101-110 kcal/cmp.an se
înregistrează la sud de Someşul Cald, pe dreapta Izbucului, ş.a.; cantităţi de 111-120 kcal se găsesc
pe dreapta Gârdei Seci, la izvoarele Cobleşului, pe dreapta Galbenei,etc; regiuni care primesc
energie între 121-130 kcal/cmp.an sunt în general pantele vestice ale Munţilor Padiş-Scărişoara, pe
stânga Ordâncuşei, cea mai mare parte a regiunii Padişului, etc.; cu valori de 131-140 kcal se
enumeră regiuni de pe stânga Cobleşului, zona Şeii Vârtop, dreapta Crişului Băiţei, etc.; valorile de
141-150 kcal se găsesc la nordul Crişului Băiţei, la nord de valea Arieşului Mare (zona de izvoare),
zona dealurilor Costeşti şi Fericet, stânga Ordâncuşei, ş.a.; valorile de 151-160 kcal se observă de
pe hartă că sunt repartizate la vest de Pietrele Boghii, între văile Ordâncuşii şi Gârdei, pe versantul
sudic al Măgurii Vânete, etc. În sfârşit, valorile de peste 160 kcal se găsesc, conform diagramei
menţionate, la nord de Arieşul Mare, la est de Valea Gârdei, pe versantul vestic al Ordâncuşei, etc.
După cum s-a mai precizat, aceşti versanţi sudici au totuşi o cantitate mai redusă de energie calorică
datorită situaţiei lor de versanţi “umbriţi montan”.
4.2. RELIEFUL TECTONO-STRUCTURAL
Relieful determinat de acţiunea tectonică şi respectiv structurală este diversificat şi bogat
reprezentat. Relieful este şi un rezultat al acestor acţiuni la care se adaugă, evident, litologia variată,
eroziunea selectivă etc. În cadrul morfotectonicii includem fenomenele de şariaj, apariţia horsturilor
şi grabenelor, a faliilor, a decroşărilor, scufundarea tectonică a Depresiunii Beiuşului, ridicarea
tectonică a munţilor etc. În relieful structural intră cel orizontal, monoclinal, cutat şi (sau) cel faliat
complex, de tipul horsturilor şi grabenelor.
4.2.1. FENOMENUL DE ŞARIAJ TECTONIC ŞI REFLEXUL SĂU ÎN RELIEF
Dacă sedimentarea generală s-a desfăşurat dinspre nord înspre sud, adică din Masivul Preluca,
şariajul tectonic s-a desfăşurat dinspre sud spre nord, adică din Masivul Biharia. Şariajul s-a
desfăşurat în mezocretacic datorită fazei tectonice austrice. Dacă autohtonul de Bihor, domeniu
peste care a avut loc şariajul, este alcătuit din şisturi cristaline precambriene-paleozoice în nord-est
şi din formaţiuni sedimentare mezozoice în nord şi centru, pânzele de Codru, şariate peste autohton,
cuprind la suprafaţă roci permiene, mai vechi aşadar decât rocile mezozoice ale autohtonului.
Pânzele de şariaj au fost detaşate, rupte, astfel că fruntea lor nu se cunoaşte până unde a ajuns,
limita actuală fiind o limită de eroziune, adevărata limită fiind îndepărtată de către eroziune (V.
Ianovici şi colab, 1976). Această limită de eroziune ajunge în nord-vest la Măgura Fericii (1 106
m), în nord la culmea Glăvoiu-Chicera-Cristeasa şi se închide la est la Valea Gârdişoara-Gârda
Seacă. Limita sudică se opreşte la văile Crişul Băiţei-Arieşul Mare unde se continuă spre sud pe sub
pânzele de Biharia formate din roci şi mai vechi, precambriene-paleozoice.
Rezultă de aici câteva constatări generalizate: de regulă, altitudinea reliefului scade de la nord la
sud, datorită structurii monoclinale; fenomenul de şariaj a “echilibrat” oarecum această scădere
altitudinală a reliefului. Astfel, acolo unde este prezentă pânza, altitudinea scade invers, de la sud la
nord (ex. culmea Ţapu de 1 476 m - Tătăroaia de 1 291 m) sau culmea Cristeasa de 1 426 m -
Chicera de 1 386 m, etc.). În schimb, acolo unde lipseşte pânza, altitudinea scade evident de la nord
la sud (de pildă, Platoul Padiş, Platoul Ocoale-Scărişoara, culmea Vf. Clujului de 1 399 m-Dl.
Fericet de 1 175 m-Platoul Sohodol de 1 100 m, etc.). Între Munţii Pădurea Craiului şi Munţii
Padiş-Scărişoara autohtonul a fost străpuns şi acoperit de masa de magmatite ale Munţilor Vlădeasa,
determinând creşterea altitudinii reliefului. Faptul este evident, de exemplu, la Stâna de Vale din
Munţii Vlădeasa, unde, la baza bazinetului depresionar apar roci calcaroase mezozoice, la cca 1
100-1 200 m, iar culmile din jur sunt formate din magmatite banatitice, roci mai tinere, ce urcă la
peste 1 600 m (ex. Vf. Poieni-1 627 m). De altfel, datorită magmatitelor menţionate, în Vlădeasa se
păstrează foarte bine pediplena carpatică şi, respectiv, urme ale glaciaţiunii cuaternare. În cadrul
Munţilor Padiş-Scărişoara autohtonul de Bihor este întâlnit în nord-est iar sistemul de Codru în vest
35
şi sud, sud-vest. După cum s-a mai văzut, sistemul pânzelor de Codru este format din pânzele de
Ferice (cu solzurile Sebişel şi Tătăroaia) şi Gârda, echivalente pânzei de Finiş din Munţii CodruMoma; pânzele de Vetre şi Următ, echivalente pânzei de Vaşcău din Codru-Moma; pânza de
Bătrânescu, solzurile de Raviceşti şi de Nucet, echivalente pânzei de Dieva din Codru-Moma; pânza
de Vălani, intermediară între autohton şi sistemul pânzelor de Codru; pânza de Arieşeni, superioară
tuturor pânzelor şi solzurilor amintite, fără echivalenţă în Codru-Moma (V. Ianovici şi colab.,1976).
36
Mai concret, în nord-vestul Munţilor Padiş-Scărişoara, imediat la sudul Dl. Plopilor (724 m),
constituit din magmatite, apar pânza de Ferice şi solzul de Sebişel (între Valea Lazului la nord şi
Valea Chişcău la sud) ce cuprind depozite werfeniene (triasic inferior) şi anume gresii cuarţitice, şi
solzul de Tătăroaia format din depozite anisiene de dolomite cenuşii şi albe şi din depozite
ladinian-noriene, adică calcare negre cu accidente silicioase (aşa-numitul calcar de Roşia). Solzul de
Tătăroaia este cuprins între văile Mare, Chişcău şi până aproape de Galbena. La sud urmează pânza
de Arieşeni, pânză superioară în cadrul sistemului de Codru, care se extinde în est până la Valea
Cobleşului şi chiar mai departe până aproape de Valea Gârda Seacă iar în sud până la Valea
Arieşului Mare. Pânza de Arieşeni are porţiuni rupte din masa sa, adică petice de acoperire (klippe)
în Vf. Dosurile (780 m), Vf. Măguruţa-Prislop (1 039 m), Vf. Giunaşu (1 315 m), Vf. Ţârău (1 300
m), etc. Toată pânza de Arieşeni cuprinde depozite permiene formate din gresii, siltite şi argilite
micacee, violacee, cu străpungeri de riolite; În jurul Vf. Cornul Poniţa (1 151 m) apar conglomerate
laminate de vârstă permiană. Între peticele de acoperire ale pânzei de Arieşeni apare pânza de
Vălani, în ”fereastră tectonică” cu caractere intermediare între formaţiunile autohtonului şi,
respectiv, ale sistemului de Codru. Pânza de Vălani cuprinde depozite mezozoice: calcare recifale
albe şi cenuşii (calcar de Farcu şi de Cornet) oxfordian-tithonice, apoi calcare cu calpionelide,
brecioase în bază, ce constituie formaţiunea de Sighiştel, din berriasian-valanginian inferior, cu
unele iviri de bauxite neocomiene şi calcare urgoniene cu caprotine din barremian-apţian inferior.
Pânza este întâlnită de-a lungul văilor Chişcău şi Sighiştel iar spre sud până la Crişul Băiţei.
37
La sud şi sud-est de pânza de Vălani se ivesc pânzele de Vetre şi de Următ, echivalente pânzei
de Vaşcău din Codru-Moma. Pânza de Vetre cuprinde dolomite albe cu rare intercalaţii de argile
negre şi siltite (dolomit de Frăsinel) din carnian superior-norian superior şi calcare albe cu dyke-uri
neptuniene detritice (marmura de Băiţa) din sevaţian (rhaetian inferior). Pânza de Vetre ţine de la
Valea Sighiştel până la Crişul Băiţei, întreruptă de formaţiunile pânzei de Următ care este alcătuită
din şisturi argiloase negre, gresii calcaroase şi gresii cuarţitice ce aparţin jurasicului inferior şi
jurasicului mediu. Aşadar, tot în sud, spre Crişul Băiţei, apare şi pânza de Bătrânescu (de ex.
aproape de Nucet) formată din dolomite negre anisiene, calcare cenuşii ladiniene şi calcare albe,
uneori brecioase, cu liant roşcat (calcarul de Peştera Fânaţe) carnian-noriene.
38
La est de pânza de Arieşeni este prezentă pânza de Gârda formată din gresii cuarţitice de vârstă
permian-werfenian-anisiană. Sunt prezente şi conglomerate de aceeaşi vârstă. Pânza de Gârda
ajunge până în bazinul Văii Gârda Seacă, cuprinzând şi Vf. Cristesei (1 426 m). La sud de Masivul
Ţapu (1 476 m) se găseşte sub formă de insulă unitatea de Bihor, ce cuprinde calcare şi dolomite
carnian-noriene şi barremian- apţiene ca şi calcare recifale neojurasice. Întregul domeniu de Bihor,
care constituie autohtonul pentru pânzele de Codru, cuprinde fie formaţiuni cristalofiliene (şisturi
sericitoase cuarţitice, amfibolite, şisturi clorito-amfibolice din seria de Arada, de vârstă vendianeocambriană, şi micaşisturi din seria de Someş de vârstă neocambriană), fie formaţiuni sedimentare
mezozoice, atât roci carbonatice (calcare şi dolomite) cât şi roci necarbonatice (gresii şi
conglomerate). Tot pe autohton s-au depus depozite cuaternare, mai ales în cadrul platourilor
carstice Padiş, Ocoale-Scărişoara, etc. Pe seama acestor depozite, de caracteristicile lor fizicochimice, s-au format forme de relief diverse, de tip carst (pe seama rocilor carbonatice) sau relief pe
gresii şi conglomerate, etc. Toate unităţile structurale ale Munţilor Padiş-Scărişoara, autohtonul şi
pânzele, sunt afectate de falii, microfalii, decroşări, etc. Dintre faliile puternice amintim câteva:
Galbena-Cobleş, Someşul Cald, Chişcău, Gârda ş.a. Pe aceste falii s-au axat, în general, văile iar
prin intermediul unora au venit la suprafaţă banatite (de ex. pe Falia Fagului din valea omonimă,
Valea Seacă, afluentă a Galbenei, etc. ) (V. Ianovici şi colab., 1976).
4.2.2. RELIEFUL STRUCTURAL
În cadrul reliefului structural intră cel cutat, monoclinal şi faliat, cel orizontal lipsind. Toate
aceste tipuri de structuri au reflex în relief. În general, relieful este destul de slab cutat datorită
alcătuirii litologice mai dure, roci care se lasă greu de ondulat; tocmai de aceea, sunt prezente faliile
şi decroşările. Există adaptări ale reliefului la structură: Valea Cobleşului axată pe un anticlinal,
Valea Gârda pe un sinclinal (I. Berindei, 1987), Someşul Cald pe un anticlinal în cadrul grabenului
omonim, sinclinalul suspendat Ţapu (M. Bleahu, 1976), sinclinalul Lumea Pierdută din cadrul
Platoului Padiş, sinclinalul suspendat Ţiclău (1 567 m) din estul Văii Călineasa, Vf. Bătrâna (1 579
m) pe un anticlinal, anticlinalul Arieşeni, anticlinalul Costeşti, anticlinalul Faţa Albacului, etc.
Relieful structural monoclinal este reprezentat pe structuri care înclină, de regulă, de la nord la
sud. Acest fapt este observabil în cadrul Platoului Padiş, al celui din Ocoale-Scărişoara ca şi în alte
locuri. Înclinarea de la nord la sud este observabilă şi în cazul formaţiunilor cristalofiliene ale
autohtonului de Bihor care a rezultat datorită direcţiei de sedimentare de la nord la sud dar şi
mişcărilor tectonice. Relieful ţine seama de această structură monoclinală: ex. cuestele Biserica
Moţului, Măgura Vânătă, Dealul lui Ionel, culmea Glăvoiu-Chicera etc. Ca relief faliat complex se
39
remarcă relieful de grabene (Someşul Cald, Sighiştelului, Galbenei etc.). Marginile pânzelor de
Codru orientate spre nord pot fi considerate horsturi (Dl Glăvoiu-Chicera, Tătăroaia-Ţapu, etc.). În
ansamblu, toată regiunea muntoasă poate fi considerată ca horst faţă de Depresiunea Beiuşului, care
constituie un graben ca geneză, depresiune limitată la vest de Munţii Codru-Moma, un alt horst
muntos. Întregul platou carstic Padiş-Cetăţile Ponorului poate fi considerat un horst rămas
suspendat faţă de regiunile vecine căzute pe linii de falii, ca şi platoul carstic Ocoale-Scărişoara.
Mai amintim în regiunea platourilor Padiş şi Scărişoara prezenţa unor dealuri mamelonare: Răchita,
Tomaşca, respectiv Iapa, etc.
40
4.2.3. MAGMATISMUL SUBSECVENT ŞI EFECTUL SĂU ÎN RELIEF
Deşi magmatismul este reprezentativ pentru munţii Vlădeasa, el s-a manifestat şi în Munţii
Padiş-Scărişoara, la marginea de nord-vest, pe o linie de fractură orientată NE-SV. Punerea în loc a
maselor de magmatite, denumite generic banatite, care cuprind andezite, dacite, riolite, granodiorite,
piroclaste, a avut loc datorită magmatismului subhercinic din cretacic. Vulcanismul este de tip
subsecvent, adică vulcanismul s-a desfăşurat ulterior mişcărilor de cutare din Apuseni (D. Giuşcă,
1950, citat de V. Ianovici şi colab., 1976). Magmatitele sunt reprezentate, pe un areal ceva mai
extins în regiunea Dl. Plopilor (724 m), între Crişul Pietros la nord, Valea Lazului la sud iar în est
până la confluenţa Galbenei cu Crişul Pietros şi respectiv în vest până la contactul cu depozitele
malvensiene ale Depresiunii Beiuşului.
Magmatitele formează, de asemenea, o masă mare la nord de Crişul Pietros, în Măgura
Guranilor (948 m) şi, apoi desigur în Munţii Vlădeasa unde riolitele acoperă o suprafaţă de cca 400
kilometri pătraţi şi o grosime a magmatitelor de până la 1 000 m. Pe teritoriul Munţilor PadişScărişoara magmatitele sunt formate mai ales din granodiorite cu hornblendă şi biotit, care se
exploatează la Pietroasa, în carieră, aproape de locul unirii Crişului Pietros cu Valea Aleului, în
Dealul Plopilor. Apariţii sporadice, sub formă de străpungeri de andezite, se întâlnesc în Masivul
Tătăroaia, Masivul Ţapu, pe Valea Seacă (afluentă a Galbenei) iar pe Valea Fagului, afluentă a
Chişcăului, apar riodacite microgranitice. Considerăm că aceste mase granodioritice, consolidate în
adâncime, au ajuns la suprafaţă în urma prăbuşirii tectonice a Bazinului Beiuş cât şi în urma
eroziunii datorată Crişului Pietros.
Dl Plopilor, format din magmatite, are o formă de măgură relativ rotunjită dar alungită oarecum
pe direcţia est-vest; Măgura Guranilor are o formă mai rotunjită decât Dl. Plopilor, de unde şi
denumirea care i se dă de “măgură”. Din ambele măguri pornesc mici văi laterale, adâncite, spre
râurile mai mari, respectiv spre Crişul Pietros şi Valea Lazului, în primul caz, şi spre Crişul Pietros
41
şi Valea Aleului în al doilea caz. În cazul Dealului Plopilor, la partea superioară, la cca 700 m
altitudine, se găseşte o suprafaţă relativ plană, ce coboară lin de la est la vest, adică dinspre munte
spre depresiuni.
Atât acest masiv cât şi cel din Măgura Guranilor ca şi cel de la Băiţa Bihorului (acesta din urmă
situat la 1 000 m adâncime) au metamorfozat, la contact, depozitele permo-triasice şi calcarele
dolomitice de aceeaşi vârstă triasică (V. Ianovici şi colab., 1976) rezultând marmurele de la Chişcău
şi Băiţa, exploatate şi prelucrate apoi la întreprinderea de profil din Vaşcău.
4.3. SUPRAFEŢELE DE NIVELARE
În Munţii Padiş-Scărişoara, ca de altfel în toţi Munţii Apuseni, se regăsesc toate suprafeţele de
nivelare, dar nu la fel de răspândite ca areal şi proporţie. De pildă, în munţii studiaţi, suprafaţa a
doua este larg dezvoltată pe când în munţii limitrofi, Vlădeasa, Muntele Mare şi Biharia, prima
suprafaţă este reprezentativă. Datorită unor acalmii tectonice şi exondării Munţilor Apuseni, relieful
ridicat anterior tectonic, a fost supus unei eroziuni şi nivelări intense, în tot timpul neozoicului. Se
pot deosebi mai multe suprafeţe de nivelare, relieful fiind deci policiclic.
Cea mai veche dar şi cea mai înaltă suprafaţă, netezită la începutul neozoicului, după mişcările
tectonice din mezozoic, în perioada danian-paleogenă, într-un climat cu mult mai cald decât cel
actual, adică tropical-subtropical, mai este cunoscută sub denumirea de pediplena carpatică,
deoarece nivelarea a fost de tip pediplanare (adică nivelarea pedimentelor) (Gr. Posea şi colab.,
1974). Această suprafaţă este mai puţin reprezentativă pentru Munţii Padiş-Scărişoara şi este
echivalentă suprafeţei Borăscu din Carpaţii Meridionali, respectiv cu suprafaţa Fărcaşa-Cârligatele
din Apuseni (Emm. de Martonne, 1924) sau cu suprafaţa Cârligatele din Vlădeasa (Aurora Posea,
1977); de altfel, Vf. Cârligatele se găseşte în imediata apropiere a Măgurii Vânete.
Suprafaţa este întâlnită la altitudinile de 1 600-1 400 m şi o denumim Măgura Vânătă, după
masivul reprezentativ în care se regăseşte. Suprafaţa este denivelată în două trepte, prima între 1
42
600-1 500 m, peste care se ridică ca monadnock-uri de poziţie sau petrografice, Vf. Măgura Vânătă
(1 641 m), Vf. Bătrâna (1 579 m), Ţiclău (1 566 m) etc.
Prima treaptă a pediplenei este întâlnită numai în cadrul autohtonului de Bihor, pe cristalin dar
cu deosebire în Munţii Gilău-Muntele Mare (ex. Dealul Pârâul Roşu, Drăgoiasa) şi pe sedimentarul
autohtonului din munţii analizaţi: Măgura Vânătă (gresii cuarţitice werfeniene), Piciorul Bătrânei (1
549 m- gresii cuarţitice werfeniene-anisiene), Bătrâna (1 579 m-calcare albe recifale (calcar de
Wetterstein) ladiniene- eocarniene), Vf. Peşterii (1 550 m- calcare negre anisiene, adică calcar de
Gutenstein). Este întâlnită între 1 550 şi 1 640 m altitudine. Denumim această treaptă a pediplenei,
Suprafaţa Măgura Vânătă-Bătrâna, după cele două vârfuri reprezentative.
Al doilea nivel al primei suprafeţe, dispus între 1 400-1 500 m, este repartizat teritorial, de
regulă, la sudul primei trepte, de care este despărţit prin escarpamente de eroziune (Gr. Posea şi
colab., 1974); nivelul retează formaţiuni cristalofiliene ale autohtonului de Bihor din Munţii GilăuMuntele Mare (ex. Scoruşet-1 406 m, Dl. Calului-1 450 m, Dl. Bradul lui Horia-1 400 m, etc.) dar
şi sedimentarul autohtonului din Munţii Padiş-Scărişoara: Dl. Căţânilor (1 479 m-gresii şi
conglomerate cuarţoase, şisturi argiloase, calcare negre liasice), Dl. Cocuţii (1 450 m-gresii
cuarţitice, şisturi roşii şi conglomerate cuarţitice din werfenian-anisian inferior, la fel ca şi Dl.
Poiana- 1 486 m), Vf. Clujului (1 399 m-dolomite albe litate anisiene, adică aşa-numitul dolomit de
Vf. Clujului), Piatra Boghii (1 436 m-calcare albe recifale, calcare albe în plăci (calcar de Padiş) ce
constituie formaţiunea de Wetterstein), Vf. Vărăşoaia (1 441 m-aceleaşi depozite ca şi Piatra
Boghii), Piatra Arsă (1 488 m, situată la baza Vf. Cârligatele -1 694 m din Vlădeasa; Piatra Arsă
cuprinde calcare albe şi dolomite anisiene), Biserica Moţului (1 466 m-calcare albe recifale, calcare
în plăci (calcar de Padiş) adică formaţiunea de Wetterstein, din carnian inferior, şi depozite
neoanisiene cu brecii poligene, şisturi argiloase roşii în alternanţă cu calcare albe, gresii cuarţitice
(formaţiunea de Zugăi) şi calcare negre anisiene, adică calcar de Gutenstein), Bălăceana (1 477 m-
43
calcare anisiene), Vf. cu Toiag (1 495 m-calcare albe recifale (calcar de Wetterstein) ladinieneeocarniene, la fel Vf. Gârda de 1 450 m), Dl. Hireşul (1 404 m-calcare negre (calcar de Gutenstein)
anisiene), Piciorul Bătrânei (1 403 m-calcare anisiene la fel ca şi Dl. Faţa Muntelui-1 407 m), ş.a.
Al doilea nivel retează, de data aceasta, şi depozite sedimentare ale pânzelor de Codru: Vf. Ţapu
(1 476 m)-Vf. La Morminţi (1 430 m)-Ştirbina (1 410 m), ce sunt alcătuite din gresii cuarţitice,
conglomerate cuarţitice şi şisturi argiloase werfeniene, Glăvoiu (1 426 m-gresii şi conglomerate
feldspatice şi şisturi argiloase permiene), Vf. Cristesei (1 426 m-gresii cuarţitice, şisturi roşii
werfeniene şi eoanisiene).
Cele două trepte ale aceleiaşi suprafeţe au fost uşor diferenţiate altimetric de mişcările pirenaice,
dar şi datorită structurii monoclinale a depozitelor, de la nord la sud, ca şi litologiei însăşi, calcarele
şi dolomitele fiind mai susceptibile modelării decât şisturile cristaline, care conservă mai bine
pediplena carpatică; diferenţierea altimetrică este şi un rezultat al basculărilor tectonice dinspre est
spre vest ale acestor munţi. Această mişcare de tip basculă a fost oarecum compensată de şariajul
tectonic, care a determinat “creşterea” altitudinală a părţii de vest a acestor munţi, fapt evident în
culmea Ţapu (1 476 m)-Tătăroaia (1 291 m). Denumim această a doua treaptă a pediplenei
Suprafaţa Piatra Boghii-Biserica Moţului, după culmile respective, situate la baza Măgurii Vânete,
despărţite prin Poiana Vărăşoaia din Platoul Padiş, şi după vârful reprezentativ de lângă Cabana
Padiş.
Suprafaţa a doua este mai larg reprezentată, între 1 000-1 400 m, în două trepte, fiind
echivalentă suprafeţei Măguri-Mărişel (Emm. de Martonne, 1924), nivelată în eocen. Deoarece
suprafaţa este dezvoltată mai ales pe roci carbonatice, în cadrul platourilor carstice, poartă şi
denumirea de carstoplenă (M. Bleahu, 1974): Padiş, Călineasa, Ocoale-Scărişoara, Mărşoaia,
Poiana Ursoii, Sohodol, etc. Denumim această suprafaţă Padiş-Scărişoara, după cele două platouri
carstice reprezentative ale acestor munţi.
Prima treaptă a acestei suprafeţe (căreia îi dăm denumirea de Suprafaţa Padiş-Ocoale) este
situată între 1 200-1 350 m şi cuprinde platourile carstice amintite dar ea este situată şi pe
formaţiuni cristalofiliene ale autohtonului dar şi pe formaţiunile de pânză tectonică. În cadrul primei
trepte intră: Poiana Tomnatecului (1 300 m-micaşisturi precambriene), Dl. Strungi (1 230 m-de
asemenea pe cristalofilian), Vf. Valea Arieşeni = Vf. Borodei (1 263 m- şisturi verzi eocarbonifere).
Aceste şisturi cristalofiliene din nord (Poiana Tomnatecului, Dl. Strungi) au o poziţie mai coborâtă
altitudinal datorită scufundărilor tectonice ale Grabenului Someşului Cald pe linii de falii. Vf.
Borodei se găseşte în cadrul unei “ferestre” tectonice din anticlinalul Arieşeni.
Suprafaţa este bine reprezentată pe sedimentarul mezozoic al autohtonului de Bihor: Vârtopul (1
295 m-calcare urgoniene cu caprotine, adică lamelibranhiate cretacice, din barremian-apţian
inferior), Vf. Tomaşca (1 343 m-dolomite cenuşii şi albe anisiene, respectiv calcare negre de
aceeaşi vârstă), Dl. Răchita (1 340 m-din aceleaşi roci ca şi Tomaşca; de altfel, cele două vârfuri se
găsesc în Platoul Padiş, constituind martori de poziţie), Vf. Oşelu (1 281 m-calcare negre anisiene),
Dl. Bălilesei (1 267 m-calcare albe recifale, brecii calcaroase, calcare albe în plăci (adică calcar de
Padiş), deci formaţiunea de Wetterstein, de vârstă neoanisian-eocarniană), Dl. Iepei (1 280 mcalcare ladiniene, din Platoul Ocoale-Scărişoara), Dl. Stânişoarei (1 377 m-calcare albe recifale
(calcar de Wetterstein) ladiniene-eocarniene), Dl. Ocoale (1 324 m-calcare ladiniene), Dl. Calciş din
Padiş (1 200-1 250 m-gresii şi conglomerate cuarţitice, şisturi argiloase, calcare cenuşii hettangienesinemuriene inferior), Dl. Cocoş (1 354 m-gresii cuarţitice werfeniene), Dl. Pleului (1 362 mcalcare anisiene), Pietrele Negre (1 260 m-calcare recifale albe şi cenuşii oxfordian-tithonice, adică
calcare de Farcu şi de Cornet), Dl. Bocului (1 312 m-calcare ladiniene), Piatra Galbenii (1 250 mcalcare mediojurasice), Dl. Crestătura (1 290 m-calcare urgoniene din barremian-apţian inferior),
Dl. Chicera (1 244 m-gresii şi conglomerate cuarţoase hettangiene-eosinemuriene), Dl. Vulturului
(1 230-1 300 m-din aceleaşi roci ca şi Chicera), Poiana Călineasa (1 300-1 350 m-din roci ce
cuprind calcare encrinitice, marne şi calcare marnoase de vârstă sinemurian-toarciană iar dealurile
din jurul poienii cuprind gresii şi conglomerate cuarţoase hettangiene-sinemuriene), Poiana Ursoii
(1 300 m-calcare albe recifale (calcar de Wetterstein) ladinian-carnian inferior, calcare negre (calcar
de Gutenstein) şi dolomite cenuşii anisiene), Poienile (1 300-1 350 m-calcare albe recifale
44
ladiniene-eocarniene), Poiana Rotoacă (1 250 m-calcare barremiene-eoapţiene), Poiana Mărşoaia (1
300-1 340 m-dolomite anisiene), Dl. Dosul Mărşoii (1 300-1 350 m-calcare albe recifale (calcar de
Wetterstein) ladiniene-eocarniene), Dl. Vârtopul (1 310 m-calcare tithonice şi calcare barremieneapţiene inferior), Poiana Paltinului (1 250 m-calcare ladiniene-eocarniene şi gresii şi conglomerate
cuarţoase, şisturi argiloase şi calcare negre din hettangian-sinemurian inferior), Zănoaga (1 300 mdolomite anisiene), Dl. Ordâncuşei (1 350 m-gresii şi conglomerate cuarţoase hettangiansinemuriene inferior), Dl. Costeştilor (1 280 m-gresii şi conglomerate cuarţitice de vârstă
werfeniană), Poienile Brusturului (1 200 m-calcare ladiniene-eocarniene), Poiana Zăpodie (1 210
m-calcar anisian în dealurile din jur iar fundul poienii din gresii şi conglomerate cuarţitice
hettangiene-eosinemuriene), etc.
Suprafaţa nivelează şi formaţiunile pânzelor de Codru: Tătăroaia (1 291 m-depozite werfeniene
formate din gresii cuarţitice şi şisturi argiloase, respectiv din calcare ladiniene, noriene şi anisiene),
Giunaşul (1 315 m-gresii şi conglomerate feldspatice, şisturi argiloase permiene), Dl. Borţigului (1
342 m- roci permiene formate din gresii, siltite şi argilite micacee, violacee cu riolite şi respectiv
roci werfeniene ce cuprind gresii cuarţitice, conglomerate cuarţitice şi şisturi argiloase), Dl. Arsurii
(1 250 m-parţial conglomerate şi gresii cuarţitice şi şisturi argiloase roşii werfeniene şi parţial
conglomerate permiene ale pânzei de Arieşeni din sistemul pânzelor de Codru), Podişul Căpreştilor
(1 200 m) şi Poiana Storhaşul Căpreştilor (1 300 m-gresii şi conglomerate cuarţitice werfenieneeoanisiene), Dl. Pojarului (1 200 m-gresii şi conglomerate din permian superior), Piatra Ghicheia (1
320 m-gresii şi conglomerate feldspatice, şisturi argiloase permiene), Vf. Ţârău (1 300 m-depozite
permiene formate din gresii şi şisturi argiloase cărămizii), Muncelul (1 300 m-gresii werfeniene),
Dl. Cerbului (1 200 m-conglomerate permiene), etc.
Primului nivel îi dăm denumirea de Suprafaţa Padiş deoarece este foarte bine reprezentat în
cadrul platoului omonim.
Al doilea nivel (Suprafaţa Grueţ-Scărişoara) este situat între 1 050-1 180 m şi retează,
deopotrivă, depozite cristalofiliene, depozite sedimentare ale autohtonului şi, respectiv, depozite
sedimentare ale pânzelor de Codru.
Nivelul retează micaşisturi precambriene şi şisturi cuarţitice cu biotit şi muscovit de vârstă
cambriană ale Dl. Fericet (1 175 m), Preluca (1 050 m-parţial şisturi cuarţitice cambriene şi parţial
calcare ladiniene), Dl. Gorunul lui Horia (1 180 m-şisturi cuarţitice din precambrian inferior),
Poiana La Barăci (1 000 m-şisturi cuarţitice vendian-eocambriene), Arsura lui Ic (1 080 mmicaşisturi din precambrian superior, pe care s-au fixat în prezent turbării), etc.
Al doilea nivel este întâlnit, după cum s-a precizat, şi pe sedimentarul autohtonului: Dl. lui
Ionele (1 174 m-calcare ladiniene), Dl. Gardul (1 147 m-calcare barremiene şi calcare tithonice
recifale), Măgura Sacă (1 095 m-calcar tithonic), Dl. Amunte (1 100-1 150 m-calcar berriasianapţian inferior, la fel ca şi Dl. Vârtopul (1 150 m), Dl. Blid (1 150 m-calcar barremian), Dl.
Vârsecilor (1 050-1 100 m-calcar apţian), Pleşu (1 000 m-gresii şi conglomerate werfeniene), Dl.
Mielului (1 150 m-calcar ladinian şi dolomit anisian), Dl. Soba (1 160 m-calcar ladinian), Chicera
Boldului (1 110 m-calcar barremian-apţian inferior), Piatra Tăuzului (1 130 m-calcar tithonic de
facies “lagoon”, adică aşa-numitul calcar de Albioara).
În fine, al doilea nivel taie şi depozitele pânzei de Codru: Cornul Poniţa (1 151 m-siltite violacee
permiene), Piatra Budului (1 150 m-din aceleaşi depozite ca şi Cornul Poniţa), Custurile (1 000 mgresii şi şisturi argiloase permiene), Dl. Grueţ (1 100 m-gresii permiene), Măguruţa (1 039 m-siltite
violacee cu intercalaţii de riolite ce datează din permian), Preluca Neşului (1 000 m-depozite
permiene), Dl. Manu (1 050 m-gresii werfeniene), etc.
După cum se remarcă din cele de mai sus, suprafaţa a doua este larg dezvoltată în Munţii PadişScărişoara. Denivelarea suprafeţei în cele două trepte, se datorează tectonicii, structurii monoclinale
a regiunii montane, cu înclinare generală de la nord la sud, eroziunii fluviale, inclusiv eroziunii
carstice.
Corelând regiunea muntoasă pusă în discuţie cu cercetările din Bazinul Crişului Repede (Aurora
Posea, 1977), rezultă că prima treaptă a suprafeţei se corelează cu suprafaţa Vişagului (1 000-1 200
m) iar cea de-a doua treaptă cu suprafaţa Tranişului (800 -1 000 m). Prima treaptă a fost nivelată în
45
tortonian (helveţian) superior=badenian şi sarmaţian inferior iar cea de-a doua treaptă între
sarmaţian superior şi meoţian. Se observă o decalare altimetrică între cele două regiuni muntoase
amintite, referitor la suprafeţele corelate; cauza este, în cazul Bazinului Crişului Repede căderea
rapidă în trepte a reliefului de la sud la nord, de la 1 836 m în Vf. Vlădeasa, la 600 m şi chiar mai
puţin în Valea Crişului Repede, datorită tectonicii; în schimb, în Munţii Padiş-Scărişoara relieful
monoclinal cade lin din direcţia nord spre sud, la care se adaugă o oarecare echilibrare altitudinală
rezultată în urma şariajului tectonic. Echivalenţa suprafaţelor ca timp de formare coincide, chiar
dacă altimetria lor diferă.
Suprafaţa a treia, Feneş-Deva la Emm. de Martonne (1924), Suprafaţa carpatică de bordură (Gr.
Posea şi colab., 1974), Suprafaţa Zece Hotare (Aurora Posea, 1977), este prezentă pe marginea de
vest a munţilor, spre Depresiunea Beiuşului. Suprafaţa Feneş-Deva, cartată de Emm. de Martonne
este echivalată, de fapt, cu suprafaţa carpatică de vale (Gr. Posea şi colab., 1974, I. Berindei, 1977).
Şi această suprafaţă, pe care o denumim Suprafaţa Grohoţi-Prislop-Plopilor, după vârfurile
respective situate la vest de culmea Vf. Ţapu-Tătăroaia, cuprinde două trepte care se prelungesc în
interiorul munţilor prin intermediul văilor.
Prima treaptă, mai înaltă şi mai veche, între 800-950 m altitudine, cuprinde o serie de măguri:
Piatra Câinilor (900 m-calcar anisian), Poiana Târniciori (950 m-gresii permiene peste care, ulterior
au fost depuse depozite deluviale holocene), Poiana Ulmu (900 m-gresii werfeniene), Poiana
Şeştiui (800-850 m-dolomite cenuşii şi calcare negre anisiene), Bernadul (calcar triasic), Poiana
Dinoiu (900-950 m-gresii werfeniene), Vf. Grohoţilor (807 m-calcar barremian-apţian inferior),
Următ (860 m-calcar norian şi jurasic), Prislop (900-950 m-gresii permiene), Poiana Fântânele
(850-900 m-calcar şi dolomit anisian), Preluca Corbeştilor (800 m-siltite violacee permiene), etc.
Această treaptă se continuă şi în interiorul munţilor prin intermediul văilor: Crişul Pietros, Crişul
Băiţei şi a afluenţilor lor mai importanţi ca Galbena, Sighiştel, etc. Asemenea trepte se întâlnesc şi
pe Arieşul Mare ca şi pe afluenţii săi mai importanţi, Albac, Gârda, Cobleş. Lăţimea este de cca 2-4
km iar lungimea pătrunderii poate atinge cca 10 km. Denumim prima treaptă Suprafaţa Grohoţi,
după vârful respectiv (807 m).
A doua treaptă, între 600-750 m, cu urme de abraziune ale mării ponţiene de odinioară, care a
existat în cadrul Depresiunii Beiuşului (Gr. Posea şi colab., 1974; I. Berindei, 1977) retează: Vf.
Plopilor (724 m-granodiorit maastrichtian-paleocen), Fruncele (600-650 m-calcar barremian-apţian
inferior), Rădăcina (650-700 m) şi Răcurele (600-650 m-din aceleaşi depozite ca şi Fruncele), Dl.
Orbutu (750 m-calcar berriasian-valanginian inferior=cretacic inferior), Dl. Sălaşului (746 m-siltite
permiene), Vf. Brusturi (770 m-din aceleaşi roci ca şi Dl. Sălaşului), Vf. Dosurile (780 m-permian
cu apariţii de riolite), Grohoţel (680 m) şi Gorniţei (650 m-şisturi argiloase negre, gresii calcaroase,
gresii cuarţitice jurasice), Vf. Măgurii (740 m-calcar recifal oxfordian-tithonic), Cuculeul (670 mcalcar norian inferior), Cătrăfoi (750 m-dolomite şi calcare anisiene), Dl. Chişu=Dl. Chişcău (700
m-gresii cuarţitice werfeniene), etc.
Denumim această treaptă, după Vf. Plopilor, Suprafaţa Plopilor. La fel ca şi în primul caz, şi
acest nivel se continuă în interiorul munţilor, sub nivelul anterior, dar pe o lăţime mai mică şi o
lungime mult mai redusă. Contactul cu dealurile piemontane ale Depresiunii Beiuşului are loc la
circa 600 m altitudine. Astfel, dealurile Ogrăduţa (578 m), Faţa Goală (635 m), Ograda Albului
(555 m), Dâmbul Rusului (sub 600 m), Dl. Osoiu (442 m), etc., sunt alcătuite din depozite
malvensiene (pannonian s.str.), caracteristice litologiei depresiunii. Aşadar, un nivel colinar se
întâlneşte pe dealurile depresiunii, nivel prelungit pe râurile amintite în interiorul munţilor (I.
Berindei, 1977). Suprafaţa carpatică de bordură se realizează în prima parte a pliocenului şi se
încheie cu mişcările rhodanice (Gr. Posea şi colab., 1974). Climatul în care se desfăşura realizarea
acestei suprafeţe, era de tip mediteranean, pe fondul unei ridicări epirogenetice continue (în pliocen
Munţii Apuseni s-au înălţat cu cca 300 m), fapt ce a determinat şi exondarea definitivă a
Depresiunii Beiuşului şi a celorlalte bazine-golfuri din vestul munţilor (I. Berindei, 1977).
Suprafeţele carpatice de vale. Ele sunt o continuare în interiorul munţilor a treptelor marginale
descrise mai înainte şi sunt în număr de două, la care adăugăm şi prelungirea nivelului piemontan,
mai puţin extinsă.
46
Prima suprafaţă carpatică de vale, cea mai înaltă şi cea mai veche, este extinsă pe văile
principale ca şi pe unii dintre afluenţii lor. Nivelul pătrunde pe Crişul Pietros şi pe Galbena pe 8 km
lungime, având 1-2 km lăţime; pe Crişul Băiţei are 6 km lungime şi 2 km lăţime; pe Valea
Sighiştelului intră pe 4 km lungime cu o lăţime de 1 km; Pe Arieşul Mare pătrunde pe 20 km
lungime având 1-2 km lăţime (măsurarea s-a efectuat de la localitatea Albac înspre amonte, deci
numai în sectorul de studiu); pe Gârda Seacă pătrunderea este de 10,5 km şi pe o lăţime de 0,5 km;
pe Albac lungimea este de 12 km cu o lăţime de 1 km, etc. Treapta se închide spre obârşia râurilor
sub formă de amfiteatru larg, sub care se găseşte treapta inferioară de vale cu cca 150 m.
Fig.25. Abrupturile Bogai
A doua suprafaţă carpatică de vale, mai tânără şi mai joasă, pătrunde mai puţin în interiorul
masei montane şi ea se corelează cu treapta inferioară de pe marginea munţilor. Pe Crişul Pietros
pătrunderea este pe 7 km lungime cu o lăţime de 1 km, pe Crişul Băiţei pe 5 km lungime şi 1 km
lăţime, pe Sighiştel 3 km lungime (şi între 0,5-1 km lăţime), pe Muncel (3 x 1 km), pe Gârda Seacă
pătrunderea este de 5 km lungime şi 0,5 km lăţime iar pe Arieşul Mare 15 km lungime şi 1 km
lăţime, etc. De remarcat este faptul că şi suprafaţa piemontană, de sub 600 m, pătrunde pe văile
mari (Crişul Pietros, Crişul Băiţei) pe 3 km lungime. Vârstele acestor trepte sunt ponţian-daciene şi
pliocen-cuaternare (Gr. Posea şi colab., 1974).
47
4.4. SCUFUNDAREA BAZINULUI BEIUŞ ŞI EFECTUL ASUPRA MUNŢILOR
La marginea de vest a Munţilor Padiş-Scărişoara ca şi a Munţilor Bihor-Vlădeasa se află
Depresiunea Beiuşului, de origine tectono-sedimentară. Scufundarea s-a schiţat la sfârşitul
48
oligocenului, datorită fazei orogenetice savice şi s-a realizat în badenian datorită mişcărilor attice.
Scufundarea faţă de munţii limitrofi, Bihor-Vlădeasa, Pădurea Craiului şi Codru-Moma, a avut loc
pe un complex de falii normale, bazinul fiind aşadar un graben tectonic. În urma scufundării, zona
Beiuşului a devenit un centru de drenaj al apelor curgătoare, un nivel de bază local pentru reţeaua
de ape curgătoare din munţi, care a săpat repezişuri, cascade, sectoare de chei şi defilee, deci rupturi
de pantă în profil longitudinal, pentru a ajunge la Crişul Negru. În urma scufundării, bazinul a fost
invadat de ape marine atunci când această acţiune se accentua şi respectiv era eliberat de ape marine
atunci când se înregistra o ridicare tectonică. Prima transgresiune marină a avut loc în badeniansarmaţian inferior; regresiunea marină s-a desfăşurat după mişcările attice, adică în faza sarmaţian
mediu-meoţian; în faza ponţiană depresiunea a fost din nou transgresată de apele marine, urmând o
exondare definitivă în faza daciană, după mişcările rhodaniene. Din acest moment a început
realizarea reliefului depresionar (M. Paucă, 1935; I. Berindei, 1977). Transgresiunile marine au
realizat şi o treaptă pe marginea munţilor, cu caracter de abraziune marină, la cca 600 m altitudine
(unde se poate observa o suprafaţă de abraziune cu lăţimi destul de extinse), nivel până la care ajung
azi sedimentele Depresiunii Beiuşului. Aceste sedimente, mai ales malvensiene, au acoperit, deci
mascat, prima şi cea mai veche falie normală, mezozoică, care separă de fapt, depresiunea faţă de
munţii limitrofi.
A doua generaţie de falie, mai tânără, neozoică, este vizibilă la marginea vestică a acestor munţi.
Astfel rezultă caracterul de horst al munţilor şi de graben al Depresiunii Beiuşului. În urma
scufundării Bazinului Beiuş, şi munţii au suferit o mişcare tectonică de basculare, având o înclinare
generală spre vest nu numai spre sud. Deci, Munţii Padiş-Scărişoara au înclinare spre sud, fapt ce se
datorează în primul rând structurii geologice, dar şi spre vest, datorită scufundării tectonice a
Bazinului Beiuş.
4.5. RELIEFUL LITOLOGIC
Relieful format pe seama diferitelor roci aflate pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara este variat
dar predominând cel format pe roci carbonatice, asupra căruia vom insista mai mult. Se deosebeşte
un relief format pe formaţiuni cristalofiliene, unul pe gresii şi conglomerate, unul pe roci magmatice
şi evident relieful dezvoltat pe calcare şi dolomite.
4.5.1. RELIEFUL PE FORMAŢIUNI CRISTALOFILIENE
Sunt cele mai rezistente roci la acţiunea erozivă şi de aceea se găsesc, la zi, la altitudinile cele
mai mari, mai mari decât rocile sedimentare. Sunt şi cazuri când au constituit substrat pentru
pânzele de şariaj, în acest caz având o altitudine inferioară rocilor sedimentare. Aceste roci rezultate
prin procese de metamorfozare aparţin seriilor de Someş şi de Arada, din precambrian-cambrian.
Rocile predominante sunt micaşisturile, amfibolitele, paragnaisele dar apar şi alte roci metamorfice:
şisturi grafitoase, metatufuri riolitice, şisturi sericitoase cuarţitice, amfibolite tufogene, şisturi
cuarţitice cu biotit, toate în sud-est (zona localităţilor Albac-Ruseşti-Roşeşti-Lespezea-Trânceşti);
micaşisturile şi paragnaisele apar în nord-est, adică în regiunea dintre văile Beliş-Someşul Cald şi
Giurcuţa, deci în imediata apropiere a munţilor studiaţi. Toate rocile metamorfice impun un relief
relativ uniform, cu culmi prelungi şi largi, dar în general separate de văi adânci cu versanţi stabili;
uneori văile sunt înguste de tip chei (ex. Valea Belişului, Valea Ţiclău, etc.). Mai la sud, unde rocile
sunt ceva mai alterabile, cazul amfibolitelor de pildă, se formează văi ceva mai largi (ex. Valea
Fericetului, Valea Albacului).
În nord-est, micaşisturile şi paragnaisele conservă foarte bine pediplena carpatică, la peste 1 400
m altitudine. În sud-est, rocile metamorfice descrise mai sus conservă suprafaţa a doua, deci la o
altitudine mai redusă, pe de o parte datorită alterabilităţii lor mai mare decât a rocilor din nord-est,
iar pe de altă parte datorită faptului că dispunerea lor este monoclinală, cu înclinare de la nord la
sud. Rocile metamorfice în general nu se lasă cutate sau dacă totuşi se întâmplă acest lucru, rezultă
cute largi (ex. anticlinalul de la est de Colnicul Turcului, cel de la vest de Scoruşet, cel de la est de
49
Arieşeni, cel de la nord-est de Costeşti sau sinclinalul Faţa Albacului). În schimb, aceste roci sunt
fracturate, faliile fiind menţinute mult timp şi care, de regulă, direcţionează reţeaua hidrografică.
Faptul este evident în nord-est, în cazul micaşisturilor: Falia Ţiclău, Falia Colnicul Turcului, Falia
Şimonului, Falia Belişului).
4.5.2. RELIEFUL PE FORMAŢIUNI MAGMATICE
Magmatismul subsecvent banatitic este legat de încetarea expansiunii fundului de tip oceanic al
geosinclinalului şi a fost determinat de mişcările laramice (V. Ianovici şi colab, 1976). În roci
predomină granodioritul, rocă acidă, dispus într-un mic masiv situat între Valea Crişului Pietros la
nord şi Valea Lazului la sud; se continuă şi spre nord, spre Budureasa în micul masiv Măgura
Guranilor (948 m). Aceste corpuri au metamorfozat la contact depozitele permo-werfeniene şi
calcarele dolomitice triasice (zona Chişcău). Tot un asemenea corp magmatic se află la Băiţa
Bihorului, la adâncimea de cca 1 km, care de asemenea a creat o zonă de contact de cca 1 km, care
este străbătută de roci porfirice, ca de ex. în Valea Seacă (afluentă a Galbenei). Prin metamorfism
de contact au rezultat skarnele bogate în diferite mineralizaţii polimetalice cu plumb, cupru, zinc
(zona Hoanca Moţului, Pregna, Feridinand, etc.-V. Ianovici şi colab., 1976).
Prin dezagregare, mai ales în urma îngheţului, rezultă grohotiş iar în urma descompunerii
granulare se formează arena (denumită local ţârfă ). Asemenea produse ale proceselor enumerate se
pot observa de-a lungul Crişului Pietros şi a Văii Lazului, la baza Dl. Plopilor dar şi la baza Măgurii
Guranilor. Comportându-se ca o rocă impermeabilă, rezultă numeroase izvoare mici, pâraie cu ape
puţine, deci cu un debit redus în mod normal, fapt de asemenea observabil la baza Dl. Plopilor, de-a
lungul Crişului Pietros (de ex., la un izvor de la baza Dl. Plopilor am determinat un debit de 0,03 l/s,
în data de 22-VII-1995, pe o vreme călduroasă şi frumoasă).
În general, granodioritele dau un aspect îngust profilului transversal al văilor (cazul Văii
Lazului, de pildă). S-a mai precizat că granodioritul se consolidează în adâncime şi are
corespondenţi la suprafaţă dacitul, riolitul şi andezitul, roci întâlnite în Munţii Vlădeasa unde
formează culmi înalte şi prelungi ce conservă pediplena carpatică la peste 1 600 m. Corpul
granodioritic al Dl. Plopilor, consolidat în adâncime, a ajuns la suprafaţă în urma scufundării
tectonice a Bazinului Beiuş şi apoi în urma acţiunii de exhumare efectuată de Crişul Pietros.
Masivul de la Pietroasa, denumit Dl. Plopilor (724 m), are aspect de măgură, de deal mamelonar,
totuşi alungit spre depresiune şi cu pâraie radiare, mici, ce se scurg pe pante mari spre văile Crişul
Pietros şi Lazului. Aspect de deal mamelonar are şi Măgura Guranilor (948 m). Poalele acestor
măguri sunt acoperite de grohotişuri fixate în cea mai mare parte de către vegetaţie silvică.
4.5.3. RELIEFUL PE GRESII ŞI CONGLOMERATE
Cele două tipuri de roci sedimentare se găsesc împreună. Asupra lor se înregistrează o eroziune
diferenţială în funcţie de conţinutul lor dar şi de alternanţa lor cu alte roci, ca de pildă cu argile sau
cu calcare. În Munţii Padiş-Scărişoara gresiile şi conglomeratele sunt de vârstă fie permiană, ca şi
argilele intercalate lor, fie de vârstă triasică. Rocile permiene pot fi, la rândul lor, fie cuarţoase, fie
feldspatice, existând o diferenţă de eroziune între ele şi se găsesc cu deosebire în cadrul pânzelor de
Codru. Gresiile şi conglomeratele cuarţitice, triasice, se găsesc mai ales în cadrul autohtonului de
Bihor (ex. culmea Măgura Vânătă-gresii, Vf. Ţiclău-conglomerate).
În general, rocile respective menţin un relief destul de semeţ, cu abrupturi menţinute în relief;
ele consolidează abrupturile cuestelor (Mg. Vânătă, Vf. Ţiclău, etc.) şi menţin suprafeţele
structurale. Acolo unde se intercalează argila, prin eroziune diferenţială pot rezulta fenomene
torenţiale, cazul renumitei Groapa Ruginoasa, sau văi cu aspect de canion (Valea Seacă ce-şi are
originea în Groapa Ruginoasa).
Între Masivul Ţapu şi Valea Sighiştel apar ortocuarţite, gresii şi şisturi argiloase cornificate
(facies pirometasomatic=strate de Coşuri), roci ce dau un relief abrupt şi chei strâmte şi adâncite
(ex. Cheia Rea, Valea Măgurii, Valea Mare). În bazinul Văii Seci (Galbena) în cadrul gresiilor, care
50
acoperă ca pânză calcarele mezozoice, apar văi mici dar adâncite şi înguste, cu rupturi de pantă în
profil longitudinal; cazul se generalizează şi pentru văile Budeasa şi Păuleasa ca şi pentru afluenţii
lor care străbat aceleaşi tipuri de roci.
În sfârşit, amintim că peticele de acoperire (klippele) ale pânzei de Arieşeni sunt de asemenea
formate din gresii şi conglomerate şi care rezistă bine la acţiunea erozivă, faţă de rocile carbonatice
din jur. Exemplificăm cu culmea Tătăroaia (1 291 m) -Ţapu (1 476 m).
4.5.4. RELIEFUL PE ROCI CARBONATICE (RELIEFUL CALCAROS ŞI CARSTIC)
Relieful cel mai reprezentativ pentru Munţii Padiş-Scărişoara este cel calcaros şi carstic format
pe seama calcarelor şi dolomitelor mezozoice. Cele de vârstă neozoică lipsesc. Rocile carbonatice
sunt reprezentative în sedimentarul autohtonului şi mai puţin în cadrul pânzelor de şariaj unde
predomină rocile necarbonatice impermeabile permiene (doar în zona Tătăroaia apar câteva mici
areale de calcare). De asemenea, remarcăm dispunerea în alternanţă (tip benzi) a rocilor
carstificabile şi necarstificabile atât pe orizontală cât şi pe verticală. Dispunerea pe orizontală (la
suprafaţă) este pe direcţia nord-sud dar şi est-vest iar dispunerea pe verticală (în profunzime)
împiedică dezvoltarea carstificării la mare adâncime prin prezenţa rocilor impermeabile
necarstificabile, adică de la suprafaţă până la maximum 500 m adâncime.
Rocile carbonatice se găsesc în cadrul Grabenului Someşului Cald iar în sudul lor apar roci
impermeabile în culmea Măgura Vânătă. Urmează calcarele zonei Padiş şi Scărişoara delimitate la
sudul lor de roci necarbonatice aflate în Groapa de la Barsa, Valea Cetăţilor, Valea Gârdişoara.
Urmează o altă fâşie de calcare şi dolomite dispuse în Valea Sighiştel, Valea Galbena, Cetăţile
Ponorului, Valea Gârda Seacă care sunt delimitate la sud de o altă zonă necarstificabilă reprezentată
prin pânzele de Codru (M. Bleahu, S. Bordea, 1981). Toată această dispunere a rocilor este
monoclinală, cu înclinare dinspre nord înspre sud.
Rocile carbonatice au fost depuse într-o mare epicontinentală în timpul triasicului mediu
(anisian şi ladinian) şi triasicului superior (carnian-norian) după ce, în prealabil, triasicul inferior a
fost detritic. În jurasicul inferior şi mediu a fost o lacună pe teritoriul platoului Padiş-Scărişoara,
lacună corespunzătoare pliensbachianului, toarcianului şi jurasicului mediu cu excepţia zonei Piatra
Bulzului-Groapa de la Barsa unde se găsesc marne toarciene ce cuprind cefalopode (V. Ianovici şi
colab., 1976).
În schimb, jurasicul superior (oxfordian-tithonic) este bine reprezentat pe teritoriul platoului
Padiş-Scărişoara, unde atinge 200-300 m grosime, calcare pe seama cărora s-au realizat forme
carstice deosebite (ex. Cetăţile Ponorului). După ce avusese loc o exondare la sfârşitul jurasicului
(la fel ca şi la sfârşitul triasicului), fapt urmat de eroziune carstică, reprezentată prin bauxite
cenomaniene (neocomiene), a urmat o nouă sedimentaţie carbonatică, începând cu hauterivianul,
continuat cu barremianul, după care, având loc şi oscilaţii pozitive ale reliefului, urmează o
alternanţă de depozite detritice şi depozite carbonatice (V. Ianovici şi colab., 1976). După punerea
în loc a pânzelor de şariaj (intraturonian) a urmat expansiunea mării coniacianului (senonian) care a
separat Munţii Apuseni într-un arhipelag. Marea a pătruns în Grabenul Someşului Cald, mai la nord
în cel al Remeţilor, etc. La sfârşitul cretacicului s-a înregistrat exondarea definitivă a Munţilor
Apuseni urmând eroziunea subaeriană a depozitelor depuse anterior (V. Ianovici şi colab., 1976).
Aşadar, rezultă că în aceşti munţi, ca şi în Munţii Pădurea Craiului, s-au înregistrat trei mari
etape de carstificare: triasic superior, jurasic superior-cretacic inferior şi cretacic superior-actual,
care au dus la formarea a trei platforme de eroziune, primele două fiind fosile (dovedite de prezenţa
bauxitelor) iar ultima fiind la zi, cea care constituie platforma miocenă, denumită carstoplenă (M.
Bleahu, 1971, 1974; Gr Posea şi colab., 1974). După M. Bleahu (1974, 1982), suprafeţelor de
nivelare exterioare le corespunde şi formarea de sisteme de peşteri orizontale-suborizontale: astfel,
în paleogen, nu au fost întrunite condiţii de modelare carstică subterană decât în condiţii epifreatice
care vor deveni peşteri în regim vados abia după ridicarea miocenă, când se va realiza şi a doua
suprafaţă, timp în care începe şi realizarea peşterilor din ciclul al II-lea, tot în condiţii de modelare
epifreatică. În pliocen s-a realizat a treia suprafaţă de nivelare şi formarea în condiţii de asemenea
51
epifreatice al celui de-al treilea ciclu de peşteri, peşterile ciclurilor II şi I fiind realizate în condiţii
vadoase. În pleistocen şi holocen (actual) are loc formarea celei de-a patra generaţie de peşteri în
condiţii de înecare, deci momentan aceste peşteri nu pot fi observate.
Peşteri care ar corespunde primului ciclu nu se cunosc în ţară (ele ar fi la altitudini de cca 1 900-
2 400 m); în schimb, ciclului II îi corespund, după M. Bleahu (1982), la cca 1 200 m altitudine,
sistemul Gheţarul Scărişoara-Pojarul Poliţei, Cetăţile Ponorului, reţeaua subterană a Lumii Pierdute,
etc., iar ciclului III îi corespund peşterile situate aproape de nivelul reţelei hidrografice, adică la
500-600 m înălţime, ca de pildă peşterile Galbenei, Gârdişoarei (Coiba Mică, Coiba Mare),
Ordâncuşei (Poarta lui Ionel), ale Sighiştelului (Măgura, Tibocoaia, Drăcoaia, etc.), P. Urşilor, P.
Fânaţe, etc. Tot acestui ultim ciclu îi corespund avenele tinere (ex. pe Vf. Tătăroaia, pe Vf.
Vărăşoaia, pe Vf. Bârloiasa, etc.). Fără să insistăm prea mult, menţionăm două teorii ce tratează
evoluţia reliefului carstic, una datorată lui W. M. Davis, geograf american, şi alta lui J. Cvijic,
considerat părintele morfologiei carstice (citaţi de M. Bleahu, 1982).
Conform concepţiei lui Davis, evoluţia ciclică a carstului se desfăşoară astfel: 1. Mai întâi are
loc ridicarea unei regiuni calcaroase deasupra nivelului mării; 2. Are loc în condiţii subaeriene
începutul procesului de carstificare. La suprafaţă se formează relieful exocarstic iar în interiorul
masivului calcaros rezultă formarea reliefului endocarstic; 3. În această etapă începe netezirea
regiunii şi formarea carstoplenei rezultând prin aceasta distrugerea tuturor peşterilor existente; 4.
Printr-o nouă ridicare a regiunii se reactivează coroziunea şi eroziunea sculptându-se un nou relief
exo-şi endocarstic.
Una din cele mai complete teorii a fost elaborată de J. Cvijic care a legat într-o schemă unică
evolutivă exo-şi endocarstul. În cadrul endocarstului acest autor distinge trei etaje hidrologice: o
zonă uscată, lipsită de apă atât la exterior cât şi în subteran, fapt ce explică ariditatea suprafeţelor
calcaroase; o zonă de tranziţie unde apa circulă permanent dar cu precădere pe verticală şi mai rar
pe orizontală prin intermediul unor râuri; o zonă ocupată permanent de apă, cu toate fisurile
umplute cu apa ce se scurge lent spre locurile de exurgenţe. Aceste trei zone există simultan într-un
masiv calcaros, dar ele reprezintă şi etape evolutive în timp: 1. tinereţea în care există doar zona
hidrografică superioară întrucât în cadrul suprafeţei calcaroase fisurile nu au fost încă deschise. Ca
atare, apa are un curs normal la suprafaţă fără a pătrunde în interior. Dolinele sunt mici iar uvalele şi
poliile nu sunt bine dezvoltate; 2. Stadiul de maturitate în care apa pătrunde în masiv, formându-se a
doua zonă hidrologică iar prin pătrunderea în continuare a apei şi mai adânc, se formează şi a treia
zonă hidrologică. La suprafaţă, dolinele sunt bine dezvoltate ca şi uvalele şi poliile; 3. În stadiul de
bătrâneţe suprafaţa terenului este intens disecată. În patul văilor apar roci imermeabile de sub
calcare, zona hidrologică inferioară este treptat eliminată şi începe reinstalarea unei reţele
hidrografice normale, de suprafaţă; 4. În stadiul final, calcarul a dispărut aproape complet, în relief
rămânând doar martori sub formă de masive izolate, dispuse pe patul impermeabil, iar drenajul
inferior a dispărut.
După cum se cunoaşte, pe rocile carbonatice se formează două tipuri majore de relief, relieful
calcaros, care este determinat mai ales de proprietăţile fizice ale acestor roci (duritate, omogenitate,
rezistenţa la şiroire, gradul de fragmentare, etc.) şi relieful carstic, ce se bazează mai ales pe
proprietăţile chimice ale rocilor amintite (Gr. Posea şi colab, 1974, 1976; Tr. Naum, M. Grigore,
1974).
4.5.4.1. RELIEFUL CALCAROS
În cadrul acestui relief intră platourile carstice, abrupturile, cheile (şi canioanele în alte regiuni).
După cum se observă din enumerarea acestor forme reiese că aceste forme iau naştere în condiţii
exogene, fiind rezultatul fragmentării blocurilor de calcare şi nivelării suprafeţelor lor (Gr. Posea şi
colab., 1976).
Platourile calcaroase. În cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara aceste platouri, pe care le mai putem
denumi şi carstice deoarece adăpostesc şi relief endocarstic, dau notă caracteristică prin dimensiuni,
număr şi conţinut ştiinţific (şi turistic) deosebit de valoros. Platourile, după cum le arată şi numele,
52
au în general suprafeţe plane sau relativ plane, delimitate în interior sau la margini de culmi formate
din roci impermeabile de regulă. Platourile se formează pe depozite calcaroase şi dolomitice cu
grosimi mari, de peste 500 m, la Padiş, de exemplu. Platourile menţin suprafaţa a doua, miocenă.
Ele sunt modelate şi de forme de relief exocarstice (lapiezuri, doline, uvalas-uri, văi, etc.) iar în
interior de peşteri şi respectiv avene care fac legătura dintre exo- şi endocarst. De regulă, fundul
platourilor este acoperit de depozite cuaternare şi mai ales holocene de roci impermeabile (Padiş,
Ocoale-Scărişoara, Călineasa, Mărşoaia, etc.) care feresc oarecum aceste platouri de acţiunea
erozivă.
Între platourile carstice remarcăm pe cel al Padişului (Platoul Padiş-Cetăţile Ponorului) de 36
kmp, Ocoale-Scărişoara de 16 kmp, Bătrâna-Călineasa de 16 kmp, Mărşoaia de 2 kmp, Poiana
Ursoii-2 kmp, Platoul Sohodol-4 kmp, Preluca (după satul respectiv-4 kmp), Dosu Mărşoii-2 kmp,
Dl.Pleului-1,5 kmp. Rezultă cca 88 kmp suprafaţa platourilor la care se adaugă şi alte areale ocupate
de calcare: Cheile Someşului Cald, Cheile Albacului, Cheile Văii Starpe, văile Chişcău, Sighiştel,
Crişul Băiţei, Galbenii, Ordâncuşei, etc. Platourile carstice sunt de tip holocarst (sau dinaric) dar
acoperite de vegetaţie şi separate între ele de văi adânci (de ex. Platoul Padiş este separat de Platoul
Ocoale-Scărişoara de către Valea Gârdişoarei; platourile Mărşoaia şi Ursoii sunt separate de Valea
Ordâncuşei, etc.). Platoul Padiş, cel mai mare şi mai reprezentativ, este divizat, la rându-i, în câteva
mici platouri, separate de culmi interioare: Şesul Padişului, Lumea Pierdută, Vărăşoaia, Poiana
Ponor, Paragina, etc.; De asemenea, Platoul Ocoale-Scărişoara este separat în două subdiviziuni
după cum arată denumirea dublă, etc. De remarcat este şi faptul că aceste platouri sunt bazine
închise din punct de vedere hidrografic dar sunt drenate pe căi subterane (Padiş, Ocoale, Călineasa,
Sohodol, etc.).
Abrupturile calcaroase. De regulă, ele apar la periferia platourilor dar şi de-a lungul văilor
săpate în calcare, adică în cadrul cheilor. Abrupturile se datoresc mai ales faliilor (ex. Falia
Someşului Cald, Falia Galbena-Arieşeni, Falia Bogăi, etc.) dar şi datorită structurii monoclinale a
calcarelor care generează cueste (ex. Biserica Moţului din Padiş, Dl. lui Ionel de pe versantul stâng
al Ordâncuşei, etc.). Se remarcă în relief abrupturile Someşului Cald în cadrul cheilor (cu peste 100
m înălţime faţă de talveg), abrupturile majore ale Bogăi (cu 200-300 m), cele ale Galbenei în cadrul
Cheilor Jgheabului (250 m), Ordâncuşei (100-200 m), Piatra Tăuzului de pe Gârda Seacă,
abrupturile majore ale Crişului Băiţei (Pietrele Negre, Piatra Muncelu), abrupturile din Cheile
Arieşului Mare (denumite Cheile Albacului sau Cheile de la Zugăi), cele ale Sighiştelului, Piatra
Bulzului de pe Crişul Pietros, etc. Aceste abrupturi au un plan foarte înclinat, aproape de verticală
iar uneori sunt surplombate (ex. Ordâncuşa) şi sunt în general dezgolite de vegetaţie sau prezintă
rare conifere agăţate pe brâne sau pe poliţe înguste. În cadrul cheilor pot exista numeroase peşteri
(Someşul Cald, Albacului, Sighiştelului, Ordâncuşei, etc.).
Cheile. Majoritatea cheilor se formează de asemenea pe rocile calcaroase şi au lungimi de sute
de metri sau chiar mai mulţi kilometri. Unele pot prezenta în profil longitudinal două sau chiar trei
sectoare de chei despărţite de sectoare de lărgire, adică bazinete depresionare (pe Gârda Seacă, pe
Arieşul Mare, Galbena etc.). Cheile sunt înguste, adâncite cu zeci sau chiar sute de metri, cu
versanţi ce se unesc la nivelul albiei minore şi deseori, acolo unde s-au construit drumuri de acces,
au fost necesare explozii ale versanţilor: Cheile Galbenii, Ordâncuşei, Albacului etc. Uneori cheile
pot rezulta şi în urma prăbuşirii tavanului unor peşteri: ex. Cheile Văii Cetăţilor din Padiş, Cheile
Galbenei în sectorul superior, Cheile Someşului Cald ş.a.; menţionăm de prăbuşirea iminentă a
tavanului Peşterii Rădeasa, dovedită de prezenţa avenelor-ferestre situate în tavanul acestei peşteri
(M. Bleahu, S. Bordea, 1981). În timp, s-au emis trei teorii asupra formării cheilor, doar una fiind
legată direct de carst. Prima teorie este cea a antecedenţei, care este greu de verificat deoarece este
dificil de stabilit vârsta ridicării unui munte (totuşi, aici putem menţiona că Apusenii s-au ridicat în
timpul pliocenului cu circa 300 m); a doua teorie este cea a epigenezei care este deseori invocată în
stabilirea cheilor; a treia teorie se ocupă de captarea carstică subterană, exemplificată în literatura de
specialitate cu cheile din Munţii Trascăului (M. Bleahu, 1982).
În relief remarcăm Cheile Galbenei (cca 10 km în total), Someşului Cald (3 km), Ordâncuşei (3
km), Albacului (de pe Arieşul Mare, 4 km lungime), Sighiştelului (4 km), Văii Starpă (2 km),
53
Bulzului (3 km), etc. (vezi tabel nr. 4.1.). Mai menţionăm, ca un corolar, că în unele lucrări unele
chei sunt denumite, greşit, canioane (ex. Canionul Someşului Cald, Canionul Galbenei, etc.), ele
fiind chei de fapt deoarece canioanele se formează în structuri orizontale. Cheile pot prezenta
peşteri la diferite nivele, cele de la nivele superioare sunt fosile iar cele aproape de nivelul apei sunt
peşteri active (Cheile Sighiştelului, Albacului, etc.).
Din centralizarea acestor date, la care mai adăugăm şi alte sectoare de chei mai puţin importante,
rezultă că în bazinul Crişului Negru lungimea totală a cheilor este de 27,1 km, în cel al Arieşului
Mare de 15,0 km iar în al Someşului Cald de 3,8 km (măsurătorile şi calculele s-au efectuat strict
pentru regiunea studiată). Rezultă un total de cca 50 km lungime a tuturor cheilor calcaroase din
cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara.
Tabel nr.4.2. Cheile importante din Munţii Padiş-Scărişoara
Nr. crt. Denumirea Râu Bazin Lungimea (km)
1. Galbena Galbena Crişul Pietros 10,0
2. Izbuc Galbena Izbuc Galbena Crişul Pietros 0,8
3. Sighiştel Sighiştel Crişul Băiţa 4,2
4. Valea Seacă Valea Seacă Crişul Pietros 2,8
5. Crişul Băiţa Crişul Băiţa Crişul Băiţa 2,5
6. Căuşa Căuşa Crişul Pietros 2,2
7. Crişul Pietros Crişul Pietros Crişul Pietros 1,2
8. Budeasa Budeasa Crişul Pietros 1,5
9. Păuleasa Păuleasa Crişul Pietros 1,3
10. Bulbuci Bulbuci Crişul Pietros 1,2
11. Bulzului Boga Crişul Pietros 1,2
12. Lupşor Lupşor Crişul Pietros 1,0
13. Plaiului Plai Crişul Pietros 0,5
14. Bulzului Bulz Crişul Pietros 0,5
15. Mândruţului Arieşul Mare Arieş 0,5
16. Albacului
(Zugăi)
Arieşul Mare Arieş 4,0
17. Gârda Gârda Seacă Arieşul Mare 4,0
18. Ordâncuşa Ordâncuşa Arieşul Mare 2,5
19. Starpă Valea Starpă Arieşul Mare 1,8
20. Vălcea Vălcea Arieşul Mare 0,8
21. Vulturului V. Vulturului Arieşul Mare 1,4
22. Someşului Someşul Cald Someşul Mic 3,0
23. Vraniţa Vraniţa Padiş 1,2
24. TOTAL 50,1
4.5.4.2 RELIEFUL CARSTIC
Acest tip de relief se datorează caracterelor chimice ale rocilor carbonatice. Relieful carstic este
rezultatul coroziunii şi dizolvării efectuate de apa încărcată cu dioxidul de carbon din aer. Acest
relief se împarte în exocarst şi, respectiv, în endocarst.
4.5.4.2.1.RELIEFUL EXOCARSTIC
Relieful carstic de suprafaţă este diversificat şi cuprinde lapiezuri, lapiazuri, doline, uvalas-uri,
polii etc.
Lapiezurile. Sunt şanţuri de şiroire săpate pe suprafaţa rocilor calcaroase, de câţiva centimetri
adâncime şi decimetri lungime. Prin unirea lapiezurilor se formează lapiazurile, adică câmpuri de
54
lapiezuri. În cele mai multe cazuri, lapiezurile sunt îngropate parţial şi ele pot fi observate pe
culmile şi pe pantele culmilor ce înconjoară platourile carstice; pe fundul platourilor sunt rareori de
observat datorită acoperirii lor cu sedimente aduse de pe culmile formate din roci necarbonatice (ex.
Şesul Padişului acoperit cu cuarţite aduse de pe Măgura Vânătă). Aşadar, aceste microforme şi
asociaţiile lor (lapiazurile) sunt reprezentative pentru platourile carstice: Padiş, Ocoale-Scărişoara,
Călineasa, Mărşoaia, Poiana Ursoii dar ele se găsesc în toate regiunile ocupate de calcar.
Dolinele. Sunt, de asemenea, reprezentative pentru platourile carstice; pot avea dimensiuni
variate, atât ca diametru cât şi ca adâncime, de la câţiva metri la zeci de metri. Uneori ele se pot
îngemăna sau se pot îmbuca (într-o dolină mai mare se pot forma altele mai mici, ca în Poiana
Vărăşoaia, de pildă, unde într-o dolină mai mare am observat formarea a altor patru doline mai
mici). Unele doline se pot impermeabiliza cu argila de decalcifiere ce se acumulează pe fundul
dolinei astfel că se pot forma lacuri temporare şi chiar lacuri permanente (ex. Tăul Vărăşoaia din
poiana omonimă, Tăul Negru din Groapa Barsa, La Tău din Poiana La Morminţi, toate în platoul
carstic Padiş). Unele doline, cele din Şesul Padişului, au fost impermeabilizate de stratul relativ gros
de pietriş cuarţos adus din Măgura Vânătă astfel că ele adăpostesc lacuri permanente (M. Bleahu,
1974; M. Bleahu, S. Bordea, 1981). Dolinele pot fi dispuse pe o veche vale moştenită (vale cu
doline, ca de ex. Poiana Vărăşoaia, Poiana Bălileasa, Platoul Scărişoara, etc.) sau pot fi văi dolinare
legate subteran de un curs de apă (ex. Platoul Sohodol, Lumea Pierdută, Paragina, amonte de avenul
Gemănata, etc.). Alteori, dolinele se pot prăbuşi formând doline de prăbuşire sau chiar microavene
(ex. dolina de prăbuşire de lângă ponorul Gârjoabei din Platoul Padiş, avenul din Poiana lui PeşterePadiş, etc).
În unele locuri, ca de pildă în Platoul Ocoale-Scărişoara, locuitorii utilizează dolinele în
agricultură, mai ales legumicultură.
Uvalele (uvalas-uri). Sunt forme mai mari, care rezultă prin unirea mai multor doline şi, ca o
caracteristică, sunt lipsite de o reţea hidrografică permanentă. În schimb, formele minore, de genul
lapiezurilor, lapiazurilor, dolinelor etc., sunt reprezentative. Uvalele sunt închise, de regulă, de
culmi formate din roci impermeabile şi pot comunica cu alte forme depresionare prin intermediul
unor şei sau a unor trepte antitetice. În această categorie includem Poiana Bălileasa şi Paragina din
Platoul Padiş. Ambele comunică în aval cu bazine fluviale de care sunt separate prin trepte
antitetice de cca 30 m înălţime. Unii autori consideră că Poiana Ponor din Platoul Padiş ar fi o uvală
(Tr. Naum, M. Grigore, 1974), pe când M. Bleahu (1982) are dreptate când o consideră o polie (de
cca 2 kmp suprafaţă), deoarece este străbătută de o apă curgătoare permanentă, cu apariţie şi
respectiv dispariţie subterană. În această accepţiune, Poiana Vărăşoaia este o semipolie, deoarece
unul dintre versanţi este realizat în cristalinul Măgurii Vânete şi nu în calcare; Valea Cetăţilor şi
apoi cea a Ursului constituie tot micropolii, separate printr-o treaptă antitetică de cca 20 m înălţime.
Noi mai considerăm că şi Platoul Ocoale ca şi cel al Călinesei constituie tot polii, ele având apă
curgătoare permanentă, pe când celelalte platouri carstice enumerate (Mărşoaia, Poiana Ursoii,
Sohodol) ar fi uvalas-uri, fiind lipsite de ape curgătoare cu caracter permanent. Toate formele de
relief exocarstice sunt de vârstă pliocen-cuaternară.
4.5.4.2.2. RELIEFUL ENDOCARSTIC
Datorită grosimii mari a calcarelor, peste 500 m în unele locuri, până la rocile impermeabile de
sub ele care împiedică carstificarea, ca şi a friabilităţii unora dintre calcare, mai ales a celor recifale
tithonice, prezenţei fisurilor, a faliilor ca şi a apei subterane agresive în urma încărcării cu dioxidul
de carbon din aer, rezultă un relief endocarstic foarte bine dezvoltat atât pe verticală cât şi pe
orizontală. Platoul Padiş prezintă la suprafaţă, pe culme, peşteri lipsite de apă (Peştera din Padiş,
Peştera Şura Boghii, etc.), sau peşteri care au apă dar la nivelul inferior (de ex. Peştera Cetăţile
Ponorului, Cetatea Rădesei, Peştera de la Căput, Peştera Neagră, Gheţarul de la Barsa, etc.).
Considerăm că peşterile lipsite de apă aparţin ciclului II de formare a peşterilor iar cele cu apă
aparţin ciclului III; după cum s-a precizat, nu se cunosc peşteri aparţinând ciclului I. În cadrul
Platoului Ocoale-Scărişoara se remarcă: Peştera Gheţarul Scărişoara-Peştera Pojarul Poliţei din
55
ciclul II, Avenul din Şesuri (240 m) din ciclul III şi Coteţul Dobreştilor (izbuc exurgent al platoului)
din ciclul actual (M. Bleahu, 1982).
Peşteri (tabel nr. 4.2.) apar în aproape toate regiunile ocupate de calcare: Cheile Someşului Cald,
cele ale Sighiştelului, ale Ordâncuşei, pe Gârdişoara (de ex. cele două Coibe), Cheile Albacului etc.
Majoritatea aparţin ciclului III (cele situate aproape de reţeaua hidrografică majoră) iar unele
ciclului II. Tot în relief se deosebesc peşterile-avene care adăpostesc gheţari subterani. În Munţii
Padiş-Scărişoara se găsesc cinci gheţari, singurii din ţară: Scărişoara (cu un volum de cca 50 000
mc; după alte date 75000 mc), Focul Viu (30 000 mc), al doilea după Scărişoara, Gheţarul de la
Barsa, Gheţarul de la Borţig şi Gheţarul de la Vârtop. Dintre aceste cinci peşteri, trei se găsesc pe
teritoriul Platoului Padiş (Focul Viu, Borţig şi Barsa). Gheţarii s-au putut forma datorită lipsei
curenţilor de aer, aceste avene-peşteri (adică avene ce se continuă la partea inferioară cu o peşteră)
având doar o singură intrare-ieşire, fundul avenelor constituind o “capcană” pentru masele de aer
reci (M. Bleahu, S. Bordea, 1981; M. Bleahu, 1982). Pe fondul acestei temperaturi scăzute tot
timpul anului, rezultă masele de gheaţă ce se menţin în tot cursul anului, cu modificări ale formei
vara datorită unor topiri parţiale ale suprafeţei gheţarilor.
Prin unire, au rezultat sisteme de peşteri: ex. reţeaua subterană a Lumii Pierdute, a Groapei
Barsa (sistemul peşterilor Neagră-Zăpodie), sistemul celor două peşteri Coibe etc. În sfârşit,
remarcăm Peştera Urşilor de la Chişcău sculptată în marmură şi care adăposteşte, pe lângă alte
schelete de diverse animale, şi schelete de urşi de cavernă (Ursus spelaeus), animale ce au trăit în
urmă cu cca 15-20 000 de ani în urmă.
Tabel nr. 4.3. Principalele peşteri şi avene din Munţii Padiş-Scărişoara
Zona Lungimea (m) Dezvoltare
verticală (m)
Altitudinea (m) Observaţii
PADIŞ
Fântâna Roşie 3550 129 975
Cetăţile
Ponorului
3800 -117 950 rezervaţie
speologică
Căput 1873 1051
Cetatea
Rădesei
260 1280 rez.speo
Honu 75 1220
Uscată 40 1210
Tunelul Mic 100 1200
Şura Boghii 212 ?
Padiş 160 ?
Focul Viu 165 1170
Neagră 3048 1100
Gheţarul Barsa 3010 -112 1125
Zăpodie 7000 1100
Ponor Zăpodie 705 122 1095
Borţig 150 1200
Lumea Pierdută
(subteranul)
3322 -137 1200
GALBENA
Tunelul 50 ?
Vârseci (Păcii) 440 ?
GÂRDA
Gârda 30 ?
Coiba Mică –
Mare
5680 121 1015-1030
56
Şura 400
Deluţ 1480 -142 1270
Orbului 607 1260
Gheţar Vârtop 304 1150 rez.speo
Oilor 545 1080
Ionel 131 810
Zgurăşti 5210 -75 800
Scărişoara 700 1175 rez.speo
Pojarul Poliţei 250 970 rez.speo
CHIŞCĂU
Urşilor 1500 440 rez.speo
Micula (Peştera
cu Peşti)
3000 510
SIGHIŞTEL
Corni rez.speo
Tibocoaia 500
Corbasca 240 500 rez.speo
Drăcoaia 100 500
Măgura 1500 565 rez.speo
Coliboaia 750 550
Dosul
Mucelului
1446 273 1100
CRIŞUL
BĂIŢA
Porţile
Bihorului
100 640
Izvorul Crişului 700
Fânaţe 450 450
AVENEPEŞTERI
Zgurăşti 5210 121 880
Şesuri 4010 240 1134
Hoanca
Urzicarului
1125 288 1165
NegruGemănata
3322 -137 1220-1200
TOTAL
ESTIMAT
Cca 75 000 m
Avenele. Fac conexiunea dintre exo- şi endocarst şi aparţin ciclurilor II şi III de formare a
peşterilor, constituind puncte de pătrundere ale apelor de suprafaţă în interiorul masivului calcaros
(le putem considera peşteri verticale). Se remarcă avenele Platoului Lumea Pierdută din Padiş:
Avenul Negru-108 m iniţial, Gemănata-100 m, aceste două avene fiind legate subteran de un curs
de apă activ, Avenul Acoperit-54 m; apoi Avenul Vraniţa de 51 m cu un lac pe fundul său; avenele
de pe Vărăşoaia etc., toate din cadrul Platoului Padiş. Avenul din Grumazu Bătrânii (100 m);
Avenul din Hoanca Urzicarului (288 m) din Dealul Gardul (versantul stâng al Galbenii); Avenul
din Şesuri (240 m) din Platoul Scărişoara; Avenul din Tătăroaia, etc. (vezi tabel nr. 4.3.). Unele
57
avene se pot continua cu peşteri: Avenul Gheţarului Scărişoara, Avenul Borţig, Avenul Focul Viu,
etc. Multe dintre avenele actuale se vor adânci în continuare până la stratul de roci impermeabile.
Multe dintre avene se continuă cu peşteri impresionante: ex. Cetăţile Ponorului, Zăpodie din Groapa
Barsa, ş.a.
În ciclul actual (al IV-lea) pliocen-cuaternar s-au realizat micile avene de la suprafaţă: ex. cele
trei avene de pe Vf. Vărăşoaia, de pe Bârloiasa, etc. Multe dintre avene au fost astupate parţial de
către forestieri sau de către crescătorii de animale (ex. avenele Negru şi Gemănata) (M. Bleahu, S.
Bordea, 1981).
Tabel nr. 4.4. Principalele avene din Munţii Padiş-Scărişoara
Avenul adâncimea (m) altitudinea (m) Observaţii
Hoanca Urzicarului 288 1165
Şesuri 240 1134 rez.speologică
Borţig 38 1200 adăposteşte gheţar
Negru 108 1220
Gemănata 100 1200
Acoperit 54 1210
Vraniţa 51 1150 adăposteşte lac
Scărişoara 58 1175 adăposteşte gheţar
Bătrâna
Tătăroaia
106
75
1485
1250 importanţă
fosiliferă
Legat de carst sunt numeroase exurgenţe denumite izbucuri care constituie puncte de debuşee
ale apelor din cadrul platourilor carstice: Izbucul Galbenii pentru tot Platoul Padiş; Izbucul
Ponorului pentru Şesul Padişului; Izbucul Ursului pentru Platoul Paragina; Izbucul Izvorul Rece
pentru reţeaua subterană a Platoului Lumea Pierdută, toate cele de mai sus pentru Padiş; Izbucul
Călineasa pentru platoul omonim; Izbucurile din Valea Gârdişoarei-Gârda Seacă: Gura Apei,
Tăuzului, Coteţul Dobreştilor (ultimul pentru Platoul Scărişoara); Pe Someşul Cald amintim Izbucul
Rădesei; pe Valea Chişcăului se remarcă Izbucul Juleşti, etc. Dorim să menţionăm că izbucurile
enumerate şi numite ca atare sunt de fapt izvoare vauclousiene care curg permanent şi nu
intermitent ca adevăratul izbuc de la Călugări (Platoul Vaşcăului), sau cel de pe Valea Poşăgii
(Arieş).
Tot legat de carst sunt şi ponoarele, adică locuri de dispariţie în subteran a apelor de la
suprafaţă. Remarcăm ponoarele din Platoul Padiş: al Trânghieştiului, denumit mai înainte al
Tomaşcăi, ponor ce tinde să fie abandonat; al Gârjoabei, la fel tinde să devină fosil; Arsurii,
Renghii, Vărăşoii, Căput (ponor care s-a transformat într-o peşteră); apoi ponorul Văii Ocoale din
Platoul Ocoale-Scărişoara, etc. Majoritatea ponoarelor sunt de tip frontal, ce se pot opri într-un
abrupt (Trânghieşti, Gârjoaba, etc.) sau se pot continua în avale de locul captării cu un vechi sector
de vale părăsită după o treaptă antitetică (ex. Arsura). Sunt şi ponoare laterale ca de ex. pe Valea
Galbenei, pe Valea Gârdişoarei, etc. Unele ponoare se pot continua cu peşteri: Peştera Cetatea
Rădesei, Peştera de la Căput, Coiba Mică, ş.a.
De asemenea, în categoria ponoarelor putem include şi sorburile din Poiana Ponor din cadrul
Platoului Padiş, care permit ca apele Pârâului Ponor să ajungă în Cetăţile Ponorului dar subteran.
Un ultim aspect major care ne interesează este clasificarea carstului Munţilor Padiş-Scărişoara.
Ne folosim, pentru aceasta, de clasificarea tipologică efectuată de către M. Bleahu (1982):
Există mai multe criterii de clasificare a carstului: după gradul de acoperire a vegetaţiei, după
altitudine, după superpoziţia rocilor carstificabile sau necarstificabile, după criteriul morfologic,
structural, structural-morfologic, climatic, ş.a.
După gradul de acoperire a carstului cu vegetaţie, carstul Munţilor Padiş-Scărişoara poate fi
58
considerat de tip înnierbat, dar şi împădurit. Cea mai mare parte a carstului este acoperit de
vegetaţie fie ierboasă fie păduroasă, spre deosebire de carstul dinaric care este dezgolit în general de
vegetaţie. Doar suprafeţele foarte abrupte din cadrul cheilor sunt lipsite de vegetaţie sau prezintă
conifere izolate (Cheile Ordâncuşii, Cheile Galbenei , etc.).
După altitudine, carsturile pot fi montane, de platouri (adică de podişuri), litorale şi carsturi
submarine. Munţii Padiş-Scărişoara au carst montan dar dispus diferit: astfel, există şi calcare
dispuse sub formă de creastă (Dl. Gardului, Piatra Boghii, etc.), dar şi dispuse în cadrul platourilor
calcaroase (Padiş, Ocoale-Scărişoara, Călineasa, ş.a.m.d.). Aceste suprafeţe urcă la peste 1 000 m
iar crestele chiar la peste 1400 m în multe cazuri şi excepţional la peste 1 500 m (ex. Vf. Peşterii la
1 550 m sau Vf. Bătrâna la 1 579 m). După poziţia rocilor carstificabile, fie la suprafaţă fie
acoperite de o formaţiune de roci impermeabile, carsturile pot fi acoperite sau pot fi carsturi la zi. În
cadrul acestei unităţi montane, deosebim regiuni de carst apărut la zi (Piatra Boghii, Măgura Sacă,
Biserica Moţului, etc.), dar sunt şi regiuni carstice acoperite de formaţiuni impermeabile (ex. Şesul
Padişului, Poiana Ponor din Padiş, fundul platoului Ocoale-Scărişoara, etc.). Carstul acestor munţi
este acoperit la nord de rocile magmatice ale Vlădesei iar în sud de formaţiunile impermeabile ale
sistemului de Pânze de Codru. Sunt şi situaţii de calcar exhumat (ex. Valea Sighiştel, Crişul Băiţei,
etc.).
După criteriul morfologic, carsturile pot fi: platouri, creste, masive izolate. În cadrul Munţilor
Padiş-Scărişoara găsim şi creste calcaroase (Piatra Boghii, Gardul, Măgura Sacă, etc.), dar şi
platouri carstice (Padiş, Scărişoara, Sohodol, etc.). După criteriul structural, carsturile pot fi, de
asemenea, de mai multe tipuri: tabular, monoclinal, cutat, în pânză, etc. În cazul Munţilor PadişScărişoara putem vorbi per ansamblu de carst de structură în pânză în care autohtonul este format
din calcare iar pânza din roci impermeabile dar şi de structură monoclinală, deoarece stratele înclină
în general de la nord la sud. În funcţie de raportul de altitudine dintre calcare şi rocile impermeabile
înconjurătoare, carsturile pot fi autigene (calcarele sunt ridicate faţă de relieful înconjurător),
alogene (calcarele domină relieful învecinat dar stând pe o pantă, astfel că apa este alohtonă), barate
(în care drenajul este oprit de depozite de roci impermeabile), etc. Carstul Munţilor PadişScărişoara are porţiuni atât autigene (platoul Padiş faţă de zona Boga, platoul Ocoale-Scărişoara
faţă de văile Gârdei şi Ordâncuşei, platoul Sohodol, etc.) cât şi alogene (ex. Şesul Padişului în care
apele vin de pe Măgura Vânătă) dar şi barate (cazul Padişului, unde alternanţa depozitelor
carbonatice cu cele necarbonatice a determinat fragmentarea cursurilor de apă, etc.).
Combinând criteriile menţionate, putem arăta că, în ansamblu, carstul din Munţii PadişScărişoara este de tip holocarst, bine dezvoltat atât pe verticală cât şi în profunzime, acoperit de
vegetaţie, fie ierboasă, fie silvică, carst de platou ridicat cu structură monoclinală în general, dar
puternic faliată, falii pe care s-au insinuat văi, având sectoare primare, unde calcarele apar la
suprafaţă dar şi sectoare acoperite de roci impermeabile, fie de pânze, fie de roci cuaternare.
4.6. RELIEFUL FLUVIAL
4.6.1. VALEA. În cadrul reliefului fluvial intră, în primul rând, valea împreună cu elementele
sale care i se suprapun. Valea, ca element complex important, este prezentă atât în cazul apelor
curgătoare permanente cât şi a celor intermitente. De asemenea, în cadrul văilor, le vom deosebi pe
cele de origine carstică datorită caracteristicilor lor deosebite mai ales în crearea de relief. Văile au
caracter de munte, cu pante în general destul de mari, uneori cu rupturi de pantă, cu profil
transversal variat, de la aspect evoluat până la aspect de V închis, cu trepte în cadrul cheilor
calcaroase, etc. Văile pot avea dimensiuni mari, unele cu lungimi de zeci de kilometri, şi lăţimi
variabile, de la zece metri în cadrul cheilor până la sute de metri în cadrul bazinetelor depresionare,
unele ocupate de aşezări umane. Sunt văi care prezintă lunci şi terase şi, de asemenea, unele văi
prezintă de-a lungul lor alternanţă de sectoare lărgite şi sectoare de îngustări (ex. Arieşul Mare,
Galbena, Gârdişoara-Gârda Seacă, Ordâncuşa, etc.).
Lungimile pot varia de la sute de metri, mai ales în cazul unor văi carstice (ex. Valea Izbucul
Galbenii-0,8 km, Valea Vălcea-0,8 km, Pârâul Ponorului-0,6 km) dar şi în cazul văilor-afluente: ex.
59
Valea Crişanului-0,7 km etc., la zeci de kilometri: ex. Arieşul Mare-28,3 km (numai în sectorul
studiat), Gârdişoara-Gârda Seacă-15,7 km, Ordâncuşa-10,5 km, Albacului-18,7 km etc. (vezi tabel
nr. 6.2.).
Văile au pante destul de mari în profil longitudinal, mai ales cele din partea de vest: ex.
Galbena-7,36% ; Valea Ţiganilor, afluentă a Galbenei, are cea mai mare pantă din munţii analizaţi,
şi anume 35,00%; Valea Sibişoara-18,33%, etc. Văile cu scurgere spre nord şi, respectiv spre sud,
au pante mai line, mai dulci: astfel, Călineasa are o pantă de 3,28%, Valea Izbucului-3,27%, Valea
Bătrâna-0,89% iar cele cu scurgere sudică au pante ceva mai mari decât cele nordice: GârdişoaraGârda Seacă-2,86%, Ordâncuşa-6,02%, Cobleş-3,78%, Albacului-3,42 %, etc. (vezi tabel nr.6.2).
Unele văi, mai ales cele care străbat regiuni calcaroase, formează chei impresionante, lungi de
kilometri şi adânci de zeci sau sute de metri. Remarcăm şi alternanţa amintită mai sus de sectoare
îngustate cu sectoare lărgite, în ultimele fiind instalate aşezări umane (ex. pe Arieşul Mare,
localităţile Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac). Asemenea văi sunt şi Gârdişoara-Gârda
Seacă, Ordâncuşa, Someşul Cald şi altele. Cele mai sălbatice şi totodată mai pitoreşti chei sunt ale
Galbenei, Someşului Cald, Ordâncuşei, Albacului (numite şi Zugăi), Sighiştelului, Bulzului etc.
(vezi tabel nr.4.1.). Unele văi, mai ales cele cu scurgere vestică, având pante mari, cu rupturi în
pantă în profil longitudinal, prezintă cascade (Oşelu, Bulbuci, Galbena) sau repezişuri (Crişul
Pietros, Crişul Băiţei, etc.), încercându-se utilizarea în scop energetic a apelor (ex.
microhidrocentralele de pe Crişul Pietros).
O situaţie deosebită o au văile carstice care se caracterizează prin profil longitudinal în trepte fie
descendente, în sensul scurgerii, fie în trepte ascendente adică în trepte antitetice, prin profil
transversal îngust în cadrul cheilor. De asemenea, unele văi pot avea un curs de apă intermitent sau
temporar iar altele sunt seci sau chiar oarbe. De regulă, văile carstice se axează pe linii tectonice şi
ele se clasifică în văi carstice permanente (cu un curs permanent de apă): Galbena, Valea Starpă,
60
etc., sau sunt văi care au un curs intermitent de apă, numai la precipitaţii, ca de ex. Ordâncuşa în
sectorul inferior, la unirea cu Valea Gârda Seacă, Pârâul Ursului în sectorul inferior, Someşul Cald
în sectorul superior etc. Trebuie să mai menţionăm că toate văile carstice curg numai pe substrat de
roci impermeabile iar atunci când ajung pe substrat de roci carbonatice se produce fenomenul de
captare carstică. Ca văi seci, lipsite de apă în permanenţă, exemplificăm cu Valea Arsurii (aval de
punctul de captare carstică, deci aval de treapta antitetică), Valea Vraniţa, Valea Seacă din Padiş; ca
văi oarbe, adică văi care se pierd într-un abrupt prin intermediul ponoarelor, fără continuare de vale
dincolo de abrupt (văi în “fund de sac”) exemplificăm cu Trânghieşti, Gârjoaba, etc, dar cel mai bun
exemplu este Valea Cetăţilor care se termină în Cetăţile Ponorului. (M. Bleahu, 1982). Dintre văile
carstice în trepte antitetice menţionăm Valea Arsura din Padiş iar un exemplu clasic în literatura de
specialitate este Valea Gârdişoara-Gârda Seacă (M. Bleahu, 1974, 1982). Tot în cadrul regiunilor
carstice sunt de semnalat văile dolinare, apoi văile seci sau sohodoale, etc. Legat de văile dolinare
menţionăm că sunt două ipoteze referitoare la formarea lor: prima consideră că la început a existat o
vale de suprafaţă cu scurgere continuă care, treptat, a început să pătrundă în subteran, mai întâi
printr-un ponor transformat într-o dolină, apoi într-un alt ponor situat mai în amonte transformat şi
el într-o dolină, şi aşa mai departe, până ce toată valea a devenit o vale dolinară; a doua ipoteză
admite că în lungul unei falii majore, ce oferă posibilităţi de pătrundere în subteran a apei, a luat
naştere în jurul fiecărui punct de infiltrare câte o dolină care, prin asociere, au dat naştere unui uluc
longitudinal cu impresia generală de vale (M. Bleahu, 1982). Sohodoale sau văi seci sunt cele care
sunt în cadrul văilor în trepte antitetice, aval de locul de captare (ex. Arsura, Valea Seacă, etc.).
Dintre văile cu recul, adică cele care sunt inversul văilor oarbe, deci pornesc dintr-un perete
calcaros care, la origine a putut fi o peşteră, tavanul ulterior prăbuşindu-se, menţionăm Pârâul Ponor
din Padiş, Valea Izbucul Galbenii, etc.
Văile, ca forme complexe de relief, pot prezenta lunci, chiar terase, versanţi ,etc.
Luncile. Fiind o regiune muntoasă, văile nu au de regulă lunci sau dacă acestea există ele sunt
slab dezvoltate, şi mai mult monolaterale, de maximum 100-200 m lăţime, sectoarele ocupate de
61
lunci fiind întrerupte de sectoare de îngustare. Văile care prezintă sectoare de lunci sunt Crişul
Pietros, Crişul Băiţei, Arieşul Mare, Someşul Cald, Gârdişoara-Gârda Seacă, Valea Albacului, etc.
Luncile sunt ocupate de aşezări umane cu tot pericolul inundaţiilor (cum a fost în decembrie 1995)
ca şi a igrasiilor produse pereţilor caselor, respectiv a infiltrărilor de ape în pivniţele caselor dar cu
un sol fertil utilizat pentru fâneţe şi unele culturi agricole, mai ales legumicole.
Terasele. Văile din regiunea studiată prezintă uneori terase, slab dezvoltate, mai mult sub formă
de umeri de terasă şi mai ales terase în rocă, la înălţimi relative mai mari şi terase aluviate sau în
aluviuni, la altitudini relative mai joase (de ex. pe Pârâul Ponorului în cadrul Poienii Ponor).
Terasele tinere şi joase, t1
şi t2
, de până la 10 m, sunt situate pe văile mai mari ca pe Crişul
Pietros, Crişul Băiţei, Someşul Cald, Arieşul Mare, Gârda, Albacului, etc. Aceste terase inferioare
sunt, în unele cazuri, ocupate de aşezări omeneşti permanente: Crişul Pietros, Crişul Băiţei, Arieşul
Mare, Cobleş, Albacul, etc. Terasele superioare sunt sub formă de umeri mai ales, sunt săpate în
rocă şi ele sunt observabile în cadrul cheilor, unde se corelează cu etapele de formare a peşterilor: în
Cheile Someşului Cald, Ordâncuşei, Sighiştelului, Albacului (Zugăi), etc. În unele cazuri (pe Gârda
Seacă, Ordâncuşa, Someşul Cald) umerii sunt situaţi la cca 180-210 m altitudine relativă faţă de
talveg iar excepţional chiar la 330 m altitudine relativă pe Gârda Seacă (fig. 27, 28, 29, 30, 31).
Pe Someşul Cald se pot observa foarte bine primele patru terase în zona confluenţei cu Valea
Izbucului (Bătrâna) (fig. 29). Terasa t1
(5-10 m) este extinsă şi ca lungime şi ca lăţime la valori
apreciabile. Pe aceste terase sunt situate localităţile Smida şi Giurcuţa (de Sus şi de Jos).
Terasele superioare sunt utilizate doar în silvicultură sau pot fi lipsite de vegetaţie în cazul
cheilor, fiind de cele mai multe ori inaccesibile omului.
62
4.7. PROCESE GEOMORFOLOGICE ACTUALE
Dintre procesele geomorfologice actuale menţionăm unele procese de prăbuşiri ale terenului
(ex., pe marginea fenomenului torenţial Ruginoasa, pe marginea dolinei de prăbuşire Gârjoaba din
Padiş, prăbuşirile din Poiana Vărăşoaia, etc.), unele fenomene de ravinaţie ce se instalează pe
drumuri forestiere (ex. Poiana Ponor, Lumea Pierdută, etc.), mici alunecări de tipul solifluxiunilor
mai ales pe pantele muntoase, sau chiar unele alunecări de teren (ex. La Gârda de Sus) apoi
acumularea grohotişurilor la baza versanţilor (ex. Cuciulata, în Cetăţile Ponorului, la baza Pietrei
Arse şi a Pietrelor Boghii), etc.
Menţionăm apoi, acţiunile mai mult sau mai puţin distructive ale râurilor şi ale pâraielor de
munte, cu creare de conuri de dejecţie la gura lor, modificări ale albiilor lor (Pârâul Ponor, Someşul
Cald, Trânghieşti, etc.) şi chiar inundaţii deosebit de grave (Arieşul Mare, Crişul Pietros, ş.a.).
4.8. RELIEF DATORAT ANIMALELOR ŞI RELIEF ANTROPIC
Deşi primul, cel datorat animalelor nu este atât de vizibil la exterior ci mai ales în interior
(galerii de cârtiţă, de furnici, de viermi, sau vizuini de animale mari: de vulpi, de lupi, de urşi, etc.),
totuşi amintim câteva forme de relief minor, create de animale: muşuroaie de cârtiţă, muşuroaie de
furnici, râmăturile mistreţilor sau ca urme ale animalelor domestice se remarcă potecile de vite (pe
Biserica Moţului, pe Vărăşoaia, pe pantele Poienii Bălileasa, pe versanţii Gârdei Seci, etc.).
Mult mai numeroase sunt urmele activităţii umane: construirea de aşezări umane permanente şi
temporare, construirea unor drumuri naţionale, judeţene sau drumuri de exploatare a lemnului,
63
apariţia unor sectoare de ramblee sau, dimpotrivă, de deblee de-a lungul drumurilor, apariţia unor
cariere de exploatare a rocilor (Pietroasa, Chişcău, Băiţa), urmele explorărilor geologice pentru
descoperirea unor zăcăminte utile (bauxită, aur, etc.), crearea de baraje pentru microhidrocentrale
(pe Crişul Pietros) etc., etc.
4.9. INFLUENŢA RELIEFULUI ASUPRA CELORLALTE ELEMENTE GEOGRAFICE
Relieful, care constituie suportul material pentru celelalte elemente geografice, pe lângă faptul
că suferă influenţă din partea acestora, şi el are o influenţă covârşitoare asupra celorlalte elemente,
inclusiv asupra omului şi a activităţilor sale. Relieful are o mare importanţă în influenţarea
condiţiilor climatice, direcţionând deplasarea maselor de aer (vânturile), condiţionând repartiţia
temperaturilor, a cantităţilor de precipitaţii şi a altor elemente climatice. Astfel, vânturile
predominante, cele vestice, pătrund relativ uşor până în centrul munţilor, deoarece aceştia au
înălţimi modeste faţă de Munţii Vlădeasa şi Biharia şi, respectiv, înălţimile lor ceva mai mari,
Măgura Vânătă, Bătrâna, se găsesc aproximativ în centrul munţilor, destul de departe de marginea
lor vestică. Din aceste considerente, credem că şi valorile precipitaţiilor sunt însemnate, foarte
apropiate de a munţilor vecini. Uneori, vânturile sunt împiedicate în mersul lor spre vest de bariera
muntoasă (abrupturile Bogăi, culmea Tătăroaia-Ţapu) şi obligate să urce, intensificându-se
fenomenul de condensare, astfel că versanţii vestici sunt mai umezi decât cei estici.
Precipitaţiile cresc odată cu altitudinea, deci pe culmile mai înalte ale Munţilor Padiş-Scărişoara
se pot atinge cca 1 600 mm/an faţă de 1 800 mm la Stâna de Vale, “polul precipitaţiilor” din
România şi chiar din sud-estul Europei (totuşi la Stâna de Vale valorile anuale, în cele mai multe
cazuri, oscilează în jurul a 1 600 mm/an). Temperaturile cunosc variaţii în funcţie de altitudine dar
sunt frecvente inversiunile termice mai ales în cadrul platourilor carstice (Padiş, Ocoale-Scărişoara),
fapt dovedit de răspândirea tipurilor de vegetaţie. Relieful influenţează şi hidrografia, care, în
64
funcţie de altitudine, primeşte anumite caracteristici. Astfel, acolo unde panta este mai mare,
scurgerea are viteză mai mare, crescând şi puterea erozională dar şi hidroenergetică (utilizată pe
Crişul Pietros). Unde panta este redusă, se produc acumulări fluviale, înmlăştiniri (turbării) ca pe
Valea Izbucului şi în continuare pe Bătrâna. Pe suprafeţele plane se pot forma lacuri (Şesul
Padişului, Poiana Vărăşoaia) sau mlaştini (turbăriile din Şesul Padişului). Relieful influenţează şi
răspândirea vegetaţiei. Astfel, relieful nefiind prea înalt, nu apare vegetaţie subalpină ca în cazul
Vlădesei, Bihariei şi Muntelui Mare. În schimb, predomină vegetaţia forestieră dar puternic
poienită, mai ales în jumătatea sud-estică unde apar şi aşezările umane. Platourile carstice au la baza
lor covor ierbos utilizat la păşunat, doar culmile lor având vegetaţie de arbori. Pantele vestice sunt
acoperite de păduri care menţin stabilitatea versanţilor, ferindu-i de eroziune. De altfel, cea mai
mare parte a versanţilor dealurilor menţin păduri în acelaşi scop. Văile adânci şi reci, au de
asemenea vegetaţie silvică. Solurile ţin seama, la fel, de formele de relief, dar şi de substratul
litologic şi de vegetaţia sub care se formează. Solurile lipsesc pe abrupturile cheilor şi versanţilor
puternic înclinaţi. În regiunile relativ înclinate apar sub păduri soluri cu profil scurt şi sunt
scheletice. Nu în ultimul rând relieful influenţează aşezările umane şi activitatea lor. Aşezările sunt
dispuse pe văi (cu tot pericolul inundaţiilor) şi pe culmile însorite. Omul utilizează relieful şi
suprastuctura sa în diverse activităţi rurale.
În final, ca regionare geomorfologică putem arăta că în partea de est a Munţilor Padiş-Scărişoara
se găsesc forme de relief formate mai ales pe roci cristalofiliene, în partea centrală şi sudică pe
substrat carbonatic, în partea vestică pe gresii şi conglomerate permiene iar în nord-vest pe substrat
de magmatite paleocene.
65
5. CONDIŢIILE CLIMATICE
5.1.GENERALITĂŢI
Clima Munţilor Padiş-Scărişoara este corespunzătoare munţilor cu altitudini medii, dar şi
regiunilor muntoase situate în vestul ţării, în calea maselor de aer cu circulaţie vestică. Din punct de
vedere climatic, Munţii Padiş-Scărişoara intră în categoria ţinutului climatic de munte jos (800-1
700 m) iar ca district climatic în categoria climatului de pădure şi de pajişti montane (şi subalpine).
Având înălţimi mai reduse (1 000-1 400 m, excepţional 1 600 m) şi fiind flancaţi de munţi mai
înalţi la nord (Vlădeasa de 1 600-1 800 m), la sud (Biharia 1 600-1 800 m) şi la est (Muntele Mare1 800 m) iar în vest, în faţa vânturilor de vest, munţi mai joşi, Codru-Moma de cca 1 100 m (1 112
m maxim în Vf. Pleşu) şi o depresiune, cea a Beiuşului, care-i separă de Munţii Codru-Moma,
rezultă că munţii analizaţi constituie un fel de “canal de scurgere” pentru masele de aer vestice care
sunt predominante. La acest aspect se adaugă şi faptul că altitudinile cele mai mari ale acestei
unităţi montane, de cca 1 600 m, se găsesc cam în centrul său, deci destul de departe de marginea
lor vestică, şi ca atare, masele de aer vestice pot pătrunde relativ uşor până în interiorul acestor
munţi. De aici tragem concluzia că valoarea precipitaţiilor este cel puţin egală cu a munţilor
învecinaţi mai înalţi sau foarte apropiată.
Mai există un fapt deosebit, cu două componente: Munţii Codru-Moma şi Depresiunea
Beiuşului. Munţii Codru-Moma, situaţi la vest de Munţii Bihor-Vlădeasa, dincolo de Depresiunea
Beiuşului, au altitudini de sub 1 000 m, adică aproape egale cu a culmii Tătăroaia (1 291 m), astfel
că o parte a vânturilor de vest, urcate peste Munţii Codru-Moma, îşi continuă “drumul” spre est, la
acelaşi nivel, aducând umiditate abundentă asupra Munţilor Padiş-Scărişoara; a doua componentă a
maselor de aer vestice, după trecerea peste Munţii Codru-Moma, coboară în Depresiunea Beiuşului
după care urcă pe pantele vestice ale Munţilor Bihor-Vlădeasa (deci şi ale Munţilor Padiş-
66
Scărişoara), suferind o răcire adiabatică, având ca rezultat condensarea vaporilor de apă şi ca
urmare precipitaţii mai mari în vestul munţilor decât în estul lor.
Mai amintim o situaţie deosebită, speculată de noi: masele de aer vestice, după traversarea
Munţilor Codru-Moma, se “lovesc” de Munţii Biharia şi astfel pătrund în Depresiunea Beiuşului ca
vânturi de sud, influenţând depresiunea până aproximativ în dreptul localităţii Sudrigiu (deci până la
Crişul Pietros). Aceste mase de aer deviate spre nord influenţează parţial şi pantele vestice ale
Munţilor Bihor-Vlădeasa, care devin mai umede faţă de pantele estice ale lor. Evident că şi
vânturile de sud-vest aduc şi ele precipitaţii abundente ca şi cele de nord-vest iar în sezonul rece
mai ales şi masele de aer nordice, dinspre Oceanul Arctic-Marea Baltică. Foarte rar, dar totuşi se
întâmplă, este cazul ploilor aduse de mase de aer estice, reduse ca amploare (de ex. în data de 24
iulie 1995, când la Padiş a plouat slab şi doar o jumătate de oră).
Vânturile de sud mai pot trece şi peste Dealul Mare (692 m) în Depresiunea Beiuş.
În urma celor arătate, rezultă posibilitatea înregistrării unor cantităţi de precipitaţii abundente, de
cca 1 400-1 600 mm/an, adică o valoare aproximativ egală cu cea a Munţilor Vlădeasa şi Biharia.
Ne bazăm şi pe observaţii empirice, necuantificate însă deoarece la Padiş nu se execută măsurători
meteorologice, după care la Padiş plouă mai mult şi mai des decât la Stâna de Vale din Munţii
Vlădeasa, unde media ultimilor douăzeci de ani a atins aproape 1 800 mm/an (din anul 1975 execut
ieşiri la Padiş aproape în fiecare an).
Chiar şi puţinele observaţii instrumentale (temperatură, presiune, nebulozitate) vin să sprijine
afirmaţia unei umezeli bogate. Dar şi alte elemente susţin cele de mai sus: substratul umed dovedit
de mlaştini turboase, ceaţa frecventă la Padiş, păduri de conifere, lipsa aşezărilor permanente în
partea de nord a munţilor, râurile şi pâraiele bogate în apă, etc. În condiţiile în care nu se execută
măsurători meteorologice, suntem obligaţi de a extrapola datele meteorologice de la staţiile relativ
apropiate (Vlădeasa, Stâna de Vale), de a ţine seama de datele din Depresiunea Beiuşului (Beiuş,
Ştei), de consultarea hărţilor climatice, de luarea în seamă a o serie de factori direcţi sau indirecţi:
altitudine, fragmentare, orientarea văilor, pantelor şi culmilor, inversiunile termice, vegetaţia,
umanizarea în grade diferite, prezenţa suprafeţelor calcaroase, şi de a efectua observaţii
meteorologice personal, etc.
5.2. RADIAŢIA SOLARĂ
Radiaţia solară primită este de cca 110-115 kcal/cmp.an, pe suprafaţă orizontală. Situaţia este
diversă în funcţie de orientarea (expoziţia) şi înclinarea terenului (vezi capitolul precedent). În
funcţie de sezoane, radiaţia solară totală oscilează, fiind evident cu valori mai mari în sezonul cald,
de aproape trei sferturi, şi mult mai reduse în sezonul rece. Astfel, în sezonul cald (semestrul cald)
radiaţia solară este de 82,5 kcal iar în cel rece de 32,5 kcal/cmp.an. (tabel nr. 5.1.). Desigur că
această radiaţie depinde de conformaţia reliefului (fragmentare, înclinare, expoziţie, etc.) dar şi de
gradul de acoperire a suprafeţei terestre cu vegetaţie. Radiaţia este dependentă şi de durata de
strălucire a Soarelui în ore, care este de aproximativ 1 800 ore, defalcată astfel: în semestrul cald 1
300 ore şi 500 ore în semestrul rece. După cum s-a observat din analiza valorilor radiaţiei solare
după diagrama Kaempfert-Morgan, pantele care primesc cele mai mici valori sunt cele abrupte şi
orientate spre nord iar pantele însorite şi semiînsorite primesc valori mari; celelalte tipuri de pante
primesc valori intermediare.
La Beiuş valoarea medie multiaunulă este de 112,75 kcal/cmp., după cum rezultă din datele
tabelului nr. 5.1. Valorile pentru Munţii Padiş-Scărişoara sunt asemănătoare cu cele ale lunilor
pentru staţia Beiuş, cu mici diferenţieri.
Tabel nr. 5.1. Valorile radiaţiei solare la Beiuş
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
3,19 4,85 9,15 11,6 13,9 15,3 16,2 14,2 10,9 7,19 4,06 2,63 113
5.3. TEMPERATURA
67
Temperatura medie anuală este variabilă, în funcţie de loc şi de anumite condiţii generale,
regionale şi locale. Deşi nu se efectuează măsurători meteorologice pe teritoriul munţilor analizaţi,
prin extrapolarea datelor se ajunge la valorile medii multianuale de 4,0 şi 6,0°C, faţă de 10,5°C la
Beiuş. Aceşti munţi sunt mai feriţi termic decât masivele mai înalte din jur, ce au temperaturi medii
anuale mai scăzute decât Munţii Padiş-Scărişoara; de ex., la Vlădeasa media anuală este de 1,4°C
iar la Stâna de Vale de 4,1°C (vezi tabel nr. 5.2). Valorile pentru munţii luaţi în studiu sunt
extrapolate de la staţiile Vlădeasa, Stâna de Vale şi pentru comparaţie de la Beiuş şi Ştei (utilizăm
valorile multianuale ale staţiilor respective, indiferent de numărul anilor în care s-au efectuat
observaţii, deci indiferent de şirul de date). Considerăm că temperaturile medii ale munţilor
analizaţi se apropie foarte mult de cea a Munţilor Vlădeasa şi mai ales de cea a staţiunii Stâna de
Vale, adică valori de 4° în partea nordică şi centrală şi de 6° în vest, spre Depresiunea Beiuşului şi
în sud, spre Valea Arieşului Mare.
68
69
După Atlasul României (Editura Academiei), temperatura medie lunară a lunii ianuarie
oscilează pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara între -4 şi -6° în nord şi -2°C în sud-vest (Valea
Arieşului). Luna februarie este luna cea mai rece de regulă în munţi, faţă de Depresiunea Beiuşului,
cu temperaturi de -6, -8°C iar începând din martie valorile încep să crească, ajungând la -6, -2°C;
luna aprilie are valori cuprinse între 0 şi 2°C iar luna mai ajunge la valori de 6 şi 8°C. Urmează
lunile de vară, cu temperaturi mai ridicate, iunie cu 10-12°C, iulie cu 12-16°C şi august având
valori de 14-16°C. Începând din septembrie valorile încep să scadă treptat: septembrie 10-12°C, cca
6°C în octombrie, apoi 1-2°C în noiembrie pentru a se înregistra -4, -2°C în luna decembrie cu
excepţia Văii Arieş, mai adăpostită oarecum unde valorile pentru decembrie ajung la valori de -2, -
1°C. Trebuie să precizăm pentru valorile de mai sus că prima valoare este pentru regiunile de nord
şi centrale, iar ultima valoare este pentru regiunile de vest şi de sud, ultimele fiind oarecum mai
ferite, deşi suferă de frecventele inversiuni termice.
Legat de valorile termice amintim diferite perioade caracteristice: prima zi cu temperaturi medii
zilnice de 0°C este 1 martie; prima zi cu temperaturi medii zilnice de 5°C este data de 11 aprilie iar
ziua cu valoarea termică medie de 10°C este data de 21 aprilie a anului şi, în fine, prima zi cu
temperatura medie de 15° este data de 1 iunie a anului. Nu se înregistrează zile cu temperaturi medii
de 20°C. Reversul celor de mai sus arată următoarele: ultima zi cu temperaturi medii zilnice de 0°C
este 1 decembrie; ultima zi cu valori termice medii zilnice de 5° este data de 1 octombrie şi, în
sfârşit, ultima zi cu temperaturi medii zilnice de 15°C este data de 1 septembrie a anului. Alte
aspecte legate de temperatură sunt cele ale primei zile cu îngheţ a anului, care se înregistrează în
cursul lunii septembrie iar ultima zi cu îngheţ este luna mai (excepţional chiar iunie).
Cele mai scăzute temperaturi au fost diferite în funcţie de loc: la Beliş -34,5°C (în anul 1954), -
30,4° la Stâna de Vale (în anul 1942) în cadrul munţilor, pe când în depresiunea joasă a Beiuşului
valorile cele mai scăzute au fost de -30,5o
(1942), iar la Ştei (fost oraş Dr. Petru Groza) de -22,1°
(1942). În schimb, cele mai ridicate au fost la Stâna de Vale 31,4°C (în 20-VIII-1946) iar la Beiuş
de 40,0°C (în data de 16-VIII-1952), iar la Ştei de 39,0°C (în anul 1950). În anul 1996 la Stâna de
Vale s-au obţinut următoarele valori: valoarea medie a temperaturilor a atins 10,5oC (fiind un an în
general cald) iar a precipitaţiilor de 1 602 mm iar la Ştei, în acelaşi an s-a obţinut valoarea medie
anuală de 9,0oC şi cantitatea anuală de 812,5 mm precipitaţii.
Subsemnatul, în ieşirile pe teren, a efectuat unele observaţii meterologice (vezi tabelele nr. 5.4 şi
5.5). Din cele două tabele (tabelul nr. 5.4. şi 5.5.) rezultă o medie a măsurătorilor meteorologice, cu
următoarele valori: media temperaturilor de 14,9°C; cea a presiunii atmosferice de 884,61 mb, adică
mm coloană de mercur; vânturile predominante sunt cele vestice şi nordice. Datele medii de mai
sus vin să confirme
Tabel nr. 5.2. Valori climatice (temperatura şi precipitaţiile)
Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI
Vlăde
asa
-6,6 -7,2 -4,7 0,0 4,5 7,0 9,3 9,5 6,6 2,4 2,2
Stâna
de
Vale
-5,9o C -4,5 -1,5 3,8 8,7 11,6 13,1 12,7 9,4 5,2 0,1
Beiuş -1,5o C 0,1 5,7 10,9 16,1 19,3 21,2 20,6 16,5 11,1 5,3
Ştei -1,3o
C
0,4 5,7 9,8 14,7 17,7 19,4 19,1 15,3 10,9 5,3
contin
XII AN Ampli
-
tudine
Iarna Primăvara
Vara Toamna
Vlăd. -6,0o C 1,4 15,9 -6,6 -0,06 8,6 3,7
Stâna -3,5o
4,1 19,0 -4,6 3,7 12,5 4,9
70
C
Beiuş 0,9o C 10,5 21,8 -0,2 10,6 19,3 10,9
Ştei 1,4o C 9,9 20,7 0,2 10,1 18,7 10,5
Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI
Vlăd. 71,8
mm
75,8 64,8 67,1 127,0 141,
3
126,4 118,5 78,4 50,4 71,5
Stâna 77,4 126,6 98,3 97,0 157,9 191,
4
129,1 84,5 74,5 77,9 124,
8
Beiuş 39,5 35,9 43,6 57,6 81,7 97,3 69,6 64,7 52,7 56,9 41,9
Ştei 63,78 49,03 54,72 78,3 103,6 128,
52
102,95 100,7
5
78,5
5
64,4
7
62,3
6
contin.
XII AN Iarna Primv. Vara Toa
mna
Vlăd. 71,4 1058,3 219,0 258,9 386,2 200,
3
Stâna 124,6 1364,0 328,6 405,0 353,2 277,
2
Beiuş 48,6 690 124,0 182,9 231,6 151,
5
Ştei 69,76 960.79 182,57 236,62 332,22 209,
38
Media VlădStâna
de
Vale
(Temp
-
Precip
)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
-6,3o
Cu
-5,9 -3,1 1,9 6,6 9,3 11,2 11,1 8,0 3,8 1,2 -4,8
74,6
mm
101,2 81,6 82,1 142,5 166,4 127,
8
101,5 76,5 64,2 98,2 98,0
AN Iarna Primv. Vara Toam
na
2,8o
;
1211,2
mm
-5,7
273,8
1,8
306,2
10,5
395,7
4,3
238,9
valorile extrapolate de la staţiuni meteorologice şi ale celor de pe hărţi. Şi din tabelul 5.6 rezultă că
valorile se integrează mediilor generale de temperatură, presiune şi nebulozitate. De asemenea, în
perioada 2-7 august 1997 am efectuat observaţii meteorologice la Gârda de Sus şi anume la
confluenţa văilor Gârda Seacă şi Ordâncuşa (tabel nr.5.10).
Tabel nr. 5.4. Observaţii de temperatură la Beiuş (observaţii personale)
Luna 1995 1996 1997 media
Ianuarie -1,6 -1,2 -0,2 -1,0
Februarie 4,5 -1,9 2,1 1,6
Martie 6,3 2,1 4,3 4,2
Aprilie 10,0 12,7 7,2 10,0
Mai 15,7 18,9 17,8 17,5
71
Iunie 19,9 21,4 20,6 20,6
Iulie 23,3 20,5 20,3 21,4
August 20,2 21,2 20,4 20,6
Septembrie 15,0 13,6 15,7 14,8
Octombrie 11,4 12,5 8,9 10,9
Noiembrie 2,4 8,6 7,5 6,2
Decembrie 1,1 0,5 3,0 1,5
AN 10,7 10,7 10,6 10,7
Amplitudinea 24,9 23,3 20,8 23,0
Iarna 1,8 -0,9 1,6 -0,8
Primăvara 10,7 11,2 9,8 10,6
Vara 21,2 21,0 20,9 21,0
Toamna 9,6 11,6 10,6 10,6
În continuare, am efectuat un calcul de repartiţia în înălţime a temperaturilor medii, luând ca
reper valorile medii ale temperaturilor la Beiuş şi respectiv Măgura Vânătă (tabel nr. 5.8.). De
asemenea, am calculat repartiţia temperaturilor medii ale lunilor iulie şi ianuarie (tabel nr. 5.9).
Tabel nr. 5.4. Măsurători meteorologice personale la Padiş în perioada 23-27 iulie 1995
Ziua Temperatura
(
oC)
Presiunea
aerului (mb)
Direcţia
vântului
Nebulozitate
(0-10)
Precipitaţii
(l/mp)
23 VII 16,6 884,25 V 3,00 0
24 VII 16,0 885,25 E,V 1,25 6,94
25 VII 17,0 884,75 - 3,25 0
26 VII 13,0 885,00 V 0,75 0
27 VII 15,3 884,75 V 1,00 0
MEDIA 15,6 884,80 V,E 1,85 6,94
Tabel nr. 5.5. Observaţii meteorologice personale la Padiş în perioada 8-14 august 1995
Ziua Temperatura
(
oC)
Presiunea
aerului (mb)
Direcţia
vântului
Nebulozitat
e (0-10)
Precipitaţii
(mm)
8 VIII 16,8 886,25 V 10 10,0
9 VIII 15,9 881,00 V 10 8,0
10 VIII 17,0 884,75 V 9 3,0
11 VIII 17,3 885,75 V 4,5 5,0
12 VIII 14,4 885,75 V 4 0,0
13 VIII 10,0 883,00 V 2 0,0
14 VIII 12,0 884,50 0 1 0,0
MEDIA 14,8 884,42 V 5,78 26,0
Tabel nr. 5.6 Observaţii meteorologice personale la Padiş în perioada 4-8 august 1996
Ziua Temperatura
(
oC)
Presiunea
aerului (mb)
Direcţia
vântului
Nebulozitate
(0-10)
Precipitaţii
(mm)
4 VIII 17,0 884,00 0 8,33 0
5 VIII 14,3 884,00 V 10 5,0
6 VIII 14,5 883,50 V 4,33 0
7 VIII 15,5 884,00 V 6 0
8 VIII 14,4 881,50 V 8,66 0
MEDIA 15,1 883,40 V 7,50 5,0
72
Tabel nr. 5.7. Observaţii de temperatură la Padiş în data de 26 iulie 1995
Ora Temperatura (o C) Presiunea aerului (milibari)
1 7,0 885
2 6,5 884
3 7,0 885
4 5,5 884
5 3,5 884
6 5,5 884
7 6,0 883
8 18,0 884
9 19,0 885
10 19,0 885
11 23,5 887
12 20,0 890
13 21,0 888
14 22,0 888
15 23,0 884
16 23,0 885
17 22,0 885
18 17,0 884
19 19,0 884
20 18,0 884
21 17,0 884
22 10,5 885
23 9,0 886
24 7,0 885
MEDIA 14,5 885,08
Tabel nr. 5.8. Observaţii meteorologice personale la Gârda de Sus în perioada 2-7 august 1997
Ziua Temperatura (oC) Presiunea aerului
(mb)
Nebulozitatea
(0-10)
2 VIII 15,0 939,75 10
3 VIII 16,6 944,25 9
4 VIII 16,1 947,75 10
5 VIII 17,6 948,00 7,75
6 VIII 17,0 945,50 7,75
7 VIII 17,4 946,00 9,75
MEDIA 16,6 945,20 9,04
Tabel nr. 5.9. Repartiţia temperaturilor medii în altitudine
Altitudinea (m) Temperatura (oC) Exempificări (localizări)
200 10,5 Beiuş
300 10,0 Piemontul Buduresei
400 9,6 Pietroasa, Băiţa
500 9,1 Boga, pantele vestice ale
munţilor
600 8,7 pantele Scăriţei, limita
munte-depresiune
700 8,2 Vf. Plopilor, Vf. Grohot
800 7,7 Vf. Brusturi, Dl. Chişcău
73
900 7,3 pante vestice, Arieşeni
1000 6,8 Măguruţa, Prislop
1100 6,4 Scăriţa, Cornul Poniţa
1200 5,9 Padiş, Ocoale-Scărişoara
1300 5,4 Iapa, Padiş
1400 5,0 Vf. Clujului, Vf. Glăvoiu,
Vf. Cristeasa
1500 4,5 Piciorul Bătrânei,
Vf. cu Toiag
1600 4,1 Mg. Vânătă, Bătrâna
Tabel nr. 5.10. Repartiţia temperaturilor medii ale lunilor iulie şi ianuarie
Altitudinea (m) Ianuarie Iulie Localizări
200 -1,4 21,9 Beiuş
300 -1,7 21,3 Pietroasa
400 -2,0 20,7 Băiţa
500 -2,4 20,2 Boga
600 -2,7 19,6 pantele Scăriţei
700 -3,0 19,1 idem pante Scăriţa
800 -3,3 18,5 idem
900 -3,6 18,5 idem
1000 -4,0 17,4 idem
1100 -4,3 16,8 Scăriţa,
Şaua Vârtop
1200 -4,6 16,3 Padiş, Ocoale
1300 -4,9 15,7 Cabana Padiş
1400 -5,2 15,1 Vf. Piatra Boghii,
Biserica Moţului
1500 -5,7 14,6 Bătrâna
1600 -5,9 14,0 Culmea Mg. Vânătă
1641 -6,0 13,8 Vf. Mg. Vânătă
Toate aceste valori termice au implicaţii deosebite asupra tuturor celorlalte elemente naturale şi
antropice. Astfel, datorită temperaturilor se favorizează activitatea de modelare generală a reliefului
(fluvială, dezagregare-alterare, torenţială, carstică, etc.), precipitaţiile sunt intensificate, etc. Acolo
unde temperaturile sunt cât de cât favorabile au apărut aşezări umane, etc. Tot datorită
temperaturilor nu prea coborâte, creşte vegetaţia forestieră spre deosebire de munţii limitrofi unde la
altitudinea de peste 1 600 m predomină vegetaţia subalpină.
Calculând indicele de ariditate a lui de Martonne, rezultă valoarea de cca 100, valoare
corespunzătoare pentru păduri de conifere şi de foioase :Iar= P/t+10,unde: P=cantitatea medie de
precipitaţii anuală, t = temperatura medie anuală.
După cum se observă din unele tabele, am efectuat unele observaţii meteo, dar numai în lunile
de vară (iulie şi august), la care am adăugat valori empirice obţinute prin calcule. De exemplu,
gradienţii veticali ai temperaturilor depind de o serie de factori, ei fiind mai mici de-a lungul
versantului decât cele rezultate prin calcule. Trebuie să mai precizăm că există numeroase fenomene
de inversiuni de temperatură, care determină şi răspândirea vegetaţiei.
Menţionez că în prima perioadă (23-28-VII 1995) a fost o vreme foarte frumoasă, cu o ploaie
slabă de origine estică, fenomen rar în Munţii Apuseni. Dacă zilele erau calde, cu chiar 32°C la
umbră (în data de 24-VII-1995) la orele 13, în schimb nopţile erau reci (de ex., minima a fost de
3,5°C în data de 26-VII-1995, ora 5). Pentru comparaţie, la soare temperatura a fost de 37°C (în
poiana din jurul cabanei) iar în pădure (Pădurea Măgura Vânătă) de 27,5°C, măsurătorile fiind
74
efectuate la orele 13 din ziua de 24-VII-1995. Într-o mică concluzie, arătăm că temperaturile
Munţilor Padiş-Scărişoara sunt mai ridicate cu 1-2°C decât a munţilor mai înalţi vecini şi că datorită
fenomenelor adiabatice-catabatice, media multianuală a temperaturilor este de cca 7°C pe versanţii
vestici şi de 6°C pe cei estici. Nu în ultimul rând menţiomăm numeroase cazuri de inversiuni
termice înregistrate pe platourile carstice şi pe văile montane.
Temperaturi subterane. Nu se execută observaţii meteorologice decât în Peştera Gheţarul de la
Scărişoara, unde se execută măsurători în 16 puncte de observaţie, de o perioadă de cca 10 ani,
astfel că se pot trage concluzii importante: astfel, subsemnatul a efectuat un calcul asupra
temperaturilor medii, rezultând o valoare de 1,2°C pe an; media lunilor de iarnă a fost de -0,97°C
iar a lunilor de vară de 2,62°C. Rezultă că între vară-iarnă există mici oscilaţii dar care determină
modificări parţiale ale masei de gheaţă la partea superificială. Datele au fost calculate după Gh.
Racoviţă (1994) (tabel nr. 5.11.).
Tabel nr. 5.11. Valori medii termice (o C) în Peştera Scărişoara (perioada 1982-1992)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
-1,1 -1,1 -0,5 1,5 2,3 2,6 3,2 3,4 2,5 1,7 0,1 -0,1 1,2
Tabel nr. 5.12. Temperaturile medii ale lunilor de iarnă (oC) în Peştera Gheţarul Scărişoara
(perioada 1982-1992), după Gh. Racoviţă (1994).
1982/
83
1983/
84
1984/
85
1985/
86
1986/
87
1987/
88
1988/
89
1989/
90
1990/
91
1991/
92
-0,9 -0,5 -1,2 -1,3 -2,0 0,1 -1,4 0,69 -1,6 -1,6
Rezultă media lunilor de iarnă în perioada 1982-1992 de -0,97oC.
Subsemnatul a efectuat o măsurătoare de temperatură în Peştera Urşilor de la Chişcău, de 8°C
(când afară era o vreme caldă de 27,5°C; din spusele ghidului, temperatura frecventă în peşteră este
de 6°C).
5.4. PRECIPITAŢIILE
Deşi nu se efectuează măsurători, prin extrapolări, din hărţi climatice şi din observaţii empirice,
considerăm că în aceşti munţi cantitatea de precipitaţii în decurs de un an ating 1 400-1 600 mm,
datorită expunerii acestor munţi în calea maselor de aer vestice (fenomenul de adiabatism). Astfel,
dacă până prin anii 1970 media anuală a precipitaţiilor la Stâna de Vale era de cca 1 400 mm, după
acest an s-a observat o intensificare a cantităţilor de precipitaţii, ajungându-se la o medie de
aproximativ 1 800 mm/an (media ultimilor cca 25 ani); de pildă, s-a observat că în anul 1974 a fost
o cantitate de 2 300 mm dar în anul 1972 s-a obţinut o valoare de numai 1 450 mm. Înseamnă că în
munţii despre care vorbim cam aceleaşi cantităţi au căzut. La Vlădeasa valoarea medie anuală este
de 1 050 mm, deci mai redusă decât la Stâna de Vale, deşi Vlădeasa este la o altitudine mai mare
decât Stâna de Vale dar şi poziţia lor geografică este diferită. Evident că valorile respective sunt
mult mai mari decât în Depresiunea Beiuşului: la Beiuş media multianuală este de 690 mm/an, la
Ştei de 960 mm iar la Budureasa, la baza munţilor valoarea este de cca 960 mm/an. Dintre alte
valori de precipitaţii pentru localităţi situate pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara, menţionăm
câteva: Pietroasa-948,6 mm; Băiţa-884,2 mm; Casa de Piatră-836,5 mm; Scărişoara-746,8 mm
(valorile sunt pentru anul 1984-1985). Totuşi menţionez că pentru anul 1995 am obţinut la Beiuş o
valoare de 1 067,1 mm dar în anul 1996 am obţinut doar 650,7 mm (efectuez observaţii meteo la
Beiuş) fapt ce confirmă o creştere a valorilor cantităţilor de precipitaţii pentru tot vestul ţării (tabel
nr. 5.3.).
Valorile medii lunare, prin extrapolare, sunt următoarele, ceva mai mari pentru vest şi centru, şi
ceva mai mici pentru est şi sud: ianuarie=100-80 mm; februarie=80-60; martie=100-80;
aprilie=100-80; mai=140-120; iunie=160-140; iulie =140-120; august=120-100; septembrie=80-60;
octombrie=100-80; noiembrie=100-80; decembrie=80-60 mm, rezultând anual o medie de 1 300-1
75
060 mm. Dar valorile au crescut, ajungând la cca 1 400 şi chiar 1 600 mm. Făcând un calcul mediu
rezultă că totalul cantităţilor de precipitaţii pe suprafaţa întreagă a Munţilor Padiş-Scărişoara (360
kmp) este de 468 000 000 000 litri în timp de un an, adică 468 000 000 kl (kilolitri). Se pot produce
deseori “ruperi de nori” producându-se inundaţii, cu efecte catastrofale: decembrie 1995, sau iunie
1996, etc. De pildă, în data de 4 iunie 1996 la Pietroasa o viitură a distrus podul de beton care făcea
legătura cu satul Gurani şi a fost distrus parţial drumul spre Boga; la Beiuş în ziua respectivă a
plouat foarte slab, doar 0,3 mm).
Se observă din cele de mai sus că lunile cele mai ploioase sunt mai şi iunie, uneori chiar iulie iar
cele mai sărace în precipitaţii sunt cele de toamnă iar iarna luna cea mai săracă în precipitaţii este
februarie. Valorile precipitaţiilor au mare importanţă pentru vegetaţie, care primeşte apă în
perioadele necesare diferitelor procese fiziologice (înverzire, înmugurire, înflorire, etc.).
Precipitaţiile dau apa necesară faunei, omului şi inclusiv văilor, ş.a.
Valorile precipitaţiilor sunt mai ridicate în munţi faţă de depresiune, iar în cadrul munţilor
valorile sunt mai mari în vest decât în est. Din datele cantităţilor de precipitaţii căzute se constată că
cea mai mare parte se înregistrează vara (36,5% la Vlădeasa, 29,7% la Stâna de Vale, şi cam la fel
în depresiune: 33,5% la Beiuş şi 34,6% la Ştei), iar cea mai scăzută cantitate se obţine toamna
(18,9% la Vlădeasa, 20,3% la Stâna de Vale), celelalte anotimpuri având valori intermediare în
acest indice pluviometric Musset-Gaussen. În schimb, în cadrul depresiunii valorile cele mai reduse
ale precipitaţiilor se înregistrează iarna (17,9% la Beiuş, 19,0% la Ştei şi 20,0% la Vaşcău), iar
valorile intermediare sunt obţinute primăvara şi toamna.
Cantităţile de precipitaţii întâmplătoare dar foarte puternice, de tip torenţial, pot provoca mari
pagube ca de pildă Arieşul Mare în 26 decembrie 1995 când a rupt poduri, a deteriorat drumul şi a
distrus case; sau ploaia torenţială de pe Crişul Pietros din data de 4 iunie 1996; în ambele cazuri
valoarea a atins 125 l/mp, sau 125 mm. Dar şi în alţi ani s-au înregistrat ploi torenţiale: 1970, 1975,
76
1980, 1985, cu inundaţii catastrofale, etc. Asemenea ploi torenţiale cu creşteri de debit s-au
înregistrat şi în anul 1997.
Ţinând seama de cantitatea lunară de precipitaţii şi valoarea teoretică pe care cantitatea anuală
de precipitaţii ar fi repartizată uniform în timpul anului, s-a calculat indicele pluviometric Angót (P.
Tudoran, 1983). Relaţia utilizată pentru calculul acestui indice este următoarea: K= p*365/P*n,
unde K=coeficientul pluviometric, p= cantitatea precipitaţiilor dintr-o lună oarecare, P= media
anuală a precipitaţiilor şi n= numărul zilelor din luna respectivă. După acest indice Angót, lunile
ploioase sunt cele care au valori supraunitare (adică mai, iunie, iulie şi august) iar lunile secetoase
sunt cele care au valori subunitare (în general celelalte luni). Prin generalizare, s-a ajuns la
următoarele valori de indice Angót (tabel nr. 5. 13.):
Tabel nr. 5.13. Indicele pluviometric Angót
Luna Vlădeasa Stâna de
Vale
Beiuş Vaşcău Ştei
I 0,79 0,66 0,67 0,73 0,78
II 0,93 1,20 0,67 0,79 0,66
III 0,72 0,84 0,74 0,72 0,67
IV 0,77 0,86 1,01 0,95 0,67
V 1,41 1,36 1,39 1,23 1,26
VI 1,62 1,70 1,71 1,15 1,62
VII 1,40 1,11 1,18 1,14 1,26
VIII 1,31 0,72 1,10 1,09 1,23
IX 0,90 0,66 0,92 0,97 0,99
X 0,56 0,67 0,97 0,94 0,83
XI 0,82 1,11 0,73 0,92 0,78
XII 0,79 1,07 0,82 0,91 0,85
MEDIA 1,00 1,00 1,00 1,00 1,00
77
Tabel nr. 5.13 a. Indicele pluviometric Angót: media munte, media Depresiunea Beiuş
Media Vlădeasa-Stâna de Vale Beiuş-Vaşcău-Ştei
I 0,72 0,72
II 1,06 0,70
III 0,78 0,71
IV 0,81 0,98
V 1,38 1,29
VI 1,66 1,49
VII 1,25 1,19
VIII 1,01 1,14
IX 0,78 0,96
X 0,61 0,91
XI 0,96 0,81
XII 0,93 0,85
MEDIA 1,00 1,00
Legat de precipitaţii arătăm că umezeala relativă a aerului este de peste 80%. De exemplu, la
Vlădeasa valorile umezelii relative sunt următoarele (tabel nr. 5.14.). Aceste valori pot fi
generalizate şi pentru unitatea muntoasă studiată. Se observă că maximul umezelii relative se obţine
în februarie (92%) iar minimul în luna octombrie (78). Pentru comparaţie, dăm şi valorile obţinute
de noi la Beiuş în anii 1995,1996 şi 1997 (tabel nr. 5.14.).
Tabel nr. 5.14. Valorile umidităţii relative la Vlădeasa şi la Beiuş (la Beiuş observaţiile sunt
personale)
Luna Vlădeasa Beiuş 1995 Beiuş 1996 Beiuş 1997
I 85,0 77,2 80,3 75,9
78
II 92,0 78,0 78,8 74,6
III 88,0 81,1 78,4 71,2
IV 83,0 82,2 82,7 74,8
V 83,0 88,1 88,1 83,8
VI 84,0 89,0 84,1 87,9
VII 83,0 85,0 85,6 87,1
VIII 83,0 85,7 87,7 88,4
IX 81,0 90,8 91,4 89,4
X 78,0 92,4 91,7 84,7
XI 86,0 85,3 85,7 78,9
XII 88,0 83,9 76,6 78,3
AN 84,0 84,9 84,3 81,2
Din cele de mai sus rezultă că totalul zilelor cu cer senin (număr mediu anual) este de 40 iar al
zilelor cu cer acoperit (nr. mediu anual) este de 120. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă este
în jur de 100 de zile iar a zilelor cu îngheţ este de 200 de zile. Zăpada poate cădea în orice zi din
octombrie (excepţional chiar septembrie) şi până în iunie. Sunt numeroase excepţii de la cele de mai
sus dintre care menţionez două: de ex., în data de 6 octombrie 1991 a căzut o zăpadă care a acoperit
toţi munţii până la contactul cu dealurile piemontane ale Depresiunii Beiuşului; sau în data de 20
august 1991 a căzut la Padiş o zăpadă de cca 10 cm grosime care a surprins turiştii aflaţi în corturi,
etc. În foarte multe locuri dar mai ales în cadrul bazinelor carstice ca şi pe văi închise zăpada poate
avea 2-3 m grosime şi care se menţine până târziu, inclusiv în luna mai sau chiar, excepţional, iunie.
De ex., pe Valea Ordâncuşa în data de 16 mai 1995 am deosebit un strat de zăpadă de cca 20 cm
grosime sub un strat de frunziş; în data de 20 mai 1987 la Stâna de Vale era un strat gros de cca 30
79
cm zăpadă, etc.
În cadrul fenomenelor deosebit de evidente, mai ales în cadrul Platoului Padiş, se enumeră ceaţa
care la nivel muntos poate dura cca 90 de zile dar la Padiş are o durată mult mai mare. Explicaţia
prezenţei ceţii de la Padiş o dau M. Bleahu şi S. Bordea (1981): lipsa brizei care, pe fondul
dolinelor pline cu lacuri ce constituie rezervoare de căldură în timpul zilei, iar seara când aerul se
răceşte, stratul de aer de deasupra lacurilor se încălzeşte (“efect de calorifer”) şi se ridică fiind mai
uşor pătrunzând în stratele de aer rece producându-se o condensare parţială; din lipsa posibilităţii
scurgerii sale, briza lipsind, se formează un strat gros de ceaţă care, dimineaţa începe să se
risipească lăsând însă o rouă groasă pe iarbă. Un asemenea fenomen am întâlnit deseori la Padiş din
care menţionez pe cea observată la o ieşire, şi anume în data de 5 august 1996 când ceaţa foarte
deasă (de tip “pâclă”) s-a risipit abia la orele 10-11 ale dimineţii. Precipitaţiile solide iarna
impietează alte fenomene: modelarea reliefului, abundenţa umidităţii în sol, creşterea nivelului
apelor râurilor primăvara în timpul topirii, îngreunarea activităţii umane, izolarea localităţilor (ex.
Casa de Piatră) şi a staţiunilor şi cabanelor (ex. Padiş), practicarea sporturilor de iarnă (Stâna de
Vale, Vârtop-Arieşeni, etc.).
Un alt aspect este cel legat de brumă, în corelaţie cu temperatura, prima zi fiind 21 septembrie
iar ultima zi în data de 11 mai, dar pot fi şi excepţii în ambele cazuri.
În general, datorită temperaturilor scăzute din goluri subterane (peşteri, avene) aici se pot forma
zăpezi care pot rezista şi vara (ex. Gemănata, Zăpodie, etc.), fără a se mai menţiona prezenţa
gheţarilor din peşterile menţionate deja.
5.5. MASELE DE AER (VÂNTURILE)
Masele de aer caracteristice sunt: predominante cele din vest, dinspre Oceanul Atlantic, umede
80
şi ca atare aducătoare de precipitaţii, apoi cele sudice, de origine mediteraneană, şi nord-vestice,
cele din nord iar cele din est sunt extrem de rare şi numai la mare altitudine. Vitezele medii sunt de
cca 2 m/s (7,2 km/h), iar calmul durează cca 10-30% din total.
Situaţia frecvenţei şi vitezei vânturilor pentru Vlădeasa se poate extrapola şi pentru Munţii
Padiş-Scărişoara: vânturile de vest au o frecvenţă de 30% (viteza = 10 m/s); cele de SV o frecvenţă
de 25% (viteza = 7 m/s); NV frecvenţa de 5% (viteza de 10 m/s); N frecvenţa de 7% iar viteza 10
m/s; NE frecvenţa de 5% cu viteza de 10 m/s; E frecvenţa de 12% (viteza de 10 m/s); SE frecvenţa
5% iar viteza de 7,5 m/s; cele din S au frecvenţa de 5% iar viteza de 5 m/s. Calmul durează 6%.
Datorită poziţiei staţiei Vlădeasa în calea maselor de aer, situaţia Munţilor Padiş-Scărişoara este
puţin modificată: astfel, prin dispunerea altitudinilor mai mari spre centrul unităţii montane,
vânturile de vest “lovesc” din plin aceşti munţi pe când cele estice sunt mai puţin frecvente, având
în faţa lor şi Munţii Gilău-Muntele Mare; datorită altitudinilor lor mai reduse decât ale Vlădesei şi a
Bihariei, şi vânturile de nord şi respectiv cele de sud sunt mai puţin influente decât cele de vest
predominante.
Masele de aer dinspre vest, oarecum mai calde şi mai umede, determină cantităţi mai ridicate de
precipitaţii în vest decât în restul teritoriului muntos. De asemenea, masele de aer vestice produc
desprimăvărarea mult mai repede în partea de vest a unităţii montane decât în cea de est. Atunci
când se intensifică, sub formă de furtuni, pot produce pagube imense prin doborârea de păduri (cum
a fost în 29 iunie 1982). Masele de aer nordice sunt reci şi umede coborând temperatura aerului cu
multe grade, inclusiv în sezonul cald atunci când ele acţionează; aducând umiditate bogată pot
determina ploi de vară care ţin câteva zile (“ploi mocăneşti”) producând în cel mai bun caz revărsări
dar şi inundaţii din păcate. Masele de aer calde dinspre sud produc deseori temperaturi ridicate,
inclusiv în sezonul rece (ianuarie-februarie) şi care pot determina topirea mai repede a zăpezilor cu
produceri de revărsări sau inundaţii. Vara pot produce temperaturi foarte ridicate care se pot
menţine zile întregi (ex. sfârşitul lunii iulie 1995, după cum se poate observa din tabelul 5.4.).
Masele de aer estice sunt rare şi pot produce, în asemenea cazuri, scăderea temperaturilor şi ploi
slabe cu o durată redusă (ex, ploaia din data de 24 iulie 1995 din Padiş, de o jumătate de oră).
5.6. PRESIUNEA AERULUI
De asemenea valorile presiunii aerului diferă faţă de Depresiunea Beiuşului unde media este în
jur de 1 000 mb (milibari), de 982,94 mb la Ştei. La Padiş am măsurat valori de 883-884 mb la
Cabana Padiş şi de 850 mb pe Măgura Vânătă (august 1996) iar la Stâna de Vale 903 mb. Ţinând
seama de valorile măsurate la Beiuş, la Cabana Padiş, pe Biserica Moţului şi mai ales pe Măgura
Vânătă, la 1 641 m, am putut determina repartiţia valorilor presiunii aerului în altitudine (tabel nr. 5.
15):
Tabel nr. 5.15. Repartiţia valorilor presiunii aerului în altitudine
Altitudinea (m) Presiunea (mb) Presiunea (mm) Exemplificări
200 1004,0 753,00 Beiuş
300 993,3 744,97 Vezi tabel nr.5.8
400 982,6 736,94
500 971,9 728,91
600 961,2 720,88
700 950,5 712,85
800 939,8 704,82
900 929,1 969,79
1000 918,4 688,76
1100 907,7 680,73
1200 897,0 672,7
1300 886,3 664,67
81
1400 875,6 656,64
1500 864,9 648,61
1600 854,2 640,58
1641 849,8 637,37 Măgura Vânătă
5.7. NEBULOZITATEA MEDIE
Nebulozitatea medie (în zecimi, 0-10) anuală este de 6,5 la munte în cazul Vlădesei fapt ce se
poate generaliza pentru Munţii Padiş-Scărişoara; la Vlădeasa s-au obţinut următoarele valori (tabel
nr. 5.16.).
Tabel nr. 5.16. Valorile nebulozităţii
Luna Vlădeasa Beiuş * Beiuş
**(1995)
Beiuş
**(1996)
Beiuş
**(1997)
I 6,1 6,9 6,5 7,5 7,3
II 7,4 6,5 5,3 6,8 4,8
III 7,6 5,6 7,6 6,7 3,9
IV 7,2 5,7 7,2 7,2 8,4
V 7,2 5,5 6,8 7,3 6,4
VI 6,7 5,1 6,0 5,1 6,3
VII 6,2 4,2 2,8 5,9 6,8
VIII 5,9 4,0 6,9 6,9 6,6
IX 5,8 4,3 6,5 9,0 5,9
X 5,3 5,0 2,7 7,4 6,3
82
XI 7,4 6,6 7,0 6,6 7,9
XII 7,8 7,2 8,3 8,0 8,6
AN 6,1 5,6 6,1 7,0 6,6
Notă: Beiuş*-măsurători staţia hidrologică; Beiuş**-observaţii personale
Se observă că în regiunea de munte luna cea mai puţin “nebuloasă” este octombrie, luna cea mai
favorabilă pentru excursii dar şi cu temperaturi scăzute, în special noaptea, dar şi ziua sau se pot
înregistra căderi de zăpadă sau ploi reci. Există un oarecare paralelism între nebulozitatea muntelui
şi cea a depresiunii. Succint, mai arătăm că media anuală a fenomenelor orajoase la Vlădeasa este
de 79, a fenomenelor cu grindină de 5, fenomene care pot avea consecinţe negative importante şi
anume dezrădăcinarea arborilor cum a fost cazul furtunii din data de 29 iunie 1982 care a produs
mari stricăciuni inclusiv în depresiune. Numărul mediu anual cu rouă este de 19,6/an (tabel nr. 5.17)
dar, cum s-a mai precizat, la Padiş fenomenul de rouă este intensificat din cauza ceţurilor frecvente.
Tabel nr. 5.17. Număr mediu lunar şi anual de zile cu rouă la Vlădeasa (perioada 1961-1975)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
0 0 0,1 0,5 1,1 3,7 4,7 3,2 3,4 2,0 0,9 0 19,6
Tabel nr. 5.18. Număr mediu lunar şi anual de zile cu grindină la Vlădeasa (perioada 1961-
1975)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
0 0 0 0 0,2 0,7 1,9 0,9 1,0 0,1 0,1 0,1 5,0
Tabel nr. 5.19. Maxima şi minima absolută lunară şi anuală a temperaturii la Vlădeasa (1961-
1975)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
4,5 5,5 12,0 16,7 21,1 22,2 22,6 23,4 19,8 16,2 13,8 9,3 12,0
-
30,0
-
25,9
-
23,9
-
14,2
-8,5 -7,6 -1,4 -0,4 -8,8 -
12,1
-
17,7
-
24,4
-
15,0
(după Tratatul de geografia României, I, 1983)
Tabel nr. 5.20. Număr mediu lunar şi anual cu diferite cantităţi de precipitaţii la Vlădeasa
(perioada 1961-1975)
Peste 0,1 mm
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
17,3 17,8 18,8 18,6 19,9 19,3 17,3 16,3 13,7 12,5 17,6 18,2 207,
3
Peste 1,0 mm
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
12,1 12,9 13,9 13,1 15,8 16,6 13,9 12,6 9,2 8,9 13,9 14,4 157,
3
Tabel nr. 5.21. Număr mediu lunar şi anual de zile cu brumă la Vlădeasa (1961-1975)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
0,0 0,0 0,2 0,7 0,3 0,3 0,1 0,3 1,9 4,0 1,8 0,0 19,6
Am dat toate aceste valori climatice pentru Munţii Vlădeasa care, prin extrapolare, pot fi
83
considerate valabile în general şi pentru Munţii Padiş-Scărişoara.
Numărul maxim anual de zile cu chiciură la Vlădeasa este de 112 zile iar numărul mediu anual
de zile cu strat de zăpadă la Vlădeasa este de 165 zile.
Alte informaţii deosebite: numărul zilelor cu temperaturi medii zilnice de peste 0°C, la Stâna de
Vale, este de 235 iar în depresiune, la Beiuş, este de 318 zile. Rezultă că durata zilelor cu
temperaturi negative, de sub 0°C, este de 130 zile la Stâna de Vale şi de 47 la Beiuş. Data trecerii
temperaturii prin valoarea de 0°C la Stâna de Vale este 27 III (prima zi) iar ultima zi este data de 16
XI-a, pe când la Beiuş datele respective sunt 15 II-a şi respectiv 29 XII-a. Zilele dintâi şi ultimele
pentru 5° sunt 22 IV şi respectiv 17 X pentru Stâna de Vale iar pentru Beiuş aceste date sunt 14 III
şi 18 XI (durata intervalului cu temperaturi de peste 5°C este de 179 zile la Stâna de Vale şi de 250
zile la Beiuş).
Data trecerii temperaturii medii zilnice prin 10°C este 28 V iar ultima zi este 11 IX la staţiunea
Stâna de Vale şi respectiv 12 IV şi 23 X la Beiuş (durata zilelor cu temperaturi de 10 şi de peste
10°C este de 107 zile la Stâna de Vale şi de 195 zile la Beiuş). La Stâna de Vale nu se înregistrează
temperaturi medii de peste 15°C, decât excepţional, faţă de Beiuş unde prima zi cu această valoare
este data de 12 V iar ultima zi este 23 IX, ajungându-se la un număr de 135 zile cu valori termice de
15 şi peste 15°C (la Beiuş se înregistrează cca 60 zile cu temperaturi medii de 20 şi peste 20°C).
Se mai poate observa că valorile precipitaţiilor încep să crească din depresiune (Beiuş-690 mm,
Budureasa-900 mm, Băiţa- 884,2 mm, Galbena- 855,5, Chişcău-991,6, etc.) spre vestul munţilor
(Stâna de Vale-1 800 mm dar mai ales 1 600 mm, Mg. Vânătă-1 600 mm) pentru a scădea spre est
(Casa de Piatră-836,5 mm, Scărişoara-746,8 mm, Poiana Horea-714,5 mm, Giurcuţa-766 mm/an).
Ca regionare climatică deosebim următoarele regiuni climatice: în nord un climat rece şi umed
(temperatura medie anuală cca 4°C şi o cantitate medie de 1 600 mm/an); în vest, un climat ceva
mai cald (temperaturi medii în jur de 6-7°C şi precipitaţii abundente, de cca 1 000-1 400 mm/an) iar
în sud şi est o climă cu caractere intermediare, cu temperaturi de 6-8°C şi precipitaţii cca 1 000
mm/an. Aceste trei regiuni climatice impietează toate celelalte elemente naturale şi antropice ale
acestor munţi.
5.8. TOPOCLIMATE
Pe lângă caracterele regionale amintite mai înainte, în funcţie de topografia locurilor au rezultat
o serie de aspecte locale, adică topoclimate, în care elementele meteorologice sunt influenţate de
suprafaţa activă. Ca topoclimate, adică ansamblul variaţiilor înregistrate de elementele
meteorologice din cadrul complexelor fizico-geografice, incluzând deosebirile faţă de regiunile
înconjurătoare şi particularităţile morfoclimatice existente în limitele lor, ca urmare a influenţei
specifice exercitate de suprafaţa activă, includem: topoclimate de culmi muntoase principale şi
secundare, de pădure (cele trei etaje), de abrupturi (dar care depind de poziţie, orientare, altitudine,
etc.), de versanţi cu expuneri diferite şi pante de diferite grade, topoclimate de depresiune, de văi
înguste (defilee, chei), de cueste, de suprafeţe calcaroase, de lac, de aşezări umane, de peşteri
(subteran), etc.
Aşadar, ca topoclimate elementare amintim:
5.8.1. Topoclimat de culmi montane. Culmile din aceşti munţi sunt cu orientări şi altitudini
diferite şi se împart în culmi principale şi secundare.
5.8.1.1. Culmi principale. Aici intră culmile ce delimitează bazinele hidrografice ale
Someşului Cald, Crişului Negru şi Arieşului Mare. Aşadar, aici se încadrează Vf. Piatra Arsă (1 488
m)-Măgura Vânătă (1 572-1 641 m)-Vf. Biserica Moţului (1 466 m)-Vf. Bălăceana (1 477 m)-
Chicera (1 386 m)-Glăvoiu (1 426 m)-Vârtopul (1 295 m); această culme desparte bazinul
Someşului Cald de cel al Crişului Negru. Culmea Vârtopul (1 295 m)-Glăvoiu (1 426 m)-Chicera (1
386 m)-Bălăceana (1 477 m)-Biserica Moţului (1 466 m)-Bătrâna (1 579 m)-Vf. Clujului (1 399 m)-
Şaua Ursoaia (1 320 m) desparte bazinele Arieşului de cele ale Crişului Negru (până la Biserica
Moţului) şi, respectiv, ale Someşului Cald, de la Biserica Moţului încolo. Deşi nu este o culme
principală, includem din punct de vedere topoclimatic în cadrul topoclimatelor de culmi principale
84
şi culmea La Morminţi (1 430 m)-Ţapu (1 476 m)-Giunaşu (1 315 m)-Tătăroaia (1 291 m) care se
ridică maiestuos între Depresiunea Beiuşului şi Valea Galbenei, suferind din plin acţiunea maselor
de aer vestice. Tot în această categorie includem şi culmea interfluvială dintre văile Cobleşului şi
Gârdişoarei-Gârdei Seci, care ajunge la altitudinea maximă de 1 426 m în Vf. Cristesei.
Sectoarele de culme principală, orientate nord-sud, adică în calea maselor de aer umede
oceanice (deci a vânturilor de vest), primesc o mare cantitate de precipitaţii, egală sau aproximativ
egală cu cea a masivelor Vlădeasa sau Biharia. Culmea Tătăroaia-Ţapu, deşi nu este culme
principală, fiind situată la marginea munţilor, spre Depresiunea Beiuşului, primeşte din plin
influenţa vestică la care se adaugă advecţia maselor de aer ce urcă din depresiune spre munte. În caz
contrar este culmea Ţapu-La Morminţi cu orientare vest-est şi astfel o parte din versant este
orientată spre nord, deci în calea maselor de aer reci şi umede ce vin din direcţia nord sau nord-vest,
primind astfel o cantitate mare de precipitaţii în urma cărora rezultă o puternică activitate torenţială,
favorizată şi de litologie, astfel rezultând Groapa Ruginoasa.
În cazul culmii principale, cu orientare vest-est, situaţia este clară în funcţie de expoziţia sa,
versanţii nordici primind o cantitate mai mare de precipitaţii şi având temperaturi mai reduse cu cca
1-2°C faţă de versanţii sudici, mai însoriţi şi cu valori de precipitaţii mai reduse. Sectoarele de
culme situate mai spre est au valori termice cu ceva mai reduse decât cele situate în vest şi, de
asemenea, valori mai mici de precipitaţii. În cazul culmii principale temperatura aerului scade pe
verticală, deci pe vârfuri de regulă temperatura aerului este mai scăzută, precipitaţiile şi vânturile în
schimb mai intense (ultimele dovedite de arbori-steag sau acolo unde apare golul subalpin), decât
pe văi sau în bazine carstice). Dar, totodată, se înregistrează deseori inversiuni termice, inversiuni
dovedite de dispunerea vegetaţiei care răspunde “comenzilor” climei. Astfel, pe culmile din jurul
platourilor carstice Padiş, Ocoale- Scărişoara, etc., apar păduri de amestec fag-molid spre deosebire
de baza platourilor unde vegetează conifere dar mai ales vegetaţie ierboasă.
5.8.1.2. Culmile secundare despart văi ale aceluiaşi bazin hidrografic şi, ca urmare, sunt mai joşi
altitudinal şi de cele mai multe ori sunt acoperite de păduri de foioase, elemente vegetale care arată
un climat de adăpost, deci un climat mai blând decât culmile principale. Culmile secundare din
partea de vest a munţilor, orientate pe direcţia est-vest suferă din plin acţiunea ascensională a
maselor de aer vestice (fenomene adiabatice) şi astfel sunt mai umede, dar cu ceva mai călduroase
decât cele din centru sau est, fenomene indicate de prezenţa pădurilor de foioase, doar începând de
la altitudini de cca 800-900 m apar păduri de amestec conifere-foioase iar la 1 000 m deja apar
păduri de conifere. Culmile cu orientare spre nord sunt mai reci decât cele cu direcţie vestică sau
sudică (cazul interfluviului dintre văile Călineasa şi Izbucul, cu orientare spre nord, respectiv
interfluviul dintre Cobleş-Gârda Seacă, etc.). Culmile cu orientare spre est (ex. Dl. Sec) sunt mai
reci dovada dând-o prezenţa pădurii de conifere. Pe culmile sudice, datorită unor condiţii mai
prielnice, s-au întemeiat aşezări umane.
5.8.2. Topoclimat de pădure. Pădurile ocupă suprafeţe mari, diferenţiate în funcţie de formele
de relief, de expoziţie, de pante, de substratul geologic, de condiţiile de climă, etc. În general,
pădurile ocupă cca 75% din suprafaţa teritorială a Munţilor Padiş-Scărişoara şi sunt diferenţiate în
păduri de gorunete, la baza versanţilor vestici, de făgete pe versanţii vestici, de păduri de amestec,
goruneto-făgete la baza munţilor şi de molidişo-făgete spre altitudinea de 1 000 m (excepţional,
datorită inversiunilor termice ca în cazul Platoului Padiş, pot urca la 1 200-1 400 m); păduri de
amestec apar şi în bazinul Văii Galbena, în cel al Cobleşului, al Gârdişoarei-Gârdei Seci, etc. În
nord, în bazinul Someşului Cald, pe Măgura Vânătă, pe văile Izbucului şi Călinesei, se găsesc
păduri de conifere. În bazinul Arieşului Mare mai apar păduri de conifere ce coboară chiar la 600 m
(spre localitatea Albac).
Sunt diferenţieri de condiţii topoclimatice dintre etajele de vegetaţie silvică. Astfel, în cazul
pădurilor de foioase valorile de temperatură sunt mai ridicate faţă de cele din pădurile de conifere,
datorită altitudinilor diferite la care sunt situate aceste etaje de vegetaţie forestieră; în general şi
umiditatea este mai însemnată în cadrul pădurilor de conifere, deşi coronamentul arboretului reţine
o cantitate mai mare de apă de precipitaţii decât în cazul pădurilor de foioase, fenomen la care se
adaugă şi menţinerea în permanenţă a frunzişului răşinoaselor faţă de foioase. Desigur că, per
85
ansamblu, sunt diferenţieri topoclimatice între păduri şi poieni. Astfel, în medie, valorile termice
sunt mai scăzute în cadrul pădurilor decât în cadrul poienilor în sezonul cald (am dat un exemplu de
diferenţieri termice dintre Poiana Padiş şi pădurea de la baza Măgurii Vânete, rezultând cca 10°C,
pe vreme frumoasă, la orele de amiază) şi, dimpotrivă, sunt cu ceva mai ridicate în sezonul rece.
Diferenţele medii pot fi de 2°C în sezonul cald şi, respectiv, de 0,5-1°C în sezonul rece. De
asemenea, sunt diferenţieri şi în privinţa umezirii solului atunci când se înregistrează precipitaţii,
solul din poieni umezindu-se mult mai repede decât solul silvic. La fel, vânturile sunt mult atenuate
în cadrul pădurilor decât în cadrul poienilor unde ele acţionează în voie.
5.8.3. Topoclimat de versanţi. Versanţii din regiunea studiată au orientări diferite şi ca urmare
condiţii climatice diferite, condiţii care depind şi de pante, de gradul de acoperire cu vegetaţie, de
tipul rocilor, etc.
Versanţii cu orientare vestică se găsesc sub influenţa maselor de aer vestice, oceanice şi ca atare
sunt mai umezi (Budureasa-900 mm/an) decât versanţii estici (Giurcuţa -766 mm/an) şi mai
călduroşi, acoperiţi de vegetaţie forestieră dar care este repartizată de-a lungul versantului în funcţie
de repartiţia temperaturilor (sunt frecvente şi inversiunile de temperatură): la bază sunt păduri de
foioase iar în partea superioară păduri de amestec foioase-conifere, de la cca 700-800 m în sus, iar
de la 1 000 m apare vegetaţia de conifere. Versanţii vestici, abrupţi, ca abrupturile Bogăi, opresc
acţiunea vânturilor iar prin faptul că sunt lipsiţi de vegetaţie şi fiind formate din calcare, sub
acţiunea insolaţiei primesc un flux important de căldură în timpul zilei iar noaptea se răcesc mult,
deoarece neexistând vegetaţie, nu se efectuează acţiunea tampon a vegetaţiei asupra rocii.
Versanţii cu expoziţie nordică. Exemplificăm cu versantul nordic al Măgurii Vânete care este
umed şi mai rece decât versantul sudic al său, dovada fiind pădurea bogată de conifere. Versantul,
deşi este relativ înalt, de cca 1 600 m, este în “umbră” faţă de culmea sudică a Masivului Vlădeasa
care urcă la peste 1 600-1700 m. Versanţii nordici ajung sub influenţa vânturilor de nord, de nordvest şi de est, realizându-se o temperatură scăzută (cca 2°C) şi o cantitate mare de precipitaţii (1 600
mm/an).
Versanţii cu orientare sudică sunt mai călduroşi, cu precipitaţii mai reduse, cu temperaturi mai
adecvate pentru aşezări umane; sunt mai feriţi de vânturile de vest, de nord (sunt situaţi la sudul
culmii principale) ca şi de cele de est, dar sub influenţa vânturilor ce vin dinspre sud, ca şi sub
influenţa brizelor montane de culme-vale. Totuşi, versanţii sudici situaţi în “umbră de versant” (ca
de pildă versanţii Arieşului Mare, Crişului Băiţei, etc.) faţă de munţii înalţi din sudul lor, au o
situaţie de versant nordic, deci temperaturi medii relativ scăzute (6°C pe Arieşul Mare), fapt dovedit
de prezenţa coniferelor ce coboară până la baza lor şi până la altitudinea de cca 600 m.
Versanţii cu expunere estică sunt în general cu un climat de adăpost, favorabil aşezărilor umane,
cazul versanţilor văilor Albacului sau Apei Calde, Fericetului, Bulzilor, etc. Sunt versanţi feriţi de
vânturile de vest şi de nord şi, în schimb, se găsesc sub influenţa celor de est dar care ajung sporadic
în aceste regiuni şi la mare înălţime. Prezintă, deci, un climat de adăpost, cu fenomene de tip
foehnal şi cu frecvente inversiuni termice faţă de văile de la baza lor. Faţă de versanţii vestici sunt
cu ceva mai reci dar mai săraci în precipitaţii. Vrem să semnalăm cazul versantului drept (cu
expoziţie estică) al Văii Gârda Seacă unde am observat că în sectorul de mijloc al versantului se
găseşte un brâu de foioase faţă de vegetaţia de răşinoase situată atât în sectorul superior, deci spre
culme şi inclusiv pe culme, cât şi la baza versantului, deci spre râu, fapt ce se explică printr-o
influenţă generată de inversiune termică (aşadar, în sectorul mijlociu al versantului se găseşte o
zonă de foehn care determină apariţia brâului de foioase). Cazul se repetă şi în văile Cobleşului,
Ordâncuşei, Galbenei, etc.
5.8.4. Topoclimate de văi înguste, cu defilee şi chei. În general, văile din aceşti munţi sunt
înguşti, majoritatea prezintă sectoare de îngustări, cu chei şi defilee, ca de ex. Arieşul Mare,
Gârdişoara-Gârda Seacă, Ordâncuşa, Someşul Cald, Sighiştel, Galbena, etc. Aceste văi sunt bine
adâncite faţă de culmi şi ca atare apar diferenţieri de natură climatică între ele. Şi în cazul văilor
există deosebiri evidente în funcţie de natura lor, de dispunerea faţă de direcţia predominantă a
vânturilor, de lărgimea lor, etc.
Văi cu orientare vestică. Sunt tributare Crişului Negru (Crişul Băiţei, Valea Chişcău, Crişul
86
Pietros, etc.), cu pantă mare, cu profil transversal îngust. Datorită orientării lor, aceste văi se găsesc
sub influenţa vânturilor de vest, fiind aşadar ventilate şi destul de calde, dar cu numeroase cazuri de
inversiuni termice. De ex., influenţa vânturilor de vest se resimte pe Crişul Pietros până la satul de
vacanţă Boga, deci până la abrupturile Bogăi. Temperaturile mai ridicate sunt dovedite de prezenţa
nucilor (Juglans regia) pe Crişul Pietros, pe Sighiştel, pe Chişcău, pe Crişul Băiţei (de altfel,
denumirea oraşului Nucet provine de la livada de nuci din jurul acestui oraş). De asemenea, pe toate
văile vestice sunt reprezentative foioasele care, la fel, indică un climat relativ blând. Aşezări apar
numai la intrarea văilor în Depresiunea Beiuşului; sunt şi mici excepţii ca localitatea Juleşti sau din
raţiuni economice localitatea Băiţa- Plai.
Văile cu orientare nordică sunt mai reci şi mai umede decât văile cu altă direcţie de scurgere.
Cele adâncite (ex. Valea Seacă-Galbena) sunt foarte reci şi umede, fapt atestat de prezenţa
coniferelor iar cele mai puţin adâncite dar largi sunt tot reci şi umede, fiind sub influenţa maselor de
aer reci şi umede ce sosesc dinspre nord şi nord-vest (cazul văilor Izbucul, Călineasa, respectiv
Bătrâna). De altfel, pe ultimele văi apar conifere şi turbării, elemente ce arată un microclimat mai
aspru. Tot din acest motiv, văile cu scurgere nordică sunt lipsite de aşezări umane, spre deosebire de
văile cu orientare sudică.
Văile cu orientare sudică sunt mai calde în general, fapt dovedit de prezenţa aşezărilor umane
chiar şi pe văi nu numai pe versanţi sau pe culmi, cu excepţia sectoarelor de chei. Umanizate sunt
văile Cobleş, Gârda Seacă, Ordâncuşa (amonte de chei), Albacului. Aceste văi sunt mai ferite de
circulaţia vestică şi estică, iar prin faptul că sunt la sud de culmea principală delimitatoare dintre
bazinele hidrografice ale Someşului Cald şi Arieşului Mare, sunt ferite şi de vânturile de nord,
rămânând în general sub acţiunea vânturilor sudice. Din acest motiv, aceste văi sunt mai calde decât
cele nordice, cu 1-2°C în medie, şi sunt mai sărace în precipitaţii (cca 1 000 mm/an), mai însorite
datorită scurgerii şi înclinării profilului longitudinal spre sud. Şi aceste văi sunt afectate de
fenomenele de inversiune termică, mai ales în sezonul rece.
Văile cu orientare estică (Apa Caldă, Belişul, Fericetul, Bulzilor, etc.) sunt destul de reci dar
totuşi cu ceva mai calde decât cele nordice, astfel explicându-se şi prezenţa unor aşezări umane
(Poiana Horea, Fericet, etc.). Chiar denumirea de Apa Caldă (o altă denumire a Văii Poiana Horea)
denotă un climat mai blând decât în cazul altor râuri. Aceste văi se găsesc sub influenţa vânturilor
estice şi suferă un fenomen de foehn, cu temperaturi prielnice locuirii şi cantităţi de precipitaţii
acceptabile (cca 1 000 mm/an). Frecvente sunt inversiunile termice.
5.8.5. Topoclimat de depresiune. În Munţii Padiş-Scărişoara practic nu se poate vorbi de
depresiuni mari ca în cazul altor unităţi muntoase ci de sectoare de lărgiri pe văi, deci de bazinete
depresionare (ex. Arieşeni, Albac, etc), şi de regulă acolo s-au instalat aşezări umane, respectiv de
platouri carstice cu funcţie de depresiuni, unde se produc deseori fenomene de inversiuni de
temperatură (diferenţele termice culme-baza platoului pot ajunge la 1-2°C) fapt ce are repercusiuni
asupra răspândirii vegetaţiei. Între fundul platourilor şi culmi există un schimb de energie datorat
brizelor montane de culme şi de vale, fapt deosebit de simţit în platoul carstic Padiş, de exemplu.
5.8.6. Topoclimat de lacuri. În acest tip de topoclimat intră în primul rând Şesul Padişului şi
Poiana Vărăşoaia unde se întâlnesc lacuri permanente. Tot aici includem şi molhaşurile din Şesul
Padişului ca şi pe cele de pe Valea Izbucului care, fiind umede, alimentează în permanenţă
umiditatea aerului. Deci, aceste suprafeţe lacustre şi palustre determină umiditate mai mare,
concretizată în ceaţa frecventă mai ales în Şesul Padişului şi în Poiana Vărăşoaia, care se risipesc
abia pe la orele de amiază. De asemenea, aceste suprafeţe modifică parţial bilanţul termic al zilei,
prin efectul de “calorifer”, adică ele se încălzesc treptat în timpul zilei iar căldura acumulată ziua
este cedată aerului noaptea.
5.8.7. Topoclimat de suprafeţe calcaroase. Munţii Padiş-Scărişoara deţin o suprafaţă destul
de extinsă de roci calcaroase care determină un tip aparte de topoclimat elementar, pe de o parte la
suprafaţă, iar pe de altă parte în subteran. Topoclimatul suprafeţelor calcaroase mai depinde şi de
gradul de acoperire a calcarelor cu vegetaţie, de orientare, de pantă, etc. Calcarul, apărând la
suprafaţă în întregime sau parţial (lapiezuri semiîngropate), ca în zona Padişului, la insolaţie se
încălzeşte puternic faţă de asociaţiile ierboase şi forestiere, transmiţând aerului această căldură,
87
fenomen intensificat mai ales în cazul suprafeţelor calcaroase orientate spre Soare (ex. Piatra
Galbenii, Pietrele Negre, etc.). Noaptea sau iarna, dimpotrivă, aceste roci determină o răcire
accentuată a temperaturii din lipsa vegetaţiei. Chiar şi abrupturile Bogăi, cu orientare vestică, în
orele de după amiază, au o insolaţie puternică atunci când Soarele străluceşte puternic, iar noaptea
ele se răcesc puternic. Aceste roci au dus la formarea, în interior, a golurilor subterane, care
determină un topoclimat aparte: temperaturi scăzute, umiditate puternică (peste 90%, de 94% în
Peştera Gheţarul de la Scărişoara). Din aceste motive, peşterile (şi anume cele lipsite de ventilaţie)
adăpostesc gheţari (Scărişoara, Gheţarul de la Vârtop, Gheţarul de la Barsa, Focul Viu, Borţig) sau
zăpadă ce se poate transforma în firn (Avenul Negru, Gemănata, Zăpodie, etc.).
5.8.8. Topoclimat de cueste, de abrupturi. Cuestele (Biserica Moţului, Măgura Vânătă, Dealul
lui Ionele, etc.) şi abrupturile (Boga, Piatra Galbenii, Pietrele Negre, etc.), au expoziţii, înclinări şi
grade diferite de acoperire cu vegetaţie. În funcţie de aceste condiţii, şi topoclimatul diferă. Fruntea
cuestelor şi abrupturilor orientate spre vest primesc din plin umezeala adusă de vânturile de vest, cu
efectele respective: pe frunte se observă conifere iar pe revers pădure de amestec conifere-foioase,
fapte ce denotă şi o anumită repartiţie a temperaturilor de-a lungul versantului (un asemenea
exemplu clasic poate fi Biserica Moţului din Platoul Padiş). Abrubturile, predominant calcaroase,
sunt în situaţia versanţilor, faţă de care se deosebesc prin faptul că sunt dezgolite de vegetaţie sau
prezintă rare exemplare de arboret, mai ales de conifere. Cele cu expunere către vest (abrupturile
Bogăi, Biserica Moţului, versantul stâng al Ordâncuşei, etc.), suferă din plin acţiunea vânturilor de
vest, mai umede. Dimineaţa sunt mai reci dar în schimb după amiază sunt puternic încălzite datorită
insolaţiei solare intense, în lipsa vegetaţiei. Cele cu expoziţie sudică (Piatra Galbenii, Pietrele
Negre, Muncelul) sunt mai încălzite în prima parte a zilei şi mai răcoroase seara după apusul
Soarelui. Diferenţa termică faţă de abrupturile nordice poate fi, în medie, de circa 2°C. Abrupturile
cu expoziţie nordică (cele din Cheile Someşului Cald, Cheile Galbenei, Cheile Sighiştel, etc.), sunt
mai reci şi mai umede decât abrupturile cu alte orientări faţă de Soare. Faptul este indicat de
prezenţa coniferelor, a muşchilor, de umbra aproape permanentă, etc. Abrupturile cu orientare estică
(Cheile Ordâncuşii, Galbenei) sunt încălzite în prima parte a zilei şi răcite în a doua parte, după
deplasarea aparentă a Soarelui spre vest, pe bolta cerească. Faptul este evident în cazul abrupturilor
Gârdei şi Ordâncuşei unde dispunerea vegetaţiei în altitudine este în funcţie de repartiţia valorilor
termice.
5.8.9. Topoclimat de înşeuări. Înşeuările, locuri de traversare sau porţiuni mai joase între
vârfuri, au un microclimat caracteristic, mai de adăpost decât cel al vârfurilor sau culmilor
învecinate. Exemplificăm cu şeile Vârtop (1 140 m), Ursoaia (1 320 m), Borţigului (1 206 m),
Scăriţa (1 100 ), ş.a., în care, de obicei, s-au construit cabane sau cantoane silvice sau chiar case
izolate (Scăriţa, Ursoaia, Vârtop). Se pot înregistra deseori inversiuni de temperatură şi, respectiv,
se observă acţiunea brizelor montane.
5.8.10.Topoclimat de circuri glacio-nivale. Deşi nu sunt reprezentative pentru aceşti munţi,
asemenea forme, în număr de trei, sunt la marginea sudică a Masivului Vlădeasa, la est de Vf.
Cârligatele (1 694 m). Asemenea circuri se găsesc mai ales în Masivul Biharia. Nişele din sudul
Masivului Vlădeasa sunt îndreptate spre sud, deci în timpul zilei sunt încălzite iar în a doua parte a
zilei, după apusul Soarelui sunt răcite intens. Sunt ferite de acţiunea vânturilor de vest dar suferă
acţiunea brizelor montane, de vale-culme, circurile fiind suspendate cu peste 20 m faţă de vale şi cu
20 m mai jos altitudinal faţă de nivelul culmii.
5.8.11.Topoclimatul aşezărilor umane. Aşezările umane, dispuse în locuri favorabile din
punct de vedere topoclimatic, determină cu timpul un topoclimat aparte, oarecum artificializat faţă
de regiunile naturale înconjurătoare: ele constituie “insule de căldură” prin focul casnic utilizat în
sezonul rece mai ales, construcţiile opresc sau deviază curenţii de aer, umiditatea aerului este mai
scăzută, etc.
* * *
După cum se observă, clima în ansamblu influenţează toate celelalte elemente ale naturii dar şi
activitatea antropică. Precipitaţiile abundente influenţează substratul prin eroziune (Groapa
Ruginoasa), sculptează relief (lapiezuri, doline, etc., iar prin pătrunderea în interior modelează
88
cavităţi carstice). Tot precipitaţiile influenţează hidrografia de suprafaţă şi de subteran, contribuind
la menţinerea debitelor râurilor şi lacurilor iar în ani excepţionali de ploioşi la creşterea nivelului şi
debitelor râurilor producându-se inundaţii (ex. în decembrie 1995, în iunie 1996). De asemenea,
precipitaţiile determină şi creşterea şi răspândirea vegetaţiei, apoi influenţează fauna, solul,
aşezările umane ca şi activitatea omului, etc., în conjugare şi cu temperatura. Desigur că şi clima
suferă modificări în urma acţiunii asupra sa a elementelor naturale şi antropice. Există deci
fenomene de interacţiuni, de întrepătrunderi între elemente.
6. APELE MUNŢILOR PADIŞ -SCĂRIŞOARA
6.1. CARACTERISTICI GENERALE
Hidrografia Munţilor Padiş-Scărişoara este variată şi bogată, fapt ce se datorează mai multor
condiţii: litologie (printre care remarcăm prezenţa rocilor calcaroase şi a celor grezoase, roci
poroase care permit cantonarea unor volume importante de apă; de asemenea, permit menţinerea
surselor de apă în tot cursul anului), vegetaţie, sol şi chiar activitatea umană (folosinţă, crearea de
lacuri, etc.). Aşadar, factorii care contribuie la formarea resurselor de apă sunt: clima, litologia şi
relieful, vegetaţia, solul şi omul. Condiţiile climatice exercită influenţa cea mai importantă în
formarea resurselor de apă în primul rând prin precipitaţiile căzute iar datorită valorilor termice, în
evapotranspiraţie, şi ca atare, per total, în bilanţul hidrologic. Climatul de esenţă temperată,
altitudinea montană, dispunerea lor în calea maselor de aer vestice, aşezarea geografică, etc.,
determină o cantitate importantă de precipitaţii în cursul anului, deşi variabilă în cursul lunilor,
unele luni fiind mai ploioase iar altele mai puţin ploioase, fapt de care ţin seama şi râurile privind
regimul, nivelul şi debitul lor.
Influenţa asupra hidrografiei este dată de anticiclonul atlantic, de ciclonii groenlandez şi
respectiv mediteranean care aduc precipitaţii bogate de peste 1 400-1 600 mm/an, rezultând un
exces de umiditate şi ca atare râurile au un bilanţ excedentar de apă. Temperaturile relativ scăzute
nu favorizează evaporarea puternică a apei, contribuind astfel la un bilanţ hidrologic bogat. Acest
lucru este demonstrat şi de prezenţa lacurilor şi molhaşurilor care au apă în permanenţă. La
cantităţile de apă formate prin ploi în sezonul cald, se adaugă şi precipitaţiile solide sau solid-lichide
din sezonul rece, care după topire, contribuie la scurgerea râurilor.
Relieful atât prin înălţime cât şi prin caracteristicile sale generale (fragmentare, înclinare,
expoziţie, etc.) influenţează apele curgătoare şi în general şi celelalte tipuri de ape. Astfel, râurile cu
scurgere vestică au pantă mare, chiar rupturi de pantă, iar cele cu scurgere nordică şi sudică au o
pantă mai redusă pe când cele cu scurgere estică au o pantă intermediară. Sunt apoi situaţii în care
scurgerea superficială este îngreunată datorită prezenţei bazinelor carstice unde râurile sunt
fragmentate, apele lor pătrunzând în adâncuri, continuându-şi scurgerea în subteran până la ieşirea
din nou la suprafaţă. La contribuţia reliefului se adaugă şi cea a litologiei. În primul rând calcarele
şi dolomitele, roci carbonatice, puternic fisurate care, în urma dizolvării, permit acumularea unor
volume importante de ape în subteran. Rocile grezoase şi de alte tipuri, ca de pildă conglomeratul,
permit scurgerea iar prin faptul că au în alternanţă benzi de roci argiloase, permit formarea unor
orizonturi acvifere cu scurgere permanentă şi totodată permit stagnarea apelor de suprafaţă pe pante
reduse. Stagnarea apelor de suprafaţă este dată şi de rocile cristalofiliene silicioase, impermeabile,
astfel formându-se turbăriile din Padiş sau de pe Valea Izbucului. Rocile magmatice permit o
scurgere la suprafaţă, permanentă, dar pâraiele şi izvoarele au un debit şi nivel scăzut (ex. Valea
Lazului). Vegetaţia are un rol important în scurgerea superficială şi, prin rădăcini, chiar în cea
subterană, în corelaţie şi cu tipul de sol, de rocă, de relief, etc.
Dintr-o estimare primară, cca 75% din suprafaţa Munţilor Padiş-Scărişoara este acoperită de
pădure compactă sau poienită, ce reţine o mare parte din apele de precipitaţii. În general, pădurile
de conifere ce domină în nord, centru şi est, reţin un procent important de precipitaţii prin
coronamentul lor, în tot timpul anului, pe când pădurile de foioase reţin apa de precipitaţii doar în
sezonul cald. De regulă, pădurile favorizează formarea unor surse importante de apă, mai ales în
89
substrat, şi totodată, apără solul de acţiunea de eroziune.
Vegetaţia ierboasă permite o scurgere mai bună a apelor de precipitaţii şi, totodată, o infiltrare
apreciabilă în substrat contribuind la formarea unei umidităţi importante, în corelare şi cu substratul
(ex. la Padiş). Cam acelaşi rol pe care o are vegetaţia ierboasă naturală o are şi vegetaţia cultivată,
care per total, ocupă o suprafaţă redusă, dar care permite o infiltrare mai intensă a apelor în
subteran. Solurile au importanţă în conjugare cu celelalte elemente naturale. Tipurile de soluri, în
funcţie de gradul de permeabilitate-impermeabilitate, favorizează sau nu scurgerea şi infiltrarea
subterană. Solurile care deţin un procent mai ridicat de argilă în orizontul B permit o bună
acumulare a apelor în orizontul de deasupra şi respectiv o bună scurgere la suprafaţă sau o stagnare
a apelor în cazul pantelor mici. Omul a devenit un factor important în modelarea, directă sau
indirectă, conştientă sau inconştientă (mai ales în trecut), a reţelei hidrografice şi în general a tuturor
resurselor de apă. Astfel, prin defrişări de păduri şi desţeleniri apele suferă o modificare de bilanţ
hidrologic (“Cine taie pădurea, acela îi seacă izvoarele” arată o lozincă silvică). Omul a construit
lacuri de acumulare contribuindu-se astfel la o mai mare umiditate a atmosferei în urma evaporării
apei superficiale (zona Crişului Pietros, Someşul Cald) şi respectiv la creşterea volumului de apă
regional şi local.
6.2. APELE FREATICE ŞI “ RÂURILE SUBTERANE”
Munţii PadiŞ-Scărişoara, având un regim de umiditate excedentar (coeficient de ariditate de cca
0,40; K=e/p, unde K= este coeficientul de ariditate, e =este evaporabilitatea iar p= este cantitatea de
precipitaţii), au şi rezerve importante de ape freatice ca şi de ape subterane în cadrul regiunilor
carstice.
Apele freatice din munţii analizaţi sunt bogate, ce depind de condiţiile climatice, de tipul de
roci, de relief, de sol, de vegetaţie, etc. Astfel, precipitaţiile abundente (cca 1 200-1 600 mm/an),
evaporaţia mai scăzută datorită temperaturilor relativ mici (de cca 500-600 mm/an), favorizează un
bilanţ hidrologic pozitiv, o umiditate excedentară, fapt ce determină infiltrarea lor în sol, şi ca atare
o umiditate bogată a substratului. Acumularea apelor freatice în subteran depinde şi de tipul de
vegetaţie ce permite infiltrarea şi menţinerea umidităţii în sol; acumularea depinde şi de sol, ca şi de
tipul de roci. Astfel, solurile pajiştilor montane, solurile brune eu-mezobazice, puternic levigate,
având o permeabilitate mai scăzută în timpul anului datorită gradului înalt de saturare (umiditate
bogată), asigură o scurgere continuă a apelor freatice spre râuri (fapt observabil de exemplu în
Poiana Padiş unde are loc o scurgere a apelor subterane spre Trânghieşti).
Pantele mari ale reliefului asigură un drenaj foarte rapid al apelor freatice de pe interfluvii, fapt
ce asigură şi formarea unor sisteme de izvoare la baza versanţilor (ex. Măgura Vânătă, Bătrâna,
ş.a.). Deseori, ape freatice sunt cantonate în scoarţe de alterare de pe versanţii muntoşi (ex. Măgura
Vânătă). Prezenţa apelor freatice este dovedită de abundenţa izvoarelor ce dau ape de calitate bună,
cu mineralizare redusă şi cu debite specifice cuprinse între 1-10 l/s.kmp (I. Ujvári, 1972). Dacă pe
interfluvii rezervele de apă subterană sunt relativ reduse, prin scurgerea lor spre zonele mai joase,
inclusiv în cadrul bazinelor carstice, în aceste zone se acumulează volume mari de apă subterană,
drenate mai slab, formându-se lăcoviştile şi mlaştinile (I. Ujvári, 1972), noi exemplificând cu Şesul
Padişului, Valea Izbucului, Şaua Valea Rea (pe drumul Padiş-Stâna de Vale, între vârfurile Piatra
Arsă -1 488 m şi Vărăşoaia -1 441 m), etc.
În regiunile şisturilor cristaline, fisuraţia poate atinge adâncimi de 10-30 m, putându-se reţine
cantităţi apreciabile de apă subterană; scoarţa de alterare este slab permeabilă, ceea ce duce la
atenuări în intensitatea drenajului. Acolo unde domină gresiile şi conglomeratele, fisuraţia este mai
puţin adâncă, însă rocile de bază sunt mai puternic diaclazate, fapt ce determină acumularea de
importante cantităţi de ape subterane. Deluviile şi eluviile sunt mai permeabile decât cele formate
pe şisturi cristaline, ceea ce asigură o scurgere mai rapidă a apelor suprafreatice (I. Ujvári, 1972). În
Munţii Bihor, apele freatice sunt cantonate mai ales în rocile cristaline. O situaţie deosebită o au
apele carstice care sunt acumulate în volume importante. Amintim cazul Padişului cu subdiviziunile
sale ca şi cel al platoului Ocoale-Scărişoara, unde se formează adevărate “râuri subterane”, ce au
90
debite relativ bogate şi constante, cu viteze mari, datorită pantelor subterane mari (vezi tabel nr.
6.1.).
Tabel nr. 6.1. Principalele “râuri subterane”
Locul Lungimea
(km)
altitudinea
superioară
(m)
altitudinea
inferioară
(m)
Panta
(%)
Debit
(l/s*;
mc/s**)
Lumea
Pierdută
1,5 1250 970 18,66 100*
Peştera
Căput
1,0 1065 950 11,5 350*
Cetăţile
Ponorului
2,0 950 780 8,5 1,0**
Izbuc Ponor 3,4 1265 1140 5,68 500*
PonorCetăţile
Ponorului
1,0 1065 940 12,5 500*
Cetatea
Rădeasei
0,25 1250 1230 8,0 1,0**
Coibe 2,2 1150 1130 6,66 100*
Ocoale 2,0 1150 820 16,5 100*
Avenul Şes 1,8 1100 800 16,6 100*
Exemplificăm râurile subterane ale Cetăţilor Ponorului, ale Lumii Pierdute, ale Cetăţii Rădeasa,
ale Platoului Ocoale-Scărişoara, etc. (de ex., Izbucul Galbenii are un debit de 1 mc/s).
Tabel nr. 6.2. Debitele sistemelor subterane (l/s)
(după I. Orăşeanu, 1996)
Debit Izbuc Tăuz Păuleasa Coteţul
Dobreştilor
Crişului Juleşti
Q mediu 529,0 477,0 247,7 217,9 77,7
Q minim 68,0 180,0 0,0 58,0 3,0
Q maxim 4640,0 1920,0 2120,0 826,0 571,0
Tabel nr. 6.3. Scurgerea specifică a râurilor
Râul Loc l/s.kmp
Someşul Cald Smida 19,5
Beliş Poiana Horea 21,2
Crişul Pietros Pietroasa 33,7
Crişul Băiţa Băiţa 26,5
Arieşul Mare Scărişoara 27,5
(după I. Orăşeanu, 1996)
Dacă izvoarele carstice au în general debite mari, în schimb izvoarele de pe substrat de
magmatite au debite foarte scăzute (în jur de 0,05 l/s; asemenea izvoare pot fi observate la baza
Dealului Plopilor atât spre Valea Crişului Pietros cât şi spre Valea Lazului). Debite relativ reduse au
şi izvoarele formate pe substrat de şisturi cristaline. Alimentarea apelor din subteran este dată atât
de precipitaţii lichide, precipitaţii solide în sezonul rece, dar în unele cazuri râurile subterane
primesc apă şi din topirea gheţarilor subterani cantonaţi în peşteri (ex. Scărişoara, Focul Viu,
Borţig, Barsa) dar unii autori amintesc şi de fenomenul de condensare endocarstică (P. Cocean,
1984, îi citează pe autorii Andrieux, 1970, Gh. Racoviţă şi P. Cocean, 1977). Regimul de scurgere
91
subterană se caracterizează prin ape mari de primăvară şi viituri în toate anotimpurile (T. Morariu şi
colab., 1962, citaţi de P. Cocean, 1984). Fluctuaţiile de debit subteran în carst sunt de mai mică
amploare faţă de scurgerea exterioară ce suferă oscilaţii mai mari, chiar cu pierdere totală de apă în
urma captărilor subterane sau a infiltrărilor subterane (ex. Gârjoaba, Valea Ordâncuşa, în sectorul
inferior, etc.).
Apele subterane au importanţă pentru vegetaţie, sol, alimentare cu apă a faunei şi, evident, a
omului (izvoare, izbucuri, unele fiind captate chiar de la sursă pentru alimentarea cu apă a aşezărilor
umane: ex., Băiţa, Nucet, Ştei din Crişul Băiţei sau de pe Valea Crişului Pietros, etc.).
6.3. RÂURILE
Munţii Padiş-Scărişoara au o reţea bogată de ape curgătoare ce constă din râuri cu scurgere
permanentă, cu scurgere intermitentă şi/sau temporară (tabelele nr. 6.4. şi 6.3.), inclusiv ape
subterane (tabel nr. 6.1.).
Tabel nr. 6.4. Datele râurilor din Munţii Padiş-Scărişoara
Bazin Râu Lungime
(km)
Altitudine
izvor
(m)
Altitudine
debuşeu
(m)
Panta
(%)
Suprafaţa
(kmp)
debit
(mc/s)
Crişul
Negru
Crişul
Pietros
5,5 450 360 1,63 59,50 4,03 la
Pietroasa
V.Rea 2,9 1440 600 28,96
Bulzul 5,6 1050 450 10,71
Boga 3,1 1250 560 22,25 50,0 1,026 la
Boga
Oşelu 1,8 1160 800 20,0
Bulbuci 1,7 940 560 22,35
Plaiului 2,5 1000 530 18,80
Lupşor 2,6 1170 550 23,84
Galbena 11,0 1260 450 7,36 36,0 1,99 la
Între
Râuri
Izbucul
Galbenii
0,8 780 640 17,50 1,0 la
Izbuc
Budeasa 2,7 1100 570 19,62
Păuleasa 2,5 960 630 13,20
V.Seacă 4,0 1300 650 13,20
Ţiganilor
1,6 1250 690 35,0
Crişanului
0,7 870 820 7,14
Lazului 4,5 950 360 13,11 4,5 0,1
Bălătruc 2,2 810 550 11,81
V. Mare
(Căuşa)
3,1 810 500 10,0 4,5
Chişcău 5,0 1120 440 13,6 15,3 0,514 la
Chişcău
92
Sibişoa
-
ra
3,0 1195 645 18,33
Fagului 2,4 890 595 12,29
Sighiştel 6,0 1060 400 11,0 25,0 0,47 la
Sighiştel
Crişul
Băiţa
10,2 1385 400 9,65 18,0 1,0048
la Nucet
V. Mare 3,3 800 460 10,3 3,5
Hoanca
Moţului
2,5 1300 660 25,6
Arieşul
Mare
Ar.Mare 28,3 1130 640 1,73 38,0 5,84 la
Albac
Cobleş 9,5 1180 820 3,7
8 26,5 2,0 la
Arieşeni
Ponoraş 3,5 1110 970 4,0
Culdeşti 2,3 1220 949 11,78
Cristea
-
sa
1,2 1140 940 16,16
Cristesei 2,7 1230 870 13,33
Gârda 15,7 1170 720 2,86 54,2 2,0 la
Gârda
P.
Spurcat
2,9 1290 860 14,82
Sohodoa
le
1,5 1050 860
12,66
Micuşa
Ghiortoi
1,1 1050 800 17,27
Ordâncu
şa
10,5 1358 725 6,02 22,0
Ocoale 1,5 1210 1150 4,0
Popasu
-
lui
1,8 880 680 11,11 7,0
Vălcea 0,8 780 680 12,5
Starpă 4,0 900 660 6,0 10,5
Albacu
-
lui
18,7 1280 640 3,42 19,0 0,39 la
Alba
c
Bulzilor 2,0 1050 750 15,0
Coşului 1,1 1000 750 22,72
Fericet 2,8 1140 690 16,07
Someş
Cald
Someşul
Cald
11,6 1450 1025 3,66 40,5 2,35 la
Smida
Rădeasa 1,0 1305 1220 8,5 1,0
P.Porcu
-
lui
1,7 1340 1170 10,0
Tomna
-
tec
1,5 1215 1045 11,33
Bătrâna 2,8 1050 1025 0,89 4,0
93
Izbuc 5,8 1240 1050 3,27 13,0
Călineasa
7,6 1300 1050 3,25 10,0
Padiş
V.Trânghieşti
2,8 1430 1270 5,71 0,09
Gârjoaba
1,0 1310 1265 4,5 0,015
Arsurii 0,7 1300 1250 7,14 0,02
Renghii 2,7 1390 1235 5,74 0,045
Gruieşu 0,7 1350 1260 12,85 0,022
Cuţilor 0,5 1390 1260 26,0 0,045
Cetăţilor 2,5 1130 950 7,2 0,02
Ursului 2,2 1210 1065 6,59 0,5
Ponorului
1,0 1140 1065 7,5 0,3
Brădeţanu
0,9 1240 1125 12,77 0,01
Vărăşoaia
0,2 1300 1294 3,0 0,01
Total 231,2
Apele Munţilor Padiş-Scărişoara aparţin la trei bazine hidrografice (tabel nr. 6.3.) şi anume
Crişului Negru, Someşului Cald şi Arieşului Mare. Râurile primului bazin au o scurgere generală
spre vest, cele ale Someşului Cald spre nord şi nord-est iar ale Arieşului Mare spre sud şi sud-est.
Există şi bazine endoreice şi anume bazinele carstice, cu drenare subterană, dar care în ultima fază
ajung la una dintre bazinele hidrografice enumerate (de pildă, Padişul îşi trimite apele sale bazinului
Crişului Negru; platoul Ocoale-Scărişoara bazinului Arieşului Mare; platoul Călineasa, Someşului
Cald, etc.).
Tabel nr. 6.5. Bazine hidrografice majore
Bazin Suprafaţa
(kmp)
% din total Ape
permanente
(km)
Ape temporare
(km)
Crişul Negru 158,8 44,20 106,4 254,0
Arieşul Mare 160,0 44,53 88,3 272,8
Someşul Cald 40,5 11,27 36,5 39,3
Total 359,3 100,0 231,2 566,1
Tabel nr. 6.6 Total ape intermitente
Bazin hidrografic Râul Ape intermitente (km)
Crişul Negru
Crişul Pietros 15,2
Bulz 11,2
Galbena 79,5
Lazului 6,6
Bălătruc 1,2
Valea Mare (Căuşa) 6,9
Chişcău 27,0
94
Sighiştel 18,9
Crişul Băiţa 45,8
Arieşul Mare
Arieşul Mare 28,6
Cobleş 45,4
Gârdişoara-Gârda Seacă 83,2
Ordâncuşa 33,7
Popasului 10,8
Vălcea 7,5
Mişciui 2,0
Starpă 17,9
Albac 30,0
Someşul Cald
Someşul Cald 7,3
Călineasa 13,1
Izbuc 19,5
Padiş 41,7
Ocoale-Scărişoara 13,7
Total 566,7
In cadrul acestei unităţi montane nu există râuri alohtone sau râuri care să străbată complet
unitatea dintr-o parte în alta. De regulă, râurile cu scurgere în direcţia vest au pante mari, cu rupturi,
deci şi un potenţial erozional şi hidroenergetic (în parte valorificat în cazul Crişului Pietros) pe când
râurile celorlalte bazine au pante mult mai reduse (tabel nr. 6.2.). Bogăţia apelor curgătoare este
arătată şi de densitatea reţelei hidrografice care este foarte apropiată de cea a fragmentării orizontale
şi verticale a reliefului, cu excepţia zonelor carstice unde densitatea reţelei hidrografice este în jur
de 0,5 km/kmp, sau chiar sub această valoare. În schimb, în aceste bazine carstice râurile s-au
grupat în subteran unde au, în unele cazuri, densităţi mari (de pildă, în Groapa Barsa se apreciază o
densitate de 5,34 km/kmp dar pe substrat necarstificabil- de către L. Vălenaş citat de P. Cocean,
1984). În continuare, vom trece în revistă principalele râuri ale Munţilor Padiş-Scărişoara, pe bazine
hidrografice.
6.3.1. BAZINUL CRIŞULUI NEGRU. Pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara acest bazin are o
suprafaţă de 158,8 kmp (inclusiv bazinul Padişului care are 36 kmp), adică 44,17% din total. Ocupă
partea de vest, drenarea apelor din bazin fiind efectuată de mai multe râuri dintre care se detaşează
două şi anume Crişul Pietros şi Crişul Băiţei. Crişul Pietros constituie limita nordică a acestor munţi
şi este format, la rându-i, din alte două râuri, Valea Bulzului şi respectiv Galbena, ultima drenând
aproape întreaga cantitate de apă a Padişului (o mică parte se scurge spre Someşul Cald). Se mai
adaugă, dinspre Munţii Vlădeasa, Valea Aleului. În regiunea studiată, Crişul Pietros are o suprafaţă
de 59,5 kmp. Primeşte acest nume la locul numit “Între Râuri” sau “Între Ape” adică locul de
confluenţă a Bulzului cu Galbena. Bulzul are la izvor un pârâu denumit Valea Rea ce se formează în
locul de îmbinare a Munţilor Vlădeasa cu Munţii Padiş-Scărişoara, de la altitudinea de 1 440 m, de
sub vârfurile Cârligatele (1 694 m) din Munţii Vlădeasa şi, respectiv, de sub Piatra Arsă (1 488 m)
din Munţii Padiş-Scărişoara. Valea Rea are o lungime de 2,9 km, cu o pantă de 28,96 m/100 m,
până la confluenţa cu Bulzul. Amonte de satul de vacanţă Boga, Valea Rea se uneşte cu Valea Boga
care vine de pe abrupturile Bogăi, de la 1 250 m altitudine. Boga are 3,1 km lungime până la
confluenţa cu Bulzul, cu o pantă de 22,25%.
Valea Boga mai primeşte pâraiele Oşelu (1,6 km lungime şi o pantă de 20,00%) şi Bulbuci (1,7
km cu o pantă de 22,35%), ce au rupturi de pantă, astfel rezultând renumitele lor cascade. Pe Boga
apar celebrele sale chei (de 1,2 km lungime denumite însă Cheile Bulzului). Debitul mediu al Bogăi
este de 1,026 mc/s. Bulzul mai primeşte două pâraie şi anume Valea Lupşor (2,6 km lungime şi
95
pantă de 23,84%) şi Valea Plaiului (2,5 km lungime pe o pantă de 18,80%).
Dintre râurile mai mari Crişul Pietros primeşte pe Galbena (11 km lungime şi o pantă de 7,36%,
iar suprafaţa de 33,5 kmp dar care se numeşte în sectorul superior Valea Luncşoara; denumirea de
Galbena este de la unirea Luncşoarei cu Pârâul Izbucul Galbenii ). Pârâul Izbucul Galbenii are 0,8
km lungime, un debit de 1 mc/s, iar panta de 17,50% şi care-şi are originea dintr-un izbuc, Izbucul
Galbenii, loc pe unde se drenează toate apele platoului carstic Padiş. Atât izbucul cât şi cheile sunt
declarate monumente ale naturii.
Galbena primeşte ca afluenţi pe Valea Seacă (cu scurgere intermitentă, ce vine de sub Vf. Ţapu1 476 m, din Groapa Ruginoasa) de 4,0 km lungime (pantă de 16,25%), unită cu Valea Ţiganilor
(1,6 km lungime şi cea mai mare pantă de pe cuprinsul teritoriului Munţilor Padiş-Scărişoara, de
35,00%); Galbena mai primeşte pe Valea Crişanului (0,7 km lungime şi 7,14% pantă), Valea
Păuleasa (2,5 km lungime şi pantă de 13,20%) respectiv pe Valea Budeasa (2,7 km şi pantă de
19,62%). Debitul mediu al Galbenei este de 1,99 mc/s la punctul de confluenţă cu Bulzul, adică la
“Între Râuri” sau “Între Ape.
Crişul Pietros primeşte ca afluent important pe Valea Aleului din Munţii Vlădeasa, de sub Vf.
Bohodei (1 654 m), de 10 km lungime şi 38 kmp suprafaţa bazinală, şi care are ca afluent pe
Bohodei cu renumita sa cascadă “Săritoarea Bohodeiului” de 80 m înălţime, în trei trepte. În
sectorul inferior Crişul Pietros primeşte pe Valea Lazului (4,5 km lungime, suprafaţa de 4,5 kmp şi
pantă de 13,11%) şi în afara regiunii studiate primeşte pe Valea Mare sau a Căuşii care însă, în
regiunea de munte are 3,1 km lungime şi pantă de 10,00%. Crişul Pietros are un debit mediu de 4,03
mc/s la Pietroasa.
Un alt râu din bazinul Crişului Negru este Valea Chişcăului (sau a Muncelului) care în
depresiune primeşte denumirea de Valea Crăiasa. Râul are o lungime de 5 km iar panta de 13,60%,
96
iar debitul este de 0,514 mc/s. Valea Chişcăului se formează din Sibişoara care are o lungime de 5
km şi o pantă de 13,60%, şi respectiv Valea Fagului, de 2,4 km lungime şi panta de scurgere de
12,29%.
Un alt râu renumit prin fenomenele sale carstice este Valea Sighiştel care are 6 km lungime, un
bazin hidrografic de 12 kmp şi o pantă de 11,00%. Debitul mediu al acestui râu este de 0,47 mc/s.
Crişul Băiţei este un alt râu important ce are 10,2 km lungime (de la Vf. Ţapu la Nucet) cu o
suprafaţă de 18 kmp (numai în regiunea studiată); panta este de 9,65% şi care mai are afluent pe
Hoanca Moţului de sub Vf. Piatra Grăitoare (1 658 m) din Munţii Biharia. Un alt râu important,
afluent al Crişului Băiţei, ce vine din Munţii Padiş-Scărişoara, este Valea Mare de 3,3 km lungime
şi 10,30% pantă. Crişul Băiţei are la Nucet un debit mediu de 1,00 mc/s.
Tabel nr. 6.7. Debitele şi precipitaţiile pentru bazinul Crişului Negru
Râul Post Perioada debit mediu
(mc/s)
Precipitaţii
( mm)
Crişul Băiţa Băiţa 1975-1984 1,005 859,37
Sighiştel Sighiştel 1991-1995 0,470 960,79
Chişcău Chişcău 1987-1992 0,514 991,58
Crişul Pietros Pietroasa 1983-1996 4,030 867,14
Boga Boga 1987-1993 1,026 844,18
Galbena Între Râuri 1987-1993 1,990 855,50
6.3.2. BAZINUL SOMEŞULUI CALD. Pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara bazinul
hidrografic al Someşului Cald ocupă o suprafaţă de doar 40,5 kmp (adică 11,26% din totalul
97
suprafeţei acestei unităţi montane) şi cuprinde Someşul Cald şi câţiva afluenţi.
Someşul Cald ca râu principal îşi are unul dintre izvoare (Valea Feredeului) de sub Vf. Piatra
Arsă (1 488 m). Îşi ia numele ca atare în cadrul cheilor, unde primeşte pe Rădeasa ce străbate
Peştera Cetatea Rădesei, pârâu care are lungimea de 1 km, panta de 8,50% m. Someşul Cald are o
lungime de 11,6 km până la confluenţa cu Bătrâna, adică în cadrul teritoriul studiat (suprafaţa în
acest teritoriu este de 15,0 kmp). Panta râului este de 3,66% (cu ceva mai mare în cadrul cheilor şi
anume 3,71%). Someşul Cald primeşte câţiva afluenţi dinspre nord, deci dinafara teritoriului
studiat: Alunul, Alunul Mic şi Ponorul (suprafaţa 16 kmp şi 6 km lungime) iar dinspre Munţii
Padiş-Scărişoara (Măgura Vânătă) pe Pârâul Porcului (1,7 km lungime şi panta de 17,35%) şi pe
Pârâul Tomnatecului (1,5 km lungime cu pantă de 11,33%). Afluenţii mai importanţi din dreapta,
deci din Munţii Padiş-Scărişoara sunt Izbucul (5,8 km lungime până la confluenţa cu Pârâul
Călineasa, şi o pantă de 3,27%), format la rându-i din Izbucul Mic şi Izbucul Mare, cu izvoarele la
baza Măgurii Vânete şi, respectiv, Bisericii Moţului. Izbucul se uneşte cu Valea Călineasa ce vine
din apropierea Vf. Bătrâna (1 579 m) şi care are 7,6 km lungime (panta de 3,25%). După unirea
celor două pâraie rezultă Valea Bătrâna ce mai curge pe 2,8 km lungime (având o pantă de numai
0,89% până la confluenţa cu Someşul Cald). Suprafaţa bazinală a Bătrânei, per total, este de 27 kmp
din care Izbucul are 13 kmp, Călineasa 10 kmp iar restul pârâului unit (numai pe teritoriul Munţilor
Padiş-Scărişoara). Debitul Someşului Cald la Smida, localitate situată în imediata apropiere a
Munţilor Padiş-Scărişoara, deci aval de confluenţa Someş-Bătrâna, este de 2,35 mc/s iar la Beliş de
6,22 mc/s (anterior de construirea lacului de acumulare).
6.3.3. BAZINUL ARIEŞULUI MARE. Acest bazin hidrografic are o suprafaţă de 160 kmp
(adică 44,5% din total), deci o suprafaţă aproximativ egală cu bazinului Crişului Negru din
teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara.
Colectorul principal al bazinului este ARIEŞUL MARE cu o lungime până la Albac de 28,3 kmnumai pe teritoriul unităţii de studiu- (pantă de 1,73%) şi care străbate trei sectoare de chei dintre
care mai important este cel al Albacului (sau Cheile de la Zugăi) de 4 km lungime.
Arieşul Mare are ca afluenţi mai importanţi pe Cobleş ce îşi are izvorul din apropierea Vf.
Cornul Poniţa (1 151 m) şi are o lungime de 9,5 km (pantă de 3,78%) iar suprafaţa bazinului este de
26,5 kmp. Cobleşul pătrunde în Arieşul Mare la localitatea Arieşeni. Cobleşul are ca afluenţi pe:
Valea Ponoraşului (3,5 km lungime şi pantă de 4,00%), Valea Cristeasa (1,2 km lungime, pantă de
16,16%), Valea Cristesei (2,7 km lungime şi 13,33% pantă) şi Culdeşti (2,3 km lungime, iar panta
de 11,78%).
Următorul râu mai important este Gârdişoara-Gârda Seacă, un râu care poartă două denumiri
deoarece este format din două sectoare, despărţite de o treaptă antitetică de cca 20 m înălţime din
apropierea localităţii Casa de Piatră. Acest râu are o lungime de 15,7 km (pantă de 2,86%) şi o
suprafaţă de 54 kmp. Râul Gârdişoara-Gârda Seacă are ca afluenţi pe: Valea Vulturului (3 km
lungime iar panta de 9,16%), Pârâul Spurcat (2,9 km cu pantă de 14,82%), Valea Sohodoale (1,5
km lungime şi 12,66% pantă), Micuşa Ghiortoi (1,1 km lungime pe pantă de 17,27%), etc. Cel mai
important afluent al Gârdei este Ordâncuşa de 10,5 km lungime (pantă de 6,02%) care izvorăşte
aproape de Vf. Clujului (1 399 m) şi străbate un sector de chei de cca 3 km lungime. Suprafaţa
bazinului hidrografic al Ordâncuşei este de 22 kmp. Ordâncuşa are ca afluent pe Valea Ţiganilor
(1,7 km lungime cu pantă de 12,35%) ce vine dinspre versantul Platoului Ocoale-Scărişoara.
Rezultă că, per total, Gârda Seacă are o suprafaţă a bazinului de 76 kmp, fără a include suprafaţa
Platoului Ocoale-Scărişoara ce îşi trimite, subteran, apele sale tot Gârdei Seci.
Arieşul Mare primeşte, în continuare, în avale de localitatea Gârda pe Pârâul Popasului în cadrul
localităţii Scărişoara, ce are o lungime de 1,8 km (pantă de 11,11%) şi suprafaţă de 6 kmp, apoi pe
Valea Vălcea ce are 0,8 km lungime, suprafaţa bazinului tot de 6 kmp iar panta de scurgere de
12,50%, şi pe Valea Starpă (4 km lungime, pantă de 6% iar suprafaţa de 9,5 kmp).
Ultimul râu important al Arieşului Mare este cel al Albacului ce formează limita faţă de Muntele
Mare. Are o lungime de 18,7 km cu o pantă de 3,42% iar suprafaţa bazinului hidrografic este de 19
kmp (numai pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara). Albacul are, la rându-i, câţiva mici afluenţi,
98
dintre care amintim pe Valea Bulzilor (2 km lungime cu pantă de 15,00%), Valea Coşului (1,1 km
iar panta de 22,72%) şi Valea Fericetului (de 2,8 km lungime cu panta de 16,07%), care, toate, au
un curs intermitent. Albacul mai primeşte din afara regiunii pe Mătişeşti, Plaştini, Arada şi
Lămăşoaia. Debitul mediu al Arieşului Mare la Scărişoara este de 5,45 mc/s iar la Albac este în jur
de 6 mc/s (5,84 mc/s).
Dintre bazinele carstice endoreice vom analiza pe cele mai importante şi anume platourile PadişCetăţile Ponorului şi Ocoale-Scărişoara.
6.3.4 PLATOUL PADIŞ-CETĂŢILE PONORULUI. Constituie, din punct de vedere
hidrografic, un bazin închis la exterior dar drenat pe cale subterană, cea mai mare parte în bazinul
Crişului Negru şi o foarte mică parte în cel al Someşului Cald. Platoul Padiş are o suprafaţă de cca
36 kmp şi este divizat, la rându-i, în alte bazine carstice închise: Şesul Padişului, Bălileasa, Valea
Cetăţilor-Cetăţile Ponorului, Lumea Pierdută, Vărăşoaia, Poiana Boghii, Paragina, Poiana Ponor,
Valea Ursului.
6.3.4.1. Şesul Padişului. Este subdiviziunea cea mai mare, cea mai înaltă (1 250 m) situată la
nordul platoului. Se învecinează cu subdiviziunile Poiana Boghii, la nord, cu Bălileasa la vest şi cu
Poiana Ponor la sud, respectiv cu Paragina la sud-est. Această subdiviziune este delimitată de
culmea Măgura Vânătă la nord, Biserica Moţului la est iar la sud de o prelungire din Faţa Muntelui.
Şesul Padişului cuprinde câteva pâraie care dispar, individual, în subteran prin câte un ponor, fără a
se uni între ele la suprafaţă (decât doar în subteran), deşi în unele cazuri există tendinţa unirii a două
mici pâraie învecinate.
Cel mai mare pârâu este Trânghieşti, format din două subramuri şi anume Măgura şi Moaţa, cu
o lungime de 2,8 km şi pantă de 5,71%, ce vine de pe Măgura Vânătă şi care la contactul cu
substratul calcaros dispare în subteran printr-un ponor, nu departe de cabana turistică Padiş dar mai
nou există tendinţa ca apele Trânghieştiului să se abată în albia Gârjoabei ce curge prin apropiere.
Gârjoaba vine de sub şaua dintre Măgura Vânătă şi Biserica Moţului (şa ce desparte Padişul de
Valea Izbucului), curge pe sub Biserica Moţului (de altfel, Gârjoaba a sculptat fruntea acestei
cueste) şi se “varsă” în subteran printr-un ponor nu departe de ponorul Trânghieştiului, dar la acest
ponor apele ajung numai pe vreme ploioasă abundentă iar uneori apele ajung într-o dolină de
prăbuşire situată în imediata apropiere a ponorului. Mai nou, în Gârjoaba încep să se deverse şi
apele Trânghieştiului. Pârâul Gârjoaba are o lungime de 1,0 km (pantă de 4,50%) şi, la ape mici,
apele se pierd în patul văii înainte de a ajunge la ponor. Din măsurători la Padiş (anul 1995) am
obţinut un debit de 0,09 mc/s al Trânghieştiului şi unul de 0,015 mc/s al Gârjoabei.
Valea Arsurii este un pârâu ce-şi are originea de pe Măgura Vânătă şi curge pe 0,7 km lungime
după care intră în subteran la baza Vf. Tomaşca iar de aici spre Izbucul Ponorului: “aval” de ponor
se continuă forma de vale, fără apă, după o treaptă antitetică de cca 2 m înălţime. Sectorul activ are
o pantă de scurgere de 7,14%. Valea Renghii este un pârâu cu originea tot de pe Măgura Vânătă, are
un curs de 2,7 km lungime (panta de 5,74%) şi ajunge în ponorul său în apropierea cantonului silvic
Padiş; deseori, pe vreme lipsită de ploaie apele se pierd prin infiltrare în patul albiei cu cca 200-300
m în amonte, iar pe vreme extrem de ploioasă în regiunea ponorului se formează un lac temporar.
Pârâul Renghii ajunge subteran în valea Boga (I. Orăşeanu, 1996). Am obţinut un debit de 0,02
mc/s al acestui pârâu în anul 1995.
Valea Gruieşu izvorăşte, de asemenea, de pe Măgura Vânătă şi dispare printr-un ponor în
imediata apropiere a ponorului Renghii. Atinge 0,7 km lungime pe o pantă de 12,85 m/100 m. Şi
acest pârâu are tendinţa de a pătrunde în subteran mai în amonte de ponorul său actual cu cca 300
m. Şi el ajunge, subteran, în valea Boga. Gruieşu are un debit de 0,022 mc/s.
6.3.4.2. Poiana Piatra Boghii. Este o poiană care a primit denumirea după Vf. Piatra Boghii (1
426 m), vârf ce o mărgineşte la vest; la est poiana este mărginită de culmea Măgura Vânătă iar la
nord de o şa care desparte această poiană de Poiana Vărăşoaia (de multe ori, cele două poieni sunt
cunoscute împreună sub denumirea de Poiana Vărăşoaia). Poiana cuprinde câteva lacuri de dolină
dintre care cel mai important prin mărime este Tăul ( Lacul) Vărăşoaia. În poiană pătrund trei pâraie
mici dinspre Măgura Vânătă şi care dispar fiecare printr-un ponor, dintre care mai important este
99
Valea Cuţilor de 0,5 km lungime şi o pantă de 26,00% şi care, de asemenea, se scurge spre Boga.
Pârâul Cuţilor are un debit de 0,045 mc/s. Dinspre şaua menţionată, vine spre Lacul Vărăşoaia un
pârâu torenţial care are apă numai la ploi mari.
6.3.4.3. Poiana Vărăşoaia. Este cea mai nordică subdiviziune a Platoului Padiş, o mică polie în
care se găsesc două mici pâraie, unul cu scurgere spre baza Vf. Vărăşoaia unde pătrunde în subteran
printr-un ponor pentru a reapărea la suprafaţă în bazinul Crişului Negru, iar celălalt cu scurgere, tot
pe cale subterană, spre bazinul Someşului Cald. Poiana este cuprinsă între Vf. Vărăşoaia (1 441 m)
100
şi culmea Măgura Vânătă (deseori Poiana Piatra Boghii este inclusă de diferiţi autori în cadrul
Poienii Vărăşoaia).
6.3.4.4. Poiana Ponor. Constituie o mică polie, de cca 2 kmp, situată la sudul Şesului Padiş, la
nordul Văii Cetăţilor, la vest de Paragina, fiind poiana în care ajung, prin subteran, apele din Şesul
Padişului. Prin poiană curge Pârâul Ponorului care-şi are originea într-un izbuc (Izbucul Ponorului)
şi, după un curs subaerian de un kilometru, iar dispare în subteran prin sorburi, la ape mici, şi prin
ponoare la ape mai mari, pentru a ajunge în Peştera Cetăţile Ponorului. La ape foarte mari, se
formează un lac temporar în sectorul inferior şi atunci o parte din ape sunt deversate spre exterior, la
zi, prin Valea Vraniţa spre Valea Cetăţilor. Ponorul are o pantă de 7,50% iar afluentul său
Brădeţanul are o lungime de 0,9 km pe o pantă de scurgere de 12,77%. Am determinat în anul 1995
un debit de 0,3 mc/s al Pârâului Ponor, respectiv un debit de 0,01 mc/s al Brădeţanului.
6.3.4.5. Poiana Bălileasa. Constituie o uvală depresionară situată la capătul vestic al Platoului
Padiş, având o altitudine de 1 150 m. Este lipsită de o vale permanentă, fiind “ciuruită” de
numeroase doline şi mici avene. Prin Poiana Bălileasa se iese la exteriorul Platoului Padiş prin Şaua
Scăriţa, în direcţia vest, iar în direcţie inversă, se ajunge în Valea Cetăţilor după coborârea unei
trepte antitetice de cca 20 m înălţime. Poiana este delimitată de vârfurile Oşelu (1 281 m) la nord şi
Vf. Bălilesei (1 267 m) la sud.
6.3.4.6. Valea Cetăţilor-Cetăţile Ponorului. Este o polie, situată în continuarea Poienii
Bălileasa spre sud-est, străbătută de Valea Cetăţilor (denumită anterior Valea Bălălesei) ce are o
lungime de 2,5 km şi pantă de 7,20%. Pârâul ajunge la Peştera Cetăţile Ponorului dar numai pe
vreme ploioasă; în restul timpului se pierde în subteran în dreptul cantonului silvic Glăvoiu, loc
cunoscut şi sub denumirea de “La Grajduri” datorită faptului că aici ciobanii aveau construcţii
necesare activităţii lor de crescători de animale. Cetăţile Ponorului constituie locul prin care are loc
drenarea definitivă, pe cale subterană, a apelor din Platoul Padiş, spre Valea Galbena, din bazinul
Crişului Negru. În dreptul cantonului silvic Glăvoiu am determinat un debit de 0,02 mc/s în anul
1995.
6.3.4.7. Valea Ursului. Valea Ursului este un sector activ de vale prin care curge Pârâul Ursului
în lungime de 2,2 km (pantă medie de 6,59%) şi care colectează apele Platoului Paragina şi Lumea
Pierdută, după care se varsă în Peştera de la Căput de unde, pe căi subpământene, apele ajung în
Cetăţile Ponorului. Pârâul Ursului izvorăşte de sub Vf. Bălăceana (1 477 m) şi primeşte pe parcurs
apele din Platoul Paragina, prin Izbucul Ursului, şi din Platoul Lumea Pierdută, prin Izbucul
Izvorul Rece. Apele Ursului ajung la Peştera Căput numai la ape mari, în rest ele se infiltrează în
substrat, în patul văii cu cca 200-300 m amonte de Peştera Căput. Valea Ursului este separată de
sectorul Cetăţile Ponorului printr-o treaptă antitetică de peste 10 m înălţime. În 1995 am determinat
un debit de 0,5 mc/s al Pârâului Ursului.
6.3.4.8. Platoul Paragina. Constituie o uvală suspendată la peste 20 m altitudine relativă faţă de
Valea Ursului, fiind situată la estul Platoului Padiş. Platoul este mărginit de Vf. Biserica Moţului (1
466 m) şi Vf. Faţa Muntelui (1 407 m) la vest şi Bălăceana (1 477 m) la est. Platoul are un firicel de
apă ce pătrunde în subteran prin patul văii şi care iese la suprafaţă în Valea Ursului prin intermediul
Izbucului Ursului deşi unii îi spun Izbucul Izvorul Rece iar izbucului denumit de noi Izvorul Rece îi
spun Izbucul Ursului.
6.3.4.9. Platoul Lumea Pierdută. Constituie un alt platou suspendat cu 20-50 m faţă de Valea
Ursului. Denumirea, dată prin anii 1950, denotă existenţa unei păduri dese, azi în mare parte
exploatată. Platoul este lipsit de apă de suprafaţă, care a pătruns în adâncuri, dovadă fiind avenele,
impresionante prin adâncimea lor (Negru-108 m, Gemănata-100 m, Acoperit-54 m). Amonte de
platou apele Pârâului Sec au pătruns în adâncime şi azi traversează pe căi subterane Platoul Lumea
Pierdută, la cca 90 m adâncime, după care iese la suprafaţă prin Izbucul Izvorul Rece. Anterior,
apele Pârâului Sec ajungeau, la suprafaţă, în Peştera de la Căput unde se întâlneau cu apele Pârâului
Ursului. Forma de vale morfologică însă se păstrează şi azi, lipsită de ape.
6.3.4.10. Groapa de la Barsa. O altă subdiviziune a Padişului care se găseşte situată în sudvestul acestuia, plină cu fenomene carstice, şi cu câteva mici pâraie care pătrund în adâncime cu
zeci de metri înaintea peşterilor din depresiunea carstică, dar care anterior ajungeau să se verse
101
direct în ele, pe care le-au şi creat, de altfel: Peştera Neagră, Peştera Gheţarul de la Barsa, Zăpodie,
etc. În Groapa de la Barsa se găseşte şi un lac, Tăul Negru, lac de dolină, cu un diametru de 8 m (M.
Bleahu, S. Bordea, 1981). Apele din Barsa ajung subteran în Cetăţile Ponorului (I. Orăşeanu, 1996).
6.3.4.11. Barsa Cohanului. Un mic platou care se găseşte în sudul Platoului Padiş-Scărişoara,
în care se găseşte un mic pârâu ce dispare în subteran printr-un ponor. Odinioară, apele ajungeau la
suprafaţă în Cetăţile Ponorului, după cum indică topografia terenului, iar azi ajung tot acolo dar
subteran.
6.3.5. PLATOUL OCOALE-SCĂRIŞOARA. Platou suspendat la peste 100-200 m faţă de
văile Gârda şi Ordâncuşa, ce are 16 kmp suprafaţă. Platoul este divizat în două sectoare, după cum
arată denumirea, Ocoale în nord şi Scărişoara în sud. Partea de nord, mai înaltă, are un pârâu, Valea
Ocoalelor, ce dispare în adânc printr-un ponor; se pot recunoaşte o succesiune de vechi ponoare,
fapt ce demonstrează retragerea succesivă înspre amonte a captărilor carstice. Apele platoului ajung,
pe căi subterane, în Izbucul Coteţul Dobreştilor din bazinul Gârdei. Pârâul are o lungime de 1,5 km
şi o pantă de 4,00%. A doua subdiviziune, Scărişoara, este lipsită de apă curgătoare permanentă, şi
aici se găseşte celebrul gheţar Scărişoara.
6.3.6. MODIFICĂRI ALE SCURGERII RÂURILOR
Apele curgătoare şi mai ales cele din regiunile carstice au avut şi au în permanenţă modificări
ale direcţiei de scurgere, uneori în sens contrar celei avute înainte. Dintre cazuri de remanieri
hidrografice emise amintim pe cel al scurgerii Galbenei spre Crişul Băiţei (M. Bleahu, 1957) dar şi
noi presupunem că odinioară Someşul Cald ar fi curs spre bazinul Crişului Negru (A. Indrieş, 1987,
în manuscris). Considerăm, însă, că în regiunile carstice s-au desfăşurat mai multe modificări de
râuri dintre care se remarcă cele din regiunea Padişului, unde topografia terenului demonstrează
aceste remanieri hidrografice (A. Indrieş, 1991, în manuscris):
Valea Ursului a curs spre exteriorul platoului, înspre Crişul Pietros, ieşind peste Şaua Scăriţa.
Valea a fost captată în subteran, în două locuri, astfel că ea este fragmentată în sectoare denivelate
altimetric între ele. Aşadar, valea a fost împărţită în trei sectoare: sectorul prin care azi curge restul
apei rămasă din pârâu (Pârâul Ursului), Valea Cetăţilor şi Poiana Bălileasa. Poiana Bălileasa este
azi lipsită complet de apă curgătoare şi este despărţită de Şaua Scăriţa printr-o denivelare de cca 15-
20 m (treaptă antitetică) şi, de asemenea, tot printr-o denivelare de aproximativ 25 m faţă de Valea
Cetăţilor prin care curge apă dar în sens invers decât iniţial, deci azi cu scurgere spre Cetăţile
Ponorului. În ultimul sector, cel activ, curge Pârâul Ursului care dispare în subteran prin Peştera de
la Căput; sectorul activ este delimitat de al doilea sector printr-o treaptă antitetică de cca 10 m.
Aceste trepte antitetice, la baza cărora apar ape curgătoare, deşi cu scurgere contrară, constituie
dovezi ale existenţei unei văi unitare.
Văile Trânghieşti şi Gârjoaba. Le luăm împreună deoarece au avut şi evoluţii comune şi chiar şi
azi există tendinţa de unire a lor în sectorul inferior. Aceste pâraie au curs anterior spre sudul
platoului, trecând în Poiana Ponor pe la suprafaţă, pe actuala vale a Brădeţanului; ulterior, apele au
fost captate în subteran printr-un ponor, azi nonfuncţional, situat la capătul din avale al Şesului
Padiş, ajungând în Izbucul Ponorului; treptat, apele au fost captate tot mai amonte până la ponoarele
lor actuale. După cum s-a observat, se tinde la abandonarea şi a ponoarelor lor actuale.
Pârâul Arsurii. După cum denotă direcţia sectorului inactiv, Pârâul Arsurii a curs spre Poiana
Bălileasa dar apoi apele sale au fost captate prin ponorul, azi fosil, de la capătul din avale al
sectorului inactiv, unde există o treaptă antitetică de 10 m înălţime şi în sfârşit prin ponorul
funcţional de azi.
Pârâul Renghii. După topografia locului, acest pârâu a curs spre capătul vestic al Şesului Padiş
iar de aici, peste o şa, a trecut în Poiana Bălileasa. Pe urmă, apele sale au fost captate în subteran
prin ponorul actual. Există tendinţa ca apele Renghii să fie captate în subteran amonte cu câteva
sute de metri de ponorul funcţional de azi; deseori apele sale nu ajung până la ponor, cum a fost şi
în august 1996, de pildă. Nu excludem nici posibilitatea ca înainte de a fi captate în ponorul actual,
102
apele să fi fost captate la baza şeii menţionate şi abia pe urmă să fie captate prin ponorul de azi
funţional. După cum se vede, există tendinţa dispariţiei apelor şi mai amonte de ponorul actual.
Valea Cuţilor curgea până în interiorul Şesului Padiş, dincolo de ponorul său actual şi ajungea în
Poiana Bălileasa. Dovada o constituie un sector de îngustare, avale şi puţin lateral dreapta (spre
nord) de ponorul actual, îngustare pe unde azi este drumul forestier spre Vărăşoaia). Această
îngustare, după noi, constituie o veche vale părăsită de apele care au creat-o după captarea carstică
în ponorul actual. Şi în acest caz există tendinţa unei captări mai în amonte cu cca 300 m de ponorul
actual unde am observat infiltrări în adânc ale apelor care mai reuşesc, greoi, să ajungă la ponorul
activ al râului. De pildă, la începutul lunii august 1996 valea ca şi ponorul erau lipsite de apă.
Valea Gruieşu curgea la stânga (spre nord) de actualul ponor prin Poiana Boghii (denumită
uneori Poiana Vărăşoaia) şi de aici la exteriorul platoului printr-o şa situată între “dealurile” Piatra
Boghii (1 436 m) şi Vărăşoaia (1 441 m). Dovada este şaua menţionată dintre cele două culmi
montane, cu urme de pietriş rulat, şi respectiv, un fel de vale prelungă ce duce de la poiană la şaua
respectivă. Această şa se găseşte azi suspendată cu cca 20 m faţă de fundul poienii, care s-a adâncit
în urma eroziunii, deoarece aici se găsesc lacurile carstice ale poienii, inclusiv Lacul Vărăşoaia.
Valea Paragina. Din poiana cu acelaşi nume, pârâul Pargina pătrunde în subteran pentru a ieşi
în Valea Ursului prin intermediul Izbucului Ursului. Considerăm că, anterior captării subterane,
pârâul se scurgea la suprafaţă, probabil printr-o cascadă (ruptură de pantă) pentru a ajunge în Valea
Ursului. Acest fapt rezultă din prezenţa unei stânci calcaroase ce se găseşte deasupra Izbucului
Ursului, Poiana Paragina fiind suspendată cu peste 50 m faţă de Valea Ursului.
Valea Seacă curgea la sud de Platoul Lumea Pierdută până la Peştera de la Căput, care era la
origine un ponor, unde a pătruns în subteran; aici se întâlnea şi cu Pârâul Ursului. Ulterior acestei
stări de fapt, Pârâul Sec a fost captat succesiv înspre amonte, pătrunzând pe sub Platoul Lumea
Pierdută, unind subteran avenele acestuia. Nu excludem nici posibilitatea scurgerii pe la suprafaţă a
Pârâului Sec, pe podul Lumii Pierdute şi captarea sa în adânc prin avenele sale, Negru, Gemănata,
azi apele curgând la adâncimi de cca 90-100 m pe sub platou, ieşind la exterior prin Izbucul Izvorul
Rece în Valea Ursului.
Asemenea modificări ale reţelei hidrografice au fost deosebite şi în alte locuri, ca de pildă în
Groapa de la Barsa (M. Bleahu, 1957), sau Valea Ocoalelor (M. Bleahu, S. Bordea, 1981), etc.
6.3.7. VAI INTERMITENTE ŞI TEMPORARE
Numeroase sunt cazurile în care văile sunt lipsite total sau parţial de apă, mai ales în regiunile
carstice şi în cele ocupate de şisturi cristaline dar şi în alte regiuni. Pe bazine hidrografice, lungimea
totală a văilor cu scurgere nepermanentă, este următoarea: Crişul Negru are 254,0 km, inclusiv
Platoul Padiş unde lungimea acestor tipuri de văi este de 41,7 km. Rezultă o densitate medie de 1,59
km/kmp, faţă de 0,67 km/kmp densitatea văilor permanente din acelaşi bazin; bazinul Arieşului
Mare are 272,8 km, cu o densitate de 1,70 km/kmp, faţă de 0,55 km/kmp densitatea văilor
permanente; în bazinul Someşului Cald am măsurat 39,9 km, revenind 0,98 km/kmp faţă de 0,90
km/kmp în cazul văilor permanente. Se observă că lungimea văilor nepermanente întrece cu mult pe
cea a văilor permanente în bazinele Crişului Negru şi Arieşului Mare şi că în bazinul Someşului
cele două tipuri de văi, permanente şi nepermanente, sunt sensibil egale (vezi tabel nr. 6.3.).
Efectuând un calcul mediu, rezultă că densitatea medie a văilor permanente este de 0,66 km/kmp pe
întreaga suprafaţă iar densitatea medie a văilor nepermanente este de 1,57 km/kmp; media văilor,
indiferent de caracterul permanent sau nepermanent al lor din punctul de vedere al scurgerii apelor,
este de 2,23 km/kmp. Remarcăm faptul că în bazinul Arieşului Mare sunt foarte multe văi cu
scurgere intermitentă fapt ce se datorează substratului fie carbonatic, fie din şisturi cristaline, dar şi
valorilor cu ceva mai reduse ale precipitaţiilor faţă de vest şi de nordul unităţii montane. Dar cum sa mai precizat, toate aceste văi, la precipitaţii abundente, sau la topirea rapidă a zăpezilor, pot să
facă ravagii (ca în decembrie 1995, de pildă).
6.4. APELE LACUSTRE ŞI PALUSTRE
103
În această categorie includem lacurile şi mlaştinile.
Lacurile nu sunt reprezentative dar, deosebit de interesante atât prin modul lor de formare cât şi
pentru aspectul lor estetic, sunt lacurile carstice. Asemenea lacuri se găsesc în cadrul Platoului
Padiş, dintre care se detaşează Tăul (Lacul) Vărăşoaia cu adâncimea de cca 4-5 m şi suprafaţa de
aproximativ 600 mp (6 ari), situat într-o dolină din Poiana Vărăşoaia. În această poiană se mai
găsesc şi alte lacuri carstice, unele permanente ca şi Vărăşoaia, altele temporare. Alte lacuri carstice
se găsesc în Şesul Padişului, ca de exemplu, în subdiviziunea Poiana La Morminţi (La Tău), apoi în
Groapa de la Barsa se găseşte Lacul Negru, de 8 m diametru. Aceste lacuri carstice, foarte rare în
regiunile carstice de regulă, se pot forma în urma impermeabilizării fundului dolinelor cu argila de
decalcifiere. Interesante sunt şi lacurile permanente din Şesul Padişului care s-au format în dolinele
impermeabilizate cu cuarţitele scurse în ele, cuarţite aduse de pe Măgura Vânătă (M. Bleahu, 1956).
În zona ponoarelor carstice, la precipitaţii bogate, se formează lacuri temporare care se scurg
apoi treptat: ex. la ponorul Renghii, Arsurii, în Poiana Ponor, etc. Ca lacuri temporare, amintim pe
cele care rezultă în circurile glacio-nivale de pe rama sudică a Vlădesei, pe vreme ploioasă sau la
topirea zăpezii.
În reţelele subterane din regiunile carstice se întâlnesc pe cursurile active numeroase lacuri: în
Cetăţile Ponorului, Lumii Pierdute, Peşterii Căput, Coibe, Avenul Vraniţa, etc. (M. Bleahu, S.
Bordea, 1981; L. Vălenaş, 1984).
Ca lacuri antropice, amintim pe cele de pe Crişul Pietros amonte de fiecare microhidrocentrală,
pe cele de pe Someşul Cald dar ultimele situate aval de regiunea studiată. În trecut au existat haituri
pe Valea Arieşului Mare sau pe Gârda Seacă, ale căror urme mai pot fi observate în unele locuri şi
care se păstrează şi în denumire; (ex., denumirea unui sector de chei de pe Gârda Seacă este, după o
asemenea construcţie, Cheile de la Jilip).
Mlaştinile sunt relativ bine reprezentate, mai ales în partea nordică a Munţilor Padiş-Scărişoara
şi anume în Şesul Padişului din Platoul Padiş şi pe Valea Izbucului şi în continuare pe Bătrâna şi
parţial pe Călineasa, etc. Aceste mlaştini-turbării, oligotrofe, denumite local molhaşuri adăpostesc
specia Sphagnum şi s-au format pe substrat silicios generat de şisturi cristaline. Am măsurat pH-ul
cu un indicator pH-metru rezultând valoarea de 5. Inclusiv în Şesul Padişului, formarea lor a fost
posibilă datorită grosimii mari a cuarţitelor aduse de pe Măgura Vânătă (V. Ianovici şi colab.,
1976). Aceste mlaştini au fost studiate de E. Pop (1960). La formarea lor au contribuit şi suprafaţa
plană (Şesul Padişului) sau relativ plană (Valea Izbucului, Poiana Vărăşoaia, Onceasa, etc.),
precipitaţiile abundente, altitudinea şi substratul silicios, etc.
În cazul Şeii Valea Rea, apele s-au adunat în partea sa inferioară, generând o regiune
mlăştinoasă destul de greu de străbătut.
6.5. BILANŢUL HIDROLOGIC
Bilanţul hidrologic poate fi determinat pe baza ecuaţiei lui M.I. Lvovici: Ko=Yo+Zo;
Xo=So+Wo=(Uo+Zo) unde, Yo=scurgerea medie fluviatilă; Zo=evapotranspiraţia; So=scurgerea
medie superficială; Wo=umezirea totală a solului; Uo=scurgerea subterană; Xo=precipitaţii medii
multianuale; Ko=debit mediu.
În general, valorile bilanţului hidrologic pentru Munţii Padiş-Scărişoara sunt următoarele: Xo
(precipitaţii medii multianuale) = 1 400 mm; Yo (scurgerea medie superficială) = 950 mm (cca 30
l/s.kmp); Zo (evapotranspiraţia) = 400-500 mm;  (niu, coeficientul scurgerii medii care este
raportul dintre cantitatea medie a precipitaţiilor căzute pe suprafaţa bazinelor de recepţie şi
scurgerea medie a râurilor) = 0,59 pentru Munţii Apuseni; So (scurgerea superficială, în mm, care
în munţi reprezintă 60-70% din scurgerea totală medie anuală) = 200 mm în Apuseni; Uo (scurgerea
subterană) = 300 mm în Apuseni; Wo (umezirea totală a solului) = 700 mm în Apuseni.
Rezultă din calcul că Munţii Padiş-Scărişoara au o umiditate bogată (tabel 6.8.).
Tabel nr. 6.8
104
Xo Yo Zo  So Uo Wo Kz
1400 950 450 0,67 330 300 700 0,64
unde: Xo= precipitaţii; Yo= scurgerea medie fluviatilă; Zo= evapotranspiraţia;  (niu) =
coeficientul scurgerii medii; So= scurgerea superficială; Uo= scurgerea subterană; Wo= umezirea
totală a solului; Kz= coeficient de umezire totală a solului.
Debitele principalelor râuri sunt următoarele, pe bazine hidrografice (tabel nr.6.8.; vezi şi tabel
nr. 6.2.). Din tabelul cu debitele râurilor principale rezultă că râurile importante ale Munţilor PadişScărişoara au debite asemănătoare şi relativ mari datorită izvoarelor lor situate în regiuni carstice
(Someşul Cald, Crişul Băiţei, Crişul Pietros, afluenţi ai Arieşului Mare, etc.).
Bazinele acestor râuri primesc cantităţi bogate de precipitaţii, în schimb valorile evaporării sunt
mici (şi, evident, şi mai mici în golurile subterane) datorită temperaturilor relativ scăzute. Apele lor
sunt bune de băut, astfel că apele râurilor cu izvoarele în carst sunt utilizate la alimentarea unor
oraşe sau localităţi rurale: Crişul Băiţei (dar numai la izvoare) pentru Nucet şi Băiţa, Crişul Pietros
pentru Ştei, etc. Defalcând elementele bilanţului hidrologic şi analizându-le, putem arăta
următoarele: cantităţile de precipitaţii sunt bogate, de peste 1 000 mm în toate bazinele hidrografice,
cu ceva mai mare în nord-vest şi cu ceva mai reduse în sud şi sud-est. Scurgerile medii superficiale
sunt de asemenea apropiate valoric la cele trei posturi reprezentative pentru aceşti munţi, adică
Pietroasa, Scărişoara şi Beliş.
Evapotranspiraţia are valori reduse, în golurile subterane fiind şi mai redusă, iar scurgerea
subterană este şi mai redusă până la valori de zero, la Scărişoara şi Câmpeni, de exemplu, din cauza
carstului şi necarstificabilului. Concluzia cea mai importantă din cele de mai sus este că bilanţul
este pozitiv, deci că umiditatea este bogată.
Interesante sunt şi procentele scurgerii medii lunare şi sezoniere ale râurilor (tabel nr. 6.9.).
Tabel nr. 6.9. Procentele scurgerii medii lunare şi sezoniere ale râurilor
Luna Râu Post Râu Post Râu Post Râu Post
Someşul
Cald
Beliş Arieşul
Mare
Câmpe
ni
Crişul
Negru
Şuşti Crişul
Pietros
Pietroa
sa
I 4,62 7,41 9,1 7,05
II 5,25 9,14 13,5 7,85
III 7,75 12,7 12,5 10,9
IV 21,7 19,5 15,0 18,3
V 17,7 12,9 12,1 13,9
VI 10,7 8,78 8,1 9,22
VII 8,9 5,54 5,1 6,57
VIII 6,08 3,83 3,4 3,8
IX 3,64 2,9 2,22 2,62
X 4,07 3,23 2,63 3,39
XI 4,75 4,92 5,25 5,1
XII 6,32 9,15 11,1 11,3
Iarna 16,7 25,7 33,7 26,2
Primăvara
47,1 45,1 39,6 43,1
Vara 24,2 18,1 16,6 19,6
Toamna
12,5 11,1 10,1 11,1
Din acest tabel rezultă că pentru râurile din aceşti munţi şi, în general, din vestul ţării, primăvara
are loc cea mai mare parte a scurgerii (47,1% la Someşul Cald, 45,1% la Arieşul Mare, şi 43,1%
105
pentru Crişul Pietros) iar cele mai scăzute toamna (12,5% în cazul Someşului Cald, 11,1% al
Arieşului şi tot acelaşi procent are Crişul Pietros). Dacă însă pentru Someşul Cald vara are loc o
scurgere de 24,2%, în schimb pentru Crişul Negru şi afluentul său Crişul Pietros iarna are loc un
procent ridicat de scurgere şi anume 33,7% pentru Crişul Negru, 26,2% pentru Crişul Pietros şi o
valoare foarte apropiată pentru Arieşul Mare, şi anume 25,7%.
Sunt situaţii când debitele pot fi de mari dimensiuni (tabel nr. 6.11). Comparativ, arătăm şi
debitele şi scurgerile minime ale râurilor (tabel nr. 6.12.).
Tabel nr. 6.10. Debitele principalelor râuri
Râul Postul Q mediu
(mc/s)
Xo
(mm)
Yo
(mm)
Zo
(mm)
Uo
(mm)
Crişul
Negru
Şuştiu 2,17 1040 525 515 152
Crişul
Pietros
Pietroasa 4,15 1382 1063 319 320
(influenţă
carst)
Arieşul
Mare
Scărişoara 5,45 1100 859 341 0
(influenţă
carst)
Someşul
Cald
Beliş 6,22 1065 632 433 198
(după I. Ujvári, 1972)
Tabel nr. 6.11. Debitele şi scurgerea maximă a râurilor
Qmaximă
de
asigurare
mc/s mc/se mc/s mc/s Scurgerea
max. de
asigurare
1%
Râul Postul 1% 3% 5% 10% l/s.kmp
Crişul
Negru
Şuştiu 150 110 95 75 1150
Crişu
Pietros
Pietroasa 260 190 170 130 2120
Arieşu
Mare
Câmpeni 360 350 250 210 570
Someş
Cald
Cluj 580 425 360 280 470
(după I. Ujvári, 1972)
Tabel nr. 6.12. Debitele şi scurgerea minimă a râurilor
Râul Postul Perioada
rece
(mc/s)
Data Perioada
caldă
(mc/s)
data Q minim
specific
zilnic
(l/s.kmp)
Debit
minim
95 %
(mc/s)
Someşul
Cald
Beliş 0,59 II 1954 1,21 X 1961 1,90 0,3
Crişul
Negru
Şuştiu 0,58 I 1961 0,22 IX 1961 1,68 0,12
Crişul
Pietros
Pietroasa
0,29 II 1954 1,10 IX 1961 2,35 0,22
Arieşul Scărişoa 0,45 I 1954 0,44 X 1962 2,20 0,24
106
Mare ra
Media 0,47 0,47 2,03 0,22
(după I. Ujvári, 1972)
În urma reactualizării datelor obţinute de la staţia hidrologică Beiuş pentru bazinul Crişului
Negru, în zona care ne interesează, rezultă că valorile pentru cele mai mari şi respectiv cele mai
mici debite oscilează cam în aceleaşi limite cu datele lui I. Ujvári (tabel nr. 6.13).
Tabel nr. 6.13. Debitele caracteristice ale râurilor din bazinul Crişului Negru (mc/s)
Râul Postul Perioada Q mediu Q maxim şi
data
Q minim şi
data
Crişul Băiţa Băiţa 1975-1984 1,0048 43,7
(12 III
1981)
0,0063
(8 XII
1978)
Sighiştel Sighiştel 1991-1995 0,47 10,6
(27 XII
1996)
0,002
(31 VIII
1992)
Chişcău Chişcău 1987-1992 0,514 17,4
(6 VI 1987)
0,04
(3 VIII
1987)
Crişul
Pietros
Pietroasa 1983-1996 4,03 118
(27 XII
1995)
0,243
(26,27 XII
1986)
Din toate aceste date ale tuturor tabelelor referitoare la râuri, putem trage concluzii asupra
regimului hidrologic al acestora: pentru râurile din bazinul Crişului Negru regimul este vest carpatic
iar pentru celelalte două bazine parţial vest carpatic şi parţial carpatic transilvan (I. Ujvári, 1972,
1983). Tipul vest carpatic sau carpatic vestic, căruia îi corespunde bazinul Crişului Negru, se
caracterizează prin ape mari de primăvară ce durează 1-2 luni, adică martie-aprilie, viituri la
începutul verii, deci în mai-iunie, cum a fost şi în anul 1996 pe Crişul Pietros, ape mici vara, ape
mari, chiar viituri, toamna iar iarna pot avea loc inundaţii catastrofale nivopluviale, cum a fost în
iarna anului 1995/1996). Tipul carpatic transilvan este caracteristic râurilor din celelalte două
bazine hidrografice, Someşului Cald şi Arieşului Mare, şi este asemănător tipului carpatic vestic dar
se deosebeşte prin faptul că iarna domină apele mici; dar există şi excepţii, cum a fost în decembrie
1995 pe Arieşul Mare.
6.6. TEMPERATURA APELOR. Temperatura apelor, cu implicaţii directe asupra faunei
acvatice şi nu numai, depinde de temperatura aerului dar aici acţionează “efectul de calorifer” al
apelor. Astfel, râurile au media anuală cu cca 4°C mai mare decât cea a aerului. De pildă,
denumirea râului Someşului Cald este adecvată, apa sa având o temperatură mai ridicată decât a
Someşului Rece; de ex. Someşul Cald are la Beliş, la 938 m altitudine, temperatura maximă de
28,6°C pe când Someşul Rece are, la altitudinea de 431 m o temperatură de doar 23,8°C (I. Ujvári,
1972), motive pentru care s-au şi dat cele două denumiri ale Someşelor, de Cald şi, respectiv, de
Rece.
Tabel nr. 6.14. Temperatura apelor resurgenţelor
Izbuc Temperatura (°C) pH
BAZIN CRIŞUL NEGRU
Juleşti 8,5 7,77
Valea Neagră 17,2 7,30
Hidrei 8,7 7,3
107
Crişului 7,0 7,3
Boga 6,8 7,3
Oşelu 7,0 7,3
Izvoru Rece 5,4-5,6 7,15
Ursului 6,3 7,15
Galbenii 6,3 7,15
Păuleasa 6,6 7,15
BAZIN ARIEŞUL MARE
Gura Apei 6,0 7,15
Apa din Piatră 6,2 7,15
Tăuzului 7,5 7,15
Coteţul Dobreştilor 7,2-7,5 7,50
Poarta lui Ionel 7,7 7,51
Izbucul Mic 6,8 7,74
Izbucul Mare 6,2 7,38
BAZIN SOMEŞUL CALD
Călineasa 6,5 7,38
Izbucul Mic 6,5 7,38
(după I. Orăşeanu, 1996)
În bazinul Padişului apele au temperaturi de 4 şi 6°C. De exemplu, am efectuat măsurători
asupra temperaturii apelor izbucurilor Ursului şi Izvorul Rece, rezultând următoarele valori: în data
de 21-VII-1992 Izbucul Izvorul Rece a avut la ora 12 şi 40 minute o temperatură de 4,5°C iar
Izbucul Ursului a avut la ora 14 şi 30 minute o valoare de 3,5°C, când temperatura aerului a avut
cca 23°C. De altfel, aşa se explică denumirea de Izvorul Rece. Sau, în vara anului 1996 am efectuat
unele măsurători ale râurilor din Padiş: astfel, Pârâul Arsura avea în data de 5-VIII-1996 o
temperatură de 12°C (într-o regiune împădurită) la ora 12 şi 20 minute când temperatura aerului la
umbră era de 23°C; sau, Pârâul Trânghieşti a avut la orele 13 în aceaşi dată o valoarea a
temperaturii de 13°C ( într-o regiune însorită), iar a aerului de 25°C, la umbră.
S-au efectuat şi alte măsurători ale apelor din regiunea Padişului, de ex. de L. Vălenaş (1984),
după cum reiese din tabelul nr. 6.15.
Tabel nr. 6.15. Temperaturile apelor din bazinul Padiş
Râul Loc Data Debit (l/s) Temperatura
(°C)
pH
V. Ursului Izbucul
Ursului
28 VII 1978 75 6,8 7,15
V. Ursului Izb.Izvoru
Rece
28 VII 1978 100 6,1 7,10
V. Ursului La Căput 28 VII 1978 275 9,5 7,30
V. Cetăţilor Izbuc 28 VII 1978 25 7,2 7,30
V. Cetăţilor La Cetăţi 28 VII 1978 100 11,0 6,95
Brădeţanu aval 26 VII 1978 50 10,8 7,30
V. Căput aval 28 VII 1978 350 8,1 6,90
V.Ponor Izbuc 26 VII 1978 500 7,5 6,60
V. Ponor Sorburi 26 VII 1978 550 8,0 6,70
(după L. Vălenaş, 1984)
Rezultă o valoare medie a apelor măsurate de autorul menţionat mai sus de 8,3°C. Dar, după
cum se observă, măsurătorile menţionate s-au efectuat vara şi deci trebuie să ţinem seama de
sezonul rece, astfel că reiese o valoare medie de cca 4-6°C a apelor în Padiş, şi în mod sigur în
108
subteran.
Crişurile au valori medii ale temperaturilor apelor în jur de 8°C. Sunt posibile şi producerea
podului de gheaţă, iarna, cu o durată de 20-40 de zile, mai puţin la Scărişoara unde apele repezi nu
permit formarea podului de gheaţă; de asemenea, în cazul apelor subterane nu s-au semnalat
formarea podurilor de gheaţă, exceptând peşterile-gheţari.
6.7. HIDROCHIMIA. În Munţii Padiş-Scărişoara domină apele naturale bicarbonatate cu
mineralizare redusă (150-200 mg/l) iar duritatea totală este sub 8° germane (I. Ujvári, 1972). L.
Vălenaş (1984) a efectuat măsurători în Platoul Padiş asupra geochimiei unor ape ale râurilor,
măsurători determinate valoric la Bucureşti la Institutul de Speologie, iar subsemnatul a făcut media
măsurătorilor respective, rezultând următoarele valori (1991): pH= 7,03; ioni Ca++ = 44,15 mg/l;
Mg++ =9,81; HCO3- =175,21 mg/l; Cl-= 0,93 mg/l (vezi tabel nr. 6.16.).
Tabel nr. 6.16. Geochimia apelor din Padiş (mg/l)
Râu Localizarea Ca++ Mg++ HCO3
- ClV. Ursului Izb.Ursului 57,6 12,9 227,7 1,2
V. Ursului Izb.Izvoru
Rece
54,4 0,8 159,5 1,4
V. Ursului 40 m
amonte de
Peştera
Căput
54,0 5,4 176,6 0,9
V. Cetăţilor Izbuc
“Grajduri”
52,6 23,6 267,9 0,6
V. Cetăţilor Cetăţi 40,4 8,6 161,3 -
V. Căput Cetăţi 51,2 4,7 172,9 -
V.
Brădeţanu
5 m amonte
de
confluenţa
cu Pârâul
Ponor
49,3 19,4 236,3 -
V. Ponor Izbuc 18,0 6,1 85,2 2,5
V. Ponor Sorburi 19,9 6,8 89,5 1,8
MEDIA 44,15 9,81 175,2 1,4
(L. Vălenaş, 1984)
Din datele de mai sus se pot extrage câteva observaţii: ionii de Ca++ sunt relativ bogaţi datorită
substratului carbonatic; ionii de Mg++ sunt în funcţie de substratul carbonatic cu sau fără dolomite,
deoarece se ştie că dolomitele sunt, de fapt, cu dublu carbonat de calciu şi magneziu. L. Vălenaş a
observat că râurile cu provenienţă de pe substrat triasic au un conţinut mai mare de magneziu
datorită dolomitelor pe care le conţin. Concluzia finală, de mare importanţă pentru realizarea, în
continuare, de relief carstic, este că toate apele sunt agresive faţă de calcit. Subsemnatul a efectuat
unele observaţii, determinând debitele râurilor din Padiş ca şi pH-ul unor râuri; de ex., Pârâul
Trânghieşti are valoarea pH-ului de 6 faţă de mlaştinile de aici care au un pH de 5. Se pare că unele
izvoare de pe substrat magmatic (Dl. Plopilor) sunt uşor radioactive datorită situării lor pe o veche
vatră vulcanică, situaţie analogă cu cea a Izvorului Minunilor din staţiunea Stâna de Vale. Totuşi,
apele din Munţii Padiş-Scărişoara sunt potabile şi ca atare sunt folosite în alimentaţia aşezărilor
umane, ele nefiind poluate, cu excepţia apelor Crişului Băiţei ce sunt mai poluate.
6.8. DEBITUL SOLID
Apele râurilor din Munţii Padiş-Scărişoara efectuează eroziune mai mult sau mai puţin intensă,
109
în funcţie de substrat dar şi de alţi factori: cantitatea de precipitaţii, valorile termice, etc. De pildă,
în regiunile carstice turbiditatea este scăzută, cu valori de sub 500 g/mc iar scurgerea solidă este de
sub 1 t/ha.an. Crişul Negru are la Şuştiu debitul apei de 143 g/mc iar scurgerea solidă este de 0,75
t/ha.an. La Beiuş, după ce Crişul Negru a primit şi pe Crişul Pietros, alături de alţi afluenţi, debitul
lichid este de12,9 mc/s, debitul solid de 2,06 kg/s, turbiditatea are valoarea de 160 g/mc şi scurgerea
solidă de 0,82 t/ha.an. Arieşul are la Câmpeni debitul lichid de 12,2 mc/s, debitul solid de 1,20 kg/s,
turbiditatea este de 100 g/mc şi scurgerea solidă atinge valoarea de 0,60 t/ha.an. În acelaşi context,
Someşul Cald are la Beliş un debit lichid de 6,47 mc/s, debitul solid atinge 1,50 kg/s, valoarea
turbidităţii este de 230 g/mc iar scurgerea solidă atinge 1,52 t/ha.an (I. Ujvári, 1972). În cadrul
posturilor hidrometrice Pietroasa, Sighiştel s-au efectuat şi măsurători de debit solid, rezultând
valori diferite în funcţie de ani ploioşi sau secetoşi (tabel nr. 6.17).
Tabel nr. 6.17. Debitul solid al unor râuri din bazinul Crişului Negru (kg/s)
Râul Postul An Debit
mediu
Debit
maxim
Data Debit
minim
Data
Crişul
Pietros
Pietroasa
1983 0,908 85,0 29 VI 0,002 17 XI
1984 0,742 90,0 9 VI 0,008 17-20 I
1985 0,835 62,5 22 V 0,020 17,18 I,
18 X,
2 XI
1986 0,421 70,3 19 VI 0,0 11 XII
1987 0,864 143,0 6 VI 0,0 13 IX,
8 X,
9 XI
1988 0,352 55,0 16 IX 0,0 29 VII,
28 VIII,
3 IX
1989 0,311 67,0 23 XI 0,002 18,19 II
1990 0,088 7,45 9 VI 0,004 30,31
VIII
1991 0,425 37,1 2 X 0,0 20 XI,
31 XII
1992 0,316 12,8 6 IX 0,688 14 XII
1993 0,033 2,24 11 XI 0,0 10 VI,
23 VIII,
9 X
1994 0,019 1,19 6 VI 0,0 17-21 V
1995 0,585 106 27 XII 0,001 20 VIII,
5 X,
2 XI
1996 0,224 37,6 4 VI 0,001 14-15
VIII
MEDIA 0,437
Sighiştel Sighiştel 1991 0,061 14,2 13 V 0,0 2-31 XII
1993 0,033 2,24 11 XI 0,0 10 VI,
23 VIII,
9 X
1994 0,019 1,19 6 VI 0,0 17-21 V
1995 0,180 5,54 27 XII 0,0 22 VII,
25 VIII,
110
2 IX,
20 X,
2 XI
MEDIA 0,07325
O erodare intensă a substratului se observă în zona Groapa Ruginoasa; am evaluat că de-a lungul
timpului, adică în circa 100 de ani de când există acest torent, ce se măreşte continuu, a fost
transportat un volum de cca 7 mil. mc de material, adică 0,007 kmc.
În Munţii Padiş-Scărişoara eroziunea este totuşi mai redusă datorită acoperirii substratului cu
păduri sau cu vegetaţie ierboasă dar şi datorită faptului că locuitorii munţilor, moţii, au grijă asupra
naturii care le oferă necesarul pentru subzistenţă. În urma efectuării unor calcule asupra datelor
generale amintite mai sus, rezultă că erodarea are valoarea de 0,75 t/ha.an, rezultând valoarea de 27
000 t/an, adică un strat de 0,0011 mm/an, sau 0,11 mm/100 ani sau 1,1 mm/1 000 ani, ceea ce nu
este foarte mult.
6.9. INFLUENŢA APELOR ASUPRA CELORLALTE ELEMENTE NATURALE ŞI
ANTROPICE
Sunt binecunoscute aceste influenţe, totuşi le enumerăm succint. Apele sunt influenţate de relief
(pante, altitudine, denivelări pozitive sau negative, etc.) şi de litologie dar influenţele sunt reciproce,
adică şi apele modelează relieful şi diferenţiat substratul litologic, cu spectaculozitatea reliefului
exo-şi endocarstic. Clima, pe lângă acţiunea sa determinantă asupra apelor (temperatură,
precipitaţii, etc. dar şi regimul hidrologic, etc.), este şi ea modificată, la rându-i, de prezenţa apelor
care acţionează ca un “calorifer” moderând condiţiile climatice sau, dimpotrivă, în unele situaţii,
accentuându-le. Apele au o mare importanţă pentru vegetaţie, faună şi sol, ca să nu mai amintim de
importanţa apelor pentru om şi aşezările sale.
Din punct de vedere al regionării apelor, putem menţiona că se găsesc mai ales râuri cu ape
permanente în partea de vest şi de nord, cu ape permanente şi respectiv cu ape intermitente în partea
central-sudică şi sud-estică, pe de o parte datorită substratului litologic iar pe de altă parte datorită
climatului. În cadrul regiunilor plane sau relativ plane şi cu umiditate abundentă, apar suprafeţe
palustre (Padiş, Valea Izbucului, etc.). Tot aici, datorită condiţiilor menţionate, pot să apară şi
suprafeţe lacustre.
7. BIOPEDOGEOGRAFIA MUNŢILOR PADIŞ-SCĂRIŞOARA
Interesante sunt şi concluziile ce rezultă din analiza biopedogeografică a Munţilor PadişScărişoara. Astfel, ca o primă concluzie, aceşti munţi sunt relativ bine împăduriţi faţă de munţii
învecinaţi, Biharia, Muntele Mare şi Vlădeasa care nu au pe culmile lor superioare păduri ci
vegetaţie ierboasă subalpină iar pădurea apare doar la altitudini de sub 1 600 m. Fauna este relativ
bogată iar solurile predominante sunt cele silvestre şi formate pe substrat calcaros.
7.1. VEGETAŢIA
După cum s-a precizat, vegetaţia dominantă este cea forestieră dar puternic poienită iar în
regiunile locuite apar şi unele culturi agricole dar nereprezentative faţă de vegetaţia naturală.
Pădurile ocupă cca 75% (mai concret, 77,92%) din suprafaţa munţilor, diferenţiate în subtipuri
după altitudine, adică în etaje silvestre, păduri de foioase în părţile joase ale munţilor şi păduri de
conifere la partea superioară a munţilor, deasupra cărora apare, cu totul izolat în Munţii PadişScărişoara, vegetaţia subalpină.
7.1.1. PĂDURILE DE CONIFERE. Aceste păduri sunt răspândite masiv, compact, în bazinele
Someşului Cald, Izbuc-Călineasa, dar ele mai apar şi în bazinul Arieşului Mare, însă mai puţin
111
compact, iar în amestec cu foioasele apar şi în alte bazine ca în Platoul Padiş, Valea Albacului, etc.
Limita pădurilor de răşinoase oscilează între 1 000 şi 1 600 m, dar în bazinul Arieşului Mare
coboară chiar la aproximativ 600-800 m, datorită unui climat mai răcoros ce se înregistrează pe
fondul unor frecvente inversiuni de temperatură. La partea inferioară coniferele se amestecă cu
fagul iar la partea superioară se face o trecere lină sau bruscă la vegetaţia subalpină.
În aceste păduri domină molidul (Picea abies) iar mai rar apar şi bradul (Abies alba) şi laricea
(Larix decidua), ultima în bazinul superior al Bogăi şi Bulzului. Sunt situaţii când apar păduri de
amestec, conifere-foioase, mai ales în părţile de vest şi centrală (bazinul Galbenei, culmile Platoului
Padiş, ale platoului Ocoale-Scărişoara, versanţii Gârdişoarei-Gârdei Seci, Ordâncuşei, etc.). Uneori,
în cadrul pădurilor de răşinoase pot să apară şi alte esenţe lemnoase ca platanul (Acer
pseudoplatanus), mesteacănul (Betula verrucosa), şi foarte rar tisa (Taxus baccata), de exemplu, pe
Piatra Boghii, pe Piatra Bulzului, etc. Parterul pădurilor de molid este ocupat de asociaţii vegetale
ca: măcriş (Oxalis acetossala), floarea paştelui (Anemone nemorosa), trei răi (Hepatica nobilis),
clopoţei (Campanula abietina, C. patula), degetăruţ (Soldanella hungarica), sau arbuşti ca scoruşul
(Sorbus aucuparia), sau ferigi (Dryopteris carthusiana ssp. austriaca, Athirium filix femina),
muşchi (Polytrichum şi Brium) sau ciuperci ca barba caprei (Clavaria flava), gălbior (Chanterellus
cibarius), gheba de brad (Armillaria mellea), etc.
În regiunile de poieni ce apar în cadrul pădurilor de răşinoase, vegetează: fragi (Fragaria vesca),
degetăruţ (Soldanella montana), clopoţei (Campanula persicifolia, C. abietina, C. glomerata),
limba cucului (Gentiana praecox var. carpathica), higromezofilul amărătăciune (Senecio fuchsii),
mierea ursului (Pulmonaria rubra), panseluţe de munte (Viola declinata), romaniţa de munte
(Achilea stricta), ghiocel (Galanthus nivalis), ghiocelul bogat (Leucojum vernum), brânduşi
(Croccus heuffelianus), etc.
În pădurea de răşinoase, dar pe lângă ape, se găsesc plante higrofile ca: nu mă uita (Myosotis
112
silvatica), călţunul doamnei (Geum rivale), pufuliţă (Epilobium palustre), plescăiţa (Myosoton
aqaticum), cujdă (Doronicum heuffelianus), ş.a. În locurile unde pădurea a fost tăiată apar flori ca:
zburătoarea (Chamaenerion angustifolium), cruciuliţă (Senecio fuchsi), horşti (Luzula luzuidos),
zmeură (Rubus idaeus), fragi (Fragaria vesca), graminee ca trestioara (Calamogrostis
arundinacea), păiuşul (Festuca rubra), iarba fânului (Anthoxantum odoratum), etc.
7.1.2. PĂDURILE DE FOIOASE. În cadrul pădurilor de foioase domină pădurea de fag, fie de
fag pur, fie în amestec. Fagul (Fagus sylvatica) domină în partea vestică a munţilor, pe pantele
bazinului Crişului Negru, între 400-500 m şi până la cca 800-900 m, după care urmează pădurea de
amestec molid-fag. În amestec poate urca chiar până la aproximativ 1 200-1 400 m, aşa cum se
poate observa pe culmile ce înconjoară Platoul Padiş, fenomen datorat, după cum s-a mai precizat,
inversiunilor termice (Pietrele Boghii, Bălileasa, Biserica Moţului, etc.).
Fagul este însoţit de platan (Acer pseudoplatanus), mai rar mesteacăn (Betula verrucosa), dar
apar şi alţi arbori şi arbuşti: iova (Salix caprea), plopul tremurător (Populus tremula), teiul (Tilia
cordata), scoruşul (Sorbus aucuparia), frasinul (Fraxinus excelsior), alunul (Corylus avellana),
păducelul (Crategus monogyna), cununiţă (Spiraea ulmifolia), zmeură (Rubus idaeus). În pădurea
de fagi apar numeroase plante cu flori ca: piciorul cocoşului (Ranunculus repens), şopârliţa
(Veronica montana), mălaiul cucului (Luzula silvatica), colţişor (Dentaria glandulosa), micşuneaua
(Viola silvestris), floarea paştelui (Anemone nemorosa), aliorul (Euphorbia amygdaloides), tilişca
(Circaea lutetiana), sau ferigi, muşchi, ciuperci. Mai pot exista curpenul (Clematis vitalba), sau
semiparazitul vâscul (Viscum album), etc.
Etajul următor este al stejarului, fie pur fie în amestec cu fagul, care este prezent în partea de
vest, pe pantele munţilor, la contactul cu dealurile depresiunii; dar se pot întâlni şi cazuri de
inversiune de vegetaţie, astfel încât fagul să fie la o altitudine mai joasă iar stejarul la o altitudine
mai ridicată, fenomen întâlnit inclusiv în cadrul Depresiunii Beiuşului. Păduri de amestec, stejar cu
fag, se întâlnesc pe versanţii Văii Sighiştel şi în tot bazinul Crişului Negru. Pe lângă fag (Fagus
sylvatica), mai apar gorunul (Quercus sessiliflora), stejarul (Quercus robur), teiul (Tilia cordata),
frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus montana), carpenul (Carpinus betulus), apoi scoruşul
(Sorbus aucuparia), arţarul (Acer platanoides), alunul (Corylus avellana), iar dintre numeroasele
plante cu flori menţionăm câteva: mama pădurii (Asperula odorata), brusturul negru (Symphitum
cordatum), steluţă (Stellaria nemorum), breiul (Mercurialis perennis), nu mă uita (Myosotis
silvatica), gălbiniţa (Galeobdelon luteum), etc.
7.1.3. FÂNEŢELE din aceşti munţi, situate în bazinul superior al Arieşului, al Galbenei (Poiana
Florilor), Casa de Piatră de pe Gârda Seacă, Ocoale, etc., cuprind sute de specii dintre care
enumerăm câteva (M. Bleahu, S. Bordea, 1981): margarete (Chrysantemum leucanthemum),
ranunculacee ca piciorul cocoşului (Ranunculus nemorosus), clopoţei (Campanula abietina, C.
patula), pătlagina (Plantago major, P. media, P. lanceolata), sunătoarea (Hypericum maculatum, H.
perforatum), cornuţă (Cerastium caespitosum), panseluţe (Viola declinata, V. tricolor), ciuboţica
cucului (Primula veris), garofiţa roşie (Dianthus tenuifolius), omagul (Aconitum vulparia), barba
caprei (Tragopogon pratensis), buruieniţa albă (Euphrasia rostkoviana), ventriliţa (Veronica
officinalis), degetăruţ (Soldanella major), arnică (Arnica montana), muşcatul dracului (Scabiosa
lucida), iarba cerii (Centaurea austriaca), chimionul porcului (Peucedanum oreosolinum), spânzul
(Helloborus purpurascens), ghizdeiul (Lotus corniculatus), turta (Carlina acaulis), specii de
vulturică (Hieracium jablonicense, H. biharianum, H. prodianum, H. lachenalii, H. blyttianum),
păpădia (Taraxacum officinale), brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale), gramineele Festuca
rubra, Poa pratense, etc. Dintre flori menţionăm: crinul de pădure (Lilium martagon), săbiuţa
(Gladiolus imbricatus), bulbucii de munte (Trollium europaeus), orhidacee (Orchis cordigera, O.
maculata, O. palustris, Gymnadenia conopea, Listera ovata), etc.
În regiunile calcaroase (Padiş, Bătrâna, Ocoale, Mărşoaia, Ursoaia, etc.), baza platourilor
carstice este lipsită în general de arboret datorită lipsei apei, aici vegetând mai ales plante ierboase,
dar ele pot fi confundate cu goluri subalpine. Dintre ierburi amintim gramineele, cimbrişor, turtă,
113
păpădie, iar ca flori ruderale: stirigoaie (Veratrum album), ştevia (Rumex alpinus), spanacul oilor
(Chenopodium bonusthenricus), urzici (Urtica dioica), etc. Dacă fundul depresiunilor carstice este
ocupat de iarbă utilizată la păşunat, culmile cuprind păduri, în general de amestec, molid-fag, dar
pot să apară şi arţar, carpen, etc. (vezi cazul platoului carstic Padiş, al celui din Ocoale-Scărişoara
dar fenomenul poate fi observat şi în bazinetul Stâna de Vale din Munţii Vlădeasa). Stâncile
calcaroase cuprind plante ca: Sessleria rigida, Trisetum alpestre, Festuca saxatilis, F. rubra, Poa
alpina, rogoz (Carex sempervirens, C. rupestris, C. ornithopoda, C. brachystichystce apar rar), apoi
plante cu flori ca: garofiţa (Dianthus spiculifolius), iarba surzilor (Saxifraga aizoon), măloaia
(Helianthemum rupifragus), miliţea (Silene dubia), fierea pământului (Gentiana utriculosa), cupe
(Gentiana clusii), ochiul boului (Aster alpinus), soponel (Thymus comosus), clopoţei (Campanula
kladniana), floarea mucezii (Euphrasia salisburgensis), schinuţă (Phyteuma orbiculare), degetarul
(Digitalis grandiflora), etc.
În Cetăţile Ponorului, ce prezintă un microclimat caracteristic, apar specii deosebite, ce în mod
normal apar fie la latitudine mai nordică, fie la altitudini mai mari: urechiuşe (Sempervirum
soboliferum), gâscariţa (Arabis alpina), volovaticul (Swertia perennis), iarba gâtului (Tozzia
alpina), iarba şopârlelor (Polygonum viviparum), vioreaua galbenă (Viola biflora), apoi ferigi
(Dryopteris, Cystopteris), o specie de ienupăr (Juniperus communis var. intermedia).
O dispunere etajată interesantă s-a semnalat în cadrul avenului Peşterii Scărişoara: la intrare,
microclima fiind mai caldă, apar plante ca murul (Rubus hirtus), rutişor (Thalictrum minus),
cimbrişorul de stâncă (Thymus comosus var. transsilvanicus, T. pulegioides var. montanus); în
continuare, pe pereţii avenului apar plante care sunt obişnuite cu temperaturi mai scăzute: pălăria
cucului (Geranium phaeum), gâscariţa (Arabis alpina), plumănărica (Pulmonaria rubra), şovarul
(Carex silvatica), credeii (Luzula silvatica), dar care sunt într-o fază vegetativă târzie (M. Bleahu,
S. Bordea, 1981). În Cheile Ordâncuşii apar plante relicte datorită climatului deosebit: Trisetum
flavescens, un campanulaceu (Edreianthus kitaibelii), vârtejul pământului (Pedicularis verticillata),
schinuţă (Phyteuma orbiculare), mlăştiniţă care este un orhidaceu (Epipactis palustris), clopoţel
(Campanula rotundifolia), taula (Spiraea crenata), muşcatul dracului (Knautica silvatica), o specie
de spîn (Carduus glaucus), etc.
La gura multor peşteri vegetează plante iubitoare de răcoare: slina (Chrysostplenium
alternifolium), frăguliţa (Adoxa moschatellina), muşchi, etc.
În regiunea subalpină care însă nu este reprezentativă pentru aceşti munţi, dar totuşi există în
regiunea Măgura Vânătă, pe Vf. Bătrâna (1 579 m), apar plante ca: ţăpoşica (Nardus stricta), păiuş
(Festuca rubra, F. ovina), firuţă (Agrostis tenuis), viţelar (Anthoxacum odoratum), trîn
(Deschampsia flexuosa), ovăscior (Helictotrichum versicolor), trifoi (Trifolium alpestre, T.
pratense), rogoz (Carex transilvanica, C. caryophillea), apoi plante cu flori ca: scrântitoare
(Potentilla ternata), vioreaua (Viola canina), turta (Carlina acaulis, C. vulgaris), vulturică
(Hieracium auricula, H. pilosella, H. aurantiacum), mărţişor (Geum montanum), cimbrişor
(Thymus pulegioides).
În locuri pietroase apar afinişuri (Vaccinum myrtillus, V. uliginosum), merişor de munte
(Vaccinum vitis-idaea), ochii şoricelului (Saxifraga cuneifolia, S. lutea-viridis), oiţe (Anemone
narcissiflora), scânteiuţa de munte (Potentilla ternata), parpian (Antennaria dioica), şopârliţa
(Veronica), muşchi (Hypnum, Pogonatum), licheni (Centraria islandica), pe sol, şi Rhizocarpon
geograficum, Lecidea, pe stânci, etc. În anumite locuri apare jneapănul (Pinus mugo), în amestec cu
omagul (Aconitum paniculatum ssp. degheni), rar ghinţura (Gentiana punctata), ienupăr pitic
(Juniperus sibirica) pe Bohodei, etc.
Regiunile de lunci şi în lungul râurilor, unde umiditatea este bogată, vegetează plante higrofile
ca: brusturul (Petasites albus), ruji (Telekia speciosa), nu mă uita (Myosotis palustris), şopârliţa
(Parnassia palustris), bumbăcariţa (Eriophorium angustifolium), sânzienele de baltă (Galium
palustre), ş.a.
Regiunile de turbării adăpostesc plante specifice: coada mâţei (Sphagnum), muşchi
(Polytricum), gramineele (Carex, Deschampsia, Nardus), planta carnivoră roua cerului (Drosera
rotundifolia), pintenel (Pedicularis limogena), vaccinete, vuitoarea (Empetrum nigrum), mărtăloaga
114
(Galluna vulgaris), şopârliţa (Parnassia palustris), bumbăcariţa (Eriophorium angustifolium),
pufuliţă (Epilobium palustre).
Dintre plantele rare, ocrotite, amintim: liliacul transilvan (Syringa josikaea) de pe Valea
Arieşului dar şi pe Valea Iadei=Iadului din Munţii Vlădeasa, inclusiv în staţiunea Stâna de Vale,
omagul (Aconitum callibotryon ssp. skarisorensis), garofiţa (Dianthus julii wolfii), vioreaua (Viola
jooi), vulturică (Hieracium bifidum ssp. biharicum, H. sparsum ssp. porphriticum, H.
kotschyanum), campanulaceul Edraianthus kitaibelii sau floarea miază-noapte (Melamphyrum
biharense), etc. (M. Bleahu, S. Bordea, 1981).
Din cele de mai sus rezultă câteva concluzii: Vegetaţia este caracterizată prin dominarea
pădurilor ce ocupă cam 75% din suprafaţa teritoriului Munţilor Padiş-Scărişoara; în cadrul pădurilor
sunt prezente toate etajele forestiere, deasupra cărora apare, cu totul izolat, vegetaţia subalpină.
Pădurile de conifere ocupă culmile montane, mai ales în nord, centru şi est, iar în amestec şi culmile
din vest; pădurile de foioase apar pure în vest, pe pantele bazinului Crişului Negru, între 400-800 m,
după care, la altitudini mai mari vegetaţia forestieră devine de amestec, conifere-foioase, mai ales
molid-fag. Pădurile sunt puternic poienite, fie poieni naturale, ca de exemplu în bazinele carstice
datorită lipsei generalizate a apei de suprafaţă, sau pe unele culmi datorită climatului ceva mai aspru
sau datorită substratului calcaros, ca de pildă pe Vf. Bătrâna (1 579 m), fie poieni rezultate în urma
activităţii umane de defrişare a pădurilor pentru obţinerea de locuri pentru vetre de aşezări umane
sau pentru culturi agricole şi fâneţe sau păşuni. Vegetaţia naturală a luncii a fost parţial îndepărtată,
mai ales în bazinete, terenurile fiind ocupate de aşezări umane şi culturi agricole, respectiv fâneţe
(ex. pe Arieşul Mare, Gârda, Albac, Ordâncuşa-amonte de chei, etc.). Vegetaţia este prezentă şi în
regiunile calcaroase, aceasta fiind o mare diferenţă între carstul Apusenilor şi cel dinaric. Vegetaţia
depinde foarte mult de substrat, de condiţiile climatice, de ape, etc. dar şi de acţiunea umană, însă şi
vegetaţia are un rol hotărâtor asupra celorlalte elemente naturale şi antropice.
După ce am efectuat o privire generală asupra răspândirii actuale a vegetaţiei, să executăm o
incursiune asupra istoricului apariţiei vegetaţiei în Munţii Apuseni şi, evident, în Munţii PadişScărişoara.
În timpul jurasicului, Munţii Apuseni au fost ocupaţi de apele mării, în cea mai mare parte. În
miocen s-a înregistrat o nouă transgresiune marină în bazinele depresionare dar regiunile muntoase
înălţate, printre care şi Munţii Bihor-Vlădeasa devin zonă de uscat mai ales în pliocen. Zona de
uscat a fost ocupată de păduri de tip tropical cu palmieri şi alte elemente vegetale calde.
În timpul pleistocenului a urmat o răcire climatică şi apariţia elementelor vegetale reci şi anume
conifere (Picea, Abies, Larix, Pinus) (I. Csürös, 1981).
Ca relicte terţiare sunt considerate speciile de lemnul vântului (Syringa josikaea), crucea
voinicului (Hepatica transsilvanica), apoi Sorbus dacica, Ferula sadleriana, etc. Ca relicte glaciare
sunt considerate speciile de: Rhododendron, Loiseleuria, rogoz (Carex curvula), pipirig (Juncus
trifidus), Sesleria coerulans, păiuş roşu (Festuca rubra), ţăpoşica (Nardus stricta), sisinei de munte
(Pulsatilla alba), Saxifraga stellaris, briolă (Ligusticum mutellina-pe Vf. Bătrâna), Lycopodium,
etc.
Ca origine, plantele “europene” o formează majoritatea şi anume 62% ca de ex. Picea abies,
Quercus petraea, Carpinus betulus, Fagus silvatica, Acer pseudoplatanus, Abies alba, Larix
decidua, Taxus baccata, etc. Plantele “asiatice” ocupă 28% din totalul vegetaţiei Munţilor Apuseni,
dintre care amintim câteva: Betula verrucosa, Alnus glutinosa, Pinus silvestris, Lilium martagon,
ş.a. ( I. Csürös, 1981).
Mai detaliat, arătăm (după I. Csürös, 1981), că vegetaţia, după originea locului de “migrare”, se
clasifică astfel:
-elemente europene boreale: Picea abies, Larix decidua, deci coniferele care au dominat în
pleistocen iar în holocen, după încălzirea climei, ele au “urcat” la altitudini de peste 1 000 m;
-elemente central-europene ce cuprind mai ales foioase: Quercus petraea, Carpinus betulus,
Fagus silvatica, Acer pseudoplatanus, apoi ghioceii Galanthus nivalis şi Leucojum vernum, etc.;
-elemente estice: Carex montana, Festuca sulcata, F. rupicola, Adonis vernalis, Gladiolus
imbricatus (continental-estice) şi Veronica jacquinii, Potentila alba, etc. (elemente pontice);
115
-elemente sudice: Quercus cerris, Q. farnetto, Q. pubescens, Cornus mas, etc. - elemente
atlantice (vestice) ce reprezintă doar 0,6% din totalul vegetaţiei: Ruscus aculeatus, Ilex aquifolium,
Viola odorata, Primula vulgaris, etc;
-elemente alpine: Gentiana clusii, Arabis alpina (în Cetăţile Ponorului şi Cheile Someşului
Cald), Hieracium alpinum, Carex rupestris, Poa alpina, Saxifraga aizoon (elemente alpine propriuzise), Soldanella montana, Homogyne alpina, Pinus mugo, Alnus viridis etc., (elemente centraleuropene) şi Trisetum alpestre, Poa capillifolia, etc. (elemente alpin-balcanice);
-elemente dacice Dianthus kitaibelii, D. monspessulanus, D. simonkaianus, D. spiculifolius,
Pulmonaria rubra, Melampyrum bihariense, Campanula abietina, Viola declinata, Lilium jankae,
Festuca porcii (element foarte rar), etc.
-elemente endemice: Chrysanthemum rotundifolium, Campanula carpatica, Viola jooi, Dianthus
spicuifolius, Aconitum callytryon ssp. skarisorensis.
CONEXIUNI ECOLOGICE. Vegetaţia răspunde comenzilor celorlalte elemente naturale:
climei, hidrografiei, solului, etc. dar şi ea influenţează aceste elemente. Astfel, în funcţie de
conţinutul de apă al substratului habitează: plante xerofite ce rezistă la sărăcia de apă (Festuca
valesiaca, Stipa joannis, Jurinea mollis); plante mezofite ce necesită cantităţi intermediare de apă
iar dintre plantele higrofile amintim pe cele care vegetează în mlaştini şi de-a lungul râurilor:
Glyceria aquatica, Carex, Juncus, Sphagnum, şi altele. În ape repezi, ca de pildă pe Pârâul
Brădeţanului, pe pârâul ce iese din Peştera lui Ionel, etc., apar plante denumite general bioherme.
Plantele depind şi de condiţiile termice, după cum s-a văzut din enumerarea etajelor biogeografice,
apoi plantele răspund condiţiilor chimice ale solului (pH-ului), condiţiilor de lumină, etc.
Vegetaţia constituie un important indicator al condiţiilor climatice: de exemplu, vegetaţia
subalpină necesită temperaturi de sub 4°C, valoare medie anuală, şi precipitaţii abundente, de cca 1
400 mm/an; coniferele necesită cca 5°C medie anuală (-2, -3°C iarna iar în sezonul cald temperaturi
de 10°C zilnic), au nevoie de cantităţi mari de apă ce rezultă din precipitaţiile bogate de peste 1
000-1 400 mm anual; făgetele necesită temperaturi de 8-10°C, valori medii anuale şi precipitaţii de
până la 1 000 mm, etc. (I. Csürös, 1981). Interesante sunt şi datele fenologice ale elementelor
vegetale: astfel, cvercineele înfrunzesc între 25 IV-1 V a anului, înfloresc între 20-25 V, coacerea
seminţelor are loc între 10-15 X, iar periodicitatea fructificaţiei este de 5-6 ani; făgetele înfrunzesc
între 1-10 V a anului, înflorirea are loc între datele de 25 V-1 VI, coacerea seminţelor se petrece
între 10-25 X, iar periodicitatea fructificaţiei este de 6 ani; răşinoasele înfrunzesc între 20-25 V,
înfloresc între datele de 25 V şi 1 VI, coacerea seminţelor are loc în luna octombrie iar
periodicitatea fructificaţiei are o durată de 4-5 ani (datele Institutului de cercetări şi amenajări
silvice pentru Ocolul silvic Sudrigiu şi Ocolul silvic Vaşcău, 1994).
Pădurile de pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara, din punct de vedere al repartiţiei speciilor
silvice, au următoarele procente (vezi şi tabel nr. 7.1.): 60,33% păduri de răşinoase şi 39,66%
păduri de foioase, din cadrul ultimelor predominând fagul, cu 32,33%.
Tabel nr. 7.1. Pădurile din Munţii Padiş-Scărişoara (%)
Păduri Ocol silvic Sudrigiu O. S. Gârda O. S. Beliş
Răşinoase 23 68 90
Foioase 77 32 10
- fag 56 32 9
Pădurile au rol de producţie dar şi rol de protecţie a terenurilor. Productivitatea medie a
arboretelor este de 71%. Există numeroşi factori limitativi în dezvoltarea pădurilor: incendierea
pădurilor (76,4 ha numai pe teritoriul Ocolului silvic Sudrigiu), păduri înmlăştinite (22,8 ha), rocă la
suprafaţă pe 2 361,0 ha, tulpini nesănătoase 57,3 ha, păduri uscate pe 345,0 ha, doborâturi pe 288,5
ha, rupturi pe 705,4 ha, numai pe teritoriul Ocolului silvic Sudrigiu, parte din Munţii PadişScărişoara. Pădurile din zonele de carst ocupă 35,3 ha numai pe teritoriul Ocolului silvic Sudrigiu,
sau chiar mai mult pe raza Ocolului silvic Gârda, etc.
Deosebit de importante sunt pădurile care fac parte din zona integrală a Parcului Naţional al
116
Apusenilor, ce ocupă o suprafaţă de 1 249,0 hectare iar pădurile situate în zona tampon a rezervaţiei
biosferei, deci care au rol de protecţie, ocupă o suprafaţă de 1 261,6 ha. În rezervaţia biosferei
predomină arbori de vârsta a IV-a (61-80 ani) ce ocupă 23% din totalul arborilor de vârste diferite
(tabel nr. 7.2.).
Tabel nr. 7.2. Vârsta arboretelor din zona biosferei din Padiş
I
(1-20 ani)
II
(21-40)
III
(41-60)
IV
(61-80)
V
(81-100)
VI
(101-120)
VII
(121-140)
3 % 3 12 23 20 12 17
În cadrul pădurilor de conservare deosebită, deci a celor de protecţe din jurul păurilor din cadrul
biosferei, situaţia este asemănătoare, deci tot pădurile de vârsta a IV-a sunt predominante, ocupând
39% din total (tabel nr. 7.3.).
Tabel nr. 7.3. Vârstele arboretelor din cadrul zonei de protecţie a biosferei (Padiş)
I II III IV V VI VII
8 % 6 4 18 39 15 10
Pădurile au o consistenţă medie de 0,85-0,90 iar volumul de masă lemnoasă este de 262 mc/ha şi
se prevede să crească în deceniul următor la 290 mc la hectar. Nu s-au semnalat efecte negative ale
poluării industriale dar molizii pot să fie afectaţi de dăunători: Ips topographus şi Limantria
monacha.
În bazinul Crişului Băiţa pădurile ocupă o suprafaţă de 3 608,9 ha din care o bună parte sunt cu
funcţii de protecţie (regiunea izvoarelor), apoi de recreere (regiunea Vârtop) iar o anumită suprafaţă
este inclusă în cadrul rezervaţiei naturale (rezervaţie a biosferei) “Parcul Naţional al Apusenilor) în
suprafaţă de 59,2 ha (regiunea Pietrele Negre şi Groapa Ruginoasa) iar pădurea din jurul avenuluipeşteră Poarta Bihorului este declarată “monument al naturii” în suprafaţă de 3,4 ha. Apoi, o altă
suprafaţă este considerată pădure “tampon” deci zonă de protecţie tot în aceleaşi regiuni ale
Pietrelor Negre şi Groapa Ruginoasa, în suprafaţă de 123,7 ha. Pădurile din rezervaţia biosferei sunt
mai ales de vârsta IV (61-80 ani) în proporţie de 78%, după cum se poate vedea din tabelul nr. 7.4.
Tabel nr. 7.4. Vârstele arboretelor din rezervaţia biosferei (O.S. Vaşcău)
I II III IV V VI-VII
Suprafaţa
10,8 ha
0 0 48,9 2,9 0
17 % 0 0 78 5 0
În cadrul speciilor din rezervaţia biosferei, predomină molidul (39,5 ha).
Pentru pădurile din bazinul Crişului Băiţa ce sunt utilizate la exploatare forestieră (de aici se
exploatează 1 533 mc/an, fiind prognozată o reducere pentru deceniul următor la 1 226 mc datorită
situaţiilor lor deosebite de rol de protecţie) vârstele sunt (tabel nr. 7.5.).
Tabel nr. 7.5. Pădurile din bazinul Crişului Băiţa (vârsta în procente)
I II III IV V VI VII
14 12 35 33 3 1 2
Pădurile din bazinul Crişului Băiţa au consistenţa medie de 0,77, un volum mediu de 193 mc/ha
cu o creştere curentă medie anuală de 6,7 mc. Vârsta medie a acestor păduri este de 55 de ani. Per
total, în cadrul Crişului Băiţa elementul dominant este fagul (58%) urmat de molid (20%). Pădurile
din această regiune pot fi atacate de insecta desfoliatoare Zimantria ce atacă mai ales cvercineele.
Un fapt îmbucurător pentru această regiune a Crişului Băiţa este că silvicultorii nu au observat
nicăieri efecte negative ale poluării radioactive asupra pădurilor.
117
Pădurile de pe raza Ocolului silvic Gârda, ce fac parte din P.N.A. (Parcul Naţional al
Apusenilor) au următoarele vârste în procente (tabel nr. 7.6.):
Tabel nr. 7.6. Vârsta arboretelor din rezervaţia biosferei (O.S. Gârda)
I II III IV V VI VII
9 % 14 33 14 13 11 6
Deci, din punct de vedere al regionării vegetaţiei, putem arăta că pădurile domină în părţile de
vest şi de nord dar ele sunt mai diminuate în sud-est datorită intervenţiei umane, în aceste locuri de
prezenţă permanentă a omului au apărut în schimb păşuni şi fâneţe. În cadrul pădurilor, în nord
domină conifere iar în vest foioasele, în restul teritoriului găsindu-se păduri de amestec.
7.2. FAUNA MUNŢILOR PADIŞ-SCĂRIŞOARA
Fauna depinde de alte elemente naturale, de condiţiile climatice, de resurse de vegetaţie, de
resurse acvatice, de om chiar, etc. În trecut au trăit pe aceste teritorii animale care azi sunt dispărute
dar au rămas urmele lor mai ales prin schelete: urşi de cavernă (Ursus spelaeus), după cum
dovedesc numeroasele schelete de urşi din peşteri (Onceasa, Urşilor, etc.), bour (Bos primigenius),
zimbru (Bison bonasus), etc. Relativ recent au fost recolonizate animale dispărute din aceşti munţi:
capra neagră (Rupicapra rupicapra) pe abrupturile Bogăi (în anul 1994 existau 58 de exemplare),
cerbul (Cervus elaphus-87 exemplare în anul 1994 la O.S.Sudrigiu şi 24 la O.S. Gârda) şi ursul brun
(Ursus arctos) iar dintre păsări cocoşul de munte (Tetrao urogallus-19 în anul 1994) în bazinul
superior al Someşului Cald. Cocoşul de munte se găseşte şi în bazinul superior al Crişului Băiţei
(regiunea Gălişoaia=Ghelişoaia).
În regiunile păduroase trăiesc numeroase animale: insecte, viermi, şopârle (Anquis fragilisnăpârca, Elaphe longissima), şerpi, inclusiv vipera (Vipera berus), chiţcanul (Sorex araneus),
şoarece gulerat (Apodemus flavicollis), sau animale mai mari ca vulpea (Vulpes vulpes), bursuc
(Meles meles), iepure (Lepus europaeus), căprioara (Capreolus capreolus-68 în anul 1994), mistreţ
(Sus scrofa-60 în anul 1994) ale cărui râmături pot fi observate în multe locuri, inclusiv pe Măgura
Vânătă, lupul (Canis lupus) mai ales în Groapa de la Barsa iar iarna colindă tot platoul Padiş, apoi
bazinul Someşului Cald, Crişul Băiţa, etc., ursul brun (Ursus arctos) cam în aceleaşi locuri şi care
“vămuieşte” animalele domestice ale ciobanilor în sezonul cald; ca animale arboricole se remarcă
veveriţa (Sciurus vulgaris), pisica sălbatică (Felis silvestris), nevăstuica (Mustela nivalis), jder
(Martes faina), râsul (Lynx lynx), etc iar dintre păsări se remarcă: ciocănitoarea tridegetată (Picoides
trydactylus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), ce poate fi văzută şi în pădurea din Padiş,
mierla gulerată (Turdus torquatus), etc.
În regiunile ocupate de poieni lumea animală este foarte bogată: viermi, insecte, fluturi (ex.
Lămâiţa-Gonepteryx rhami), şopârle de câmp (Lacerta agilis), cârtiţa ale cărei muşuroaie pot fi
observate aproape peste tot (Talpa europaea), şobolani (Microtus arvalis), sau păsări ca: pietrarul
sur (Oenanthe oenanthe), mărăcinarul mic (Saxicola rubeta), fâsa alpină (Anthus spinoletta), etc.
În regiuni de stânci calcaroase se găsesc animale ca: melci (Truncatellina cylindrica,
Cochlodina transsylvanica, Laciniaria bibplicata, Chondrina evanacea), insecte (păianjenPhylaeus chrysops, Opilio parietinus), cosaş (Platycleis grisea), şopârla de stâncă (Lacerta
muralis), păsări ca: Tichodroma muraria, sturz-Monticola saxatilis, vindereu-Falco tinnunculus,
corb-Corvus corax, bufniţă-Buho buho, uliu (Aquila chrysaëtos) ce cuibăreşte la izvoarele Crişului
Pietros, pe abrupturile Bogăi, etc.
În cavernele subterane pot fi văzute insecte, aproape de gura de intrare, ca de exemplu în Peştera
Şura Boghii, sau în ape (Archannelida), viermi (Troghlochaetus beranacki-de pildă în Peştera
Neagră din Groapa de la Barsa-Padiş), raci (Copepoda, Speocyclops troglodytes, Graeteriella
unisetigera, Amphypoda), insecte: Coleoptera-Protopholeuon hungaricum iar dintre diplopode
(miriapode) Typhloiulus serbani şi Trachispera biharica; în unele peşteri pot trăi lilieci:
Miniopterus schreibersi, Rhinolophus eurgale, Plecotus uritus), etc.
118
În apele râurilor de munte: planarii (Turbellaria), anelide (Erpobdella octocullata), iar dintre
peşti se remarcă păstrăvul (Salmo trutta fario), zglăvoaca (Cottus gabio), boiştean (Phaxinus
phaxinus), molan (Noemacheilus barbatulus), etc. Menţionăm că apele Crişului Băiţa nu conţin
păstrăvi datorită spălărilor de minereuri de la Băiţa-Plai. Deci se înregistrează o oarecare degradare
a apei acestui râu, fapt pentru care, de altfel, apele din Peştera Izvorul Crişului au fost captate pentru
alimentarea cu apă a localităţilor Băiţa şi Nucet. Ca amfibiu amintim salamandra de munte (Triturus
alpestris), broasca-izvoraşul cu burtă galbenă (Bombina variegata), iar ca păsări de pe lângă ape
codobatura de munte (Motacilla cinerea), pescăruş verde (Alcedo athis) şi pescărel de pârâu
(Cinclus cinclus). Pe lângă ape trăiesc şi ţânţari (Aëdes vexans, Culex exilis, Tipula maxima, Pedicia
rivosa). Menţionăm că pe Valea Chişcăului, aproape de Juleşti se găseşte o păstrăvărie cu suprafaţa
de 1,9 hectare.
Ca endemism al Apusenilor se remarcă Leucra transsylvanica.
După cum se observă, răspândirea animalelor este în strânsă legătură cu vegetaţia (animale de
pădure, de poieni, de stânci calcaroase, de ape, de subteran), fără a aminti de animalele domestice
aduse la păşunat sau de cele care cresc pe lângă aşezările umane situate în munţi, de climat, de
resursele de apă, etc. Ca animale cinegetice se deosebesc mistreţul, căpriorul, cerbul carpatin,
iepurele, fazanul, capra neagră, cocoşul de munte. Pe teritoriul Ocolului silvic Sudrigiu sunt
menţionate patru fonduri de vânătoare iar în teritoriul Ocolului silvic Vaşcău fondul de vânătoare
Băiţa (căprior-42, mistreţ-23, cerb, urs, lup, râs, pisica sălbatică, vulpea, viezure, cocoş de munte,
fazan, ierunca, potârnichea).
Ca răspândire generală a faunei menţionăm că acolo unde lipsesc aşezările umane (în nord şi
vest mai ales), se găsesc animale mai multe şi de mare valoare ştiinţifică şi cinegetică iar în
apropierea aşezărilor umane, deci în regiunile de sud şi sud-est, ele sunt mult reduse şi ca specii şi
ca număr.
7.3. SOLURILE
Solurile constituie un complex fizico-geografic ce a rezultat prin acţiunea sintetizată a factorilor
fizico-geografici şi chiar antropici. Solurile apar acolo unde condiţiile naturale permit acest lucru şi
doar în locurile unde există stânci calcaroase, foarte abrupte, lipseşte solul, iar activitatea antropică
nu a influenţat prea mult aceste soluri decât doar în regiunile locuite, dar şi acolo solurile sunt
păstrate relativ bine, ferite de eroziune deoarece locuitorii nu-şi permit “irosirea” terenului agricol.
În Munţii Padiş-Scărişoara se disting soluri care ţin seama de zonalitate, soluri azonale şi chiar
soluri intrazonale.
Solurile cambice constituie o clasă importantă de soluri a căror denumire vine de la latinescul
cambiare (= a schimba), deoarece solul îşi schimbă culoarea în urma alterării mineralelor în situ ce
duce la acumularea argilei; aşadar, aceste soluri au ca orizont de diagnoză, orizontul cambic. În
clasa solurilor cambice intră mai multe tipuri, dintre care pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara se
găsesc: soluri brune eu-mezobazice, brune acide; soluri roşii, la care se mai adaugă soluri brune
feriiluviale (spodosoluri) şi soluri brune luvice (argiluvisoluri). Solurile cambice ocupă cea mai
mare suprafaţă dintre tipurile de soluri şi anume 303,72 kmp (adică 85,48%) din teritoriul Munţilor
Padiş-Scărişoara.
Soluri brune eu-mezobazice. Se formează pe substrat variat, calcaros şi bazic (conglomerate,
calcare, marne, gresii), pe roci eruptive bazice şi chiar pe unele şisturi cristaline. Se formează sub
vegetaţie de foioase (fag, stejar, gorun) sau chiar molid şi pe forme de relief relativ slab înclinate.
Condiţiile climatice ce favorizează formarea acestor soluri sunt date de temperaturi medii anuale de
6-10°C şi valori ale precipitaţiilor de cca 600-800 mm/an. Asemenea condiţii sunt întâlnite în partea
de vest şi sud-estul munţilor. Descriem un profil de pe raza Ocolului silvic Sudrigiu. Orizontul de
diagnoză este Bv sau orizont cambic (“v” provine din germanul Werwittwerung = alterare). Profilul
solului este de tipul Ao-Bv-C în care primul orizont (Ao = orizont A ocric) are o grosime de 4-15
cm, culoare brun deschisă, adică culoare (10 YR) de 4/2-4, conţinut normal în humus (1,5-3%),
moderat şi puternic saturat în baze de schimb (50-80); Orizontul Bv poate atinge 20-80 cm grosime,
119
culori mai închise (4-5/4 10 YR), fiind orizont cambic format prin alterarea materialului parental,
structura este poliedrică sau columnară spre prismatică, textură lutoasă, slab scheletic spre mijlociu
scheletic. Orizontul C este orizontul mineral, adică roca mamă, format din roci sedimentare, este
masiv, astructurat. Flora sub care se formează este dat de Asperula-Asarum sau Asperula-Stellaria
(gorunete). Volumul edafic al solului este mijlociu. În general sunt soluri trofice datorită litierei
bogate ce se împrospătează continuu, în fiecare an, descompusă activ de către microorganisme.
Regimul de umiditate este în general bun. Gradul de saturaţie în baze poate atinge 60%, conţinut de
humus poate atinge valori de 2,5-7% în orizontul A şi mai scăzut, 0,8-1,5% în orizontul B; pH-ul
variază între 5,1 şi 7,7. Densitatea aparentă (sau greutatea volumetrică) este de 0,5-0,8-1,2 g/cmc;
porozitatea totală 66-73% iar capacitatea de schimb cationic 15-50 me (miliechivalenţi la 100
g/sol); conţinutul de potasiu este de 0,06-0,30 % iar cel de azot de 0,10-0,60%. Substratul, prin
conţinutul relativ important de cationi bazici, împiedică formarea proceselor de podzolire.
Precipitaţiile relativ ridicate fac ca regimul lor hidric să fie de tip transpercolativ şi totodată sărurile
solubile sunt spălate şi transportate. Prin formarea lor sub vegetaţie forestieră, mai ales de foioase,
dar şi de amestec foioase-conifere, humusul este de tip mull, adică forma cea mai fină de humus,
caracterizat prin humificare avansată a resturilor organice şi prin amestec intim cu materia minerală
din orizontul A.
Acest tip de sol apare între Valea Galbena şi Padiş dar şi pe pantele vestice ale munţilor ca şi în
partea de sud-est a lor. Pentru prevenirea distrugerii acestor soluri se recomandă valorificarea în
mod economic, preventiv, a pădurilor, urmată de reîmpădurire, efectuarea unui păşunat raţional,
ferirea solului de eroziune, etc. Pentru menţinerea capacităţii trofice necesită fie îngrăşământ
natural, fie chimic. Menţionăm că din totalul solurilor, cambisolurile ocupă 58% iar solul descris
mai sus, solul brun eu-mezobazic, ocupă 32% pe raza Ocolului silvic Sudrigiu iar pe cel al O.S.
Vaşcău (bazinul Crişului Băiţa, 79%), iar varietatea tipică, adică brun eu-mezobazic propriu-zis are
120
un procent de 17% la O.S. Sudrigiu, respectiv 51% la O.S. Vaşcău.
Solul brun eu-mezobazic molic are succesiunea orizonturilor de tip Am-Bv-C în care orizontul
Am (orizontul A molic) are o grosime de 20-30 cm, culoare brun închisă, humus bogat de tip mull
(2,5%), puternic saturat în baze de schimb (75-80%), bine aprovizionat în azot (peste 0,200%), slab
aprovizionat în fosfor mobil (sub 20 mg%), mijlociu aprovizionat în potasiu asimilabil (15-30
mg%). Textura este luto-nisipoasă şi nisipo-lutoasă, structura glomerulară, slab scheletică, iar pH-ul
este de 5,5-5,8. Aceste soluri sunt cu troficitate mai mare decât solurile anterioare datorită tipului de
humus dar şi grosimii mai mari a orizontului de acumulare; volumul edafic este mai mare ca şi
productivitatea, astfel că pădurile de pe aceste soluri sunt bun productive. Aceste soluri sunt
caracteristice pentru teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara dar partea pendinte de Ocolul silvic
Sudrigiu.
Acelaşi tip de sol din bazinul superior al Crişului Băiţa (raza Ocolului silvic Vaşcău) are
aceleaşi orizonturi dar cel ocric (Ao) are o grosime de 8-15 cm, brun deschis cu un conţinut normal
de humus (1,5-3%), moderat şi puternic saturat în baze de schimb (50-85%) (vezi analiza de sol,
tabel nr. 7.7.).
Solul brun eu-mezobazic litic se întâlneşte pe versanţi cu pantă mare, deci cu înclinare
accentuată. Aceste soluri au un volum edafic în general mic şi ca atare şi pădurile de pe aceste
soluri au o productivitate slabă, mediocră. Orizontul R apare între 20-50 cm.
Solul brun eu-mezobazic rendzinic are ca orizont de diagnoză orizontul Rrz. Volumul edafic este
semimijlociu spre mic şi de asemenea pădurile au o productivitate redusă. Orizontul R apare în
primii 150 de cm. Solurile brun-eumezobazice nu apar pe teritoriul O.S. Gârda.
Tot în categoria solurilor cambice fac parte solurile brune acide şi luvice care se formează în
aceleaşi condiţii bioclimatice ca şi solurile precedente dar sub păduri de fag sau de amestec fag şi
molid. Se formează pe seama rocilor acide (granodiorite, şisturi cristaline, şi chiar gresii şi
conglomerate). După cum le arată denumirea, ele sunt acide dar şi podzolite (luvice).
Solul brun acid are câteva subtipuri: solul brun acid tipic, brun acid litic, sol brun luvic
(podzolit).
Solul brun acid tipic ocupă 22% din suprafaţa solurilor de pe raza Ocolului silvic Sudrigiu şi
11% în cel al Vaşcăului (datele sunt numai pentru teritoriul pe care îl analizăm, adică Munţii PadişScărişoara) şi în general, are acelaşi profil ca şi solul brun eu-mezobazic tipic, deci profilul are
formula Ao-Bv-C sau R sau poate fi şi mai complicată, doar că humusul este de tip moder; are o
troficitate mai redusă, gradul de saturaţie în baze este de sub 50% şi se formează sub păduri de
răşinoase şi de făgete. Şi în acest caz, orizontul de diagnoză este Bv (orizont cambic). Orizonturile
sunt cu următoarele caracteristici: strat de frunziş (litiera), notat cu O, de 1-6 cm grosime, culoarea
2/1-2 YO cu structură glomerulară; strat Ao (A ocric) de 10-20 cm, culoarea 4-5/2 (10 YO), cu
structură poliedrică subangulară ca şi orizontul de tranziţie AB ce urmează, de 10-15 cm şi aceeaşi
sructură ca şi orizontul de deasupra; orizontul Bv are între 20-70 cm grosime, culoarea 5/4-6 YR şi
structură poliedrică iar orizontul C (R) atinge 50-100 cm cu structură poliedrică subangulară.
Însuşirile principale ale solului sunt: densitatea aparentă sau greutatea volumetrică este cuprinsă
între 0,6-0,8 (1,2) g/cmc, porozitatea totală 64-68%; conţinutul în humus între 3,0-25,0%;
capacitatea de schimb cationic 12-50(60) me/100 g sol (miliechivalenţi la 100 g de sol); gradul de
saturaţie în baze este cuprins între 30-50% iar valoarea pH-ului oscilează între 4-5,5-5,7; conţinutul
în fosfor este de 0,10-0,30% iar cel de azot 0,10-0,90% din total. Şi acest sol necesită măsuri de
fertilizare şi de prevenirea eroziunii şi trebuie evitat suprapăşunatul.
Solul brun acid litic este scheletic la fel ca şi solul brun acid gleizat şi are o productivitate
scăzută.
Solul brun luvic (podzolit) din clasa argiluvisoluri, ocupă 21% din teritoriul O.S. Sudrigiu şi
doar 9% pe cel al O.S. Vaşcău. Are profilul Ao-El-Bt-C, cu următoarele date: Ao- orizont ocric de
8-15 cm grosime, brun deschis (4-5/2 -10 YR) şi cu un conţinut normal de humus (1,5-2,5%),
moderat şi puternic saturat în baze de schimb (grad de saturaţie în baze de 50-80%), bine
aprovizionat în azot (0,200-0,280%) dar slab aprovizionat în fosfor mobil (sub 20 mg%) şi mijlociu
aprovizionat în potasiu asimilabil (15-30 mg%). Textura este luto-nisipoasă şi nisipo-lutoasă,
121
structura glomerulară degradată, slab schelet, cu un pH de 5,7-6,0. El-orizont luvic, mineral, de 15-
30 cm grosime, situat deasupra unui orizont Bt dar cu un conţinut mai redus de argilă, cu textură
mai grosieră, schelet slab. Bt- orizont argiloiluvial, de 40-100 cm, ce conţine argilă iluvială care în
materialele de sol formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale elementelor structurale şi
umple porii fini, culoare brună, structură prismatică, pete ruginii, textură lutoasă spre luto-argiloasă,
slab scheletic. C- substrat litologic format din argile marnoase, şisturi argiloase, gresii. Flora este
alcătuită din: Festuca sp., Luzula luzuloides, Poa sp., Carex pilosa, Rubus hirtus. Volumul edafic
util este mijlociu-submijlociu şi se formează pe aceste soluri gorunete de deal de productivitate
mijlocie.
Solul brun luvic (podzolit) pseudogleizat apare pe terenuri cu pantă mică; drenajul din acest
motiv este mai slab, cu deosebire primăvara atunci când cantitatea de precipitaţii este mai mare şi ca
atare deasupra orizontului Bt se formează o pânză de apă liberă care ţine solul rece şi neaerisit.
Arborii s-au adaptat însă la aceste stagnări periodice ale apelor, dezvoltându-şi un puternic sistem
radicular în orizontul Btw, ceea ce duce la un coeficient ridicat de utilizare a apei. Vegetaţia ce se
formează pe acest tip de sol este gorunetul de deal (pe pantele munţilor, la contactul cu dealurile
piemontane), gorunete cu Carex pilosa de productivitate mijlocie. Solul brun luvic litic se găseşte
pe versanţi superiori cu pante abrupte şi cu mult schelet. Volumul edafic este mic, reţinerea apei
este redusă din cauza pantelor abrupte iar productivitatea este de asemenea redusă. Aceste soluri
sunt de găsit pe tot teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara.
Tot din clasa solurilor argiluvisoluri este prezent solul brun argiloiluvial luvic (podzolit). Acest
sol are ca orizont de diagnoză orizontul Bt (textural, argiloiluvial). Argila a migrat în jos din cauza
umidităţii bogate, de peste 1 000 mm anual şi a temperaturilor scăzute (4-6°C, valoare medie
anuală). Se formează pe substrat de şisturi cristaline, sub păduri de cvercinee, făgete sau conifere
dar şi sub păduri de amestec conifere-foioase. Profilul este de formula: Ao (ocric)-Ea (orizont
eluvial supraiacent)-Bt (orizont argiloiluvial subiacent)-C. Conţin neoformaţii, mai ales bobovine,
adică concreţiuni sferice alcătuite din oxizi de fier şi mangan, pelicule feriargiloase, pete cenuşii.
Structura solului este poliedrică. Caracteristici: densitatea aparentă sau greutatea volumetrică este
de 1-1,24 g/cmc; conţinut în baze 25-50%; capacitatea de schimb cationic =10-25 me/100 g sol;
pH=4,5-5,5; conţinut în P este de 0,6-0,13% iar de N 0,08-0,25%. Humusul are valori de 2-3% sub
ierburi şi 8-10% sub păduri. Solul necesită fertilizare, amendamente calcaroase, combaterea
excesului de umiditate şi, evident, prevenirea eroziunii sale.
Solurile roşii (Terra Rossa) apar în regiuni carstice (Ocoale-Scărişoara, bazinul superior al
Crişului Pietros între văile Bulzului şi Galbena, etc.). Se formează în condiţii climatice un pic
diferite de celelalte tipuri descrise, dar şi aceste soluri sunt cambice. Temperaturile necesare
formării sunt sub 9,5°C, medii anuale, iar valoarea precipitaţiilor este de cca 1 000 mm/an. Se
formează sub păduri de Quercus sau de amestec Quercus şi Fagus, pe substrat de depozite argiloase
debazificate. Profilul solului este de tipul Ao-AB-Bv-C cu următoarele caracteristici ale
orizonturilor: litiera 20-30 cm, culoare 5 YR-2,5 YR 3-4/3-4 cu structură poliedrică angulară mică;
orizontul AB 10-20 cm iar cel Bv 20-150 cm cu culoarea 2,5 YR 3-3,5/6 cu structură poliedrică
angulară mare, orizont în care pot să apară ca neoformaţii bobovine şi pelicule ferimanganice;
orizontul C 80-150 cm cu structură poliedrică angulară mare. Conţinutul de humus este între 4,0-
9,0%, gradul de saturaţie în baze are valori de 55-70%; pH-ul oscilează între 5,5-6 şi 6-7,5;
conţinutul în fosfor este de 0,18-0,20% iar de azot oscilează între 0,15-0,35%.
P. Cocean (1984) descrie un profil din Platoul Ocoale-Scărişoara, după cercetările Colectivului
de pedologie din Cluj-Napoca:
Ao = 0-23 cm, brun roşietic (2,5 YR,4/4) glomerular mediu-mare, luto-argilos, moderat
compact;
ABt = 23-48 cm, roşu (2,5 YR, 4/6), poliedric angular mediu-mare, luto-argilos-argilos,
compact;
Bt = 48-64 cm, roşu (2,5 YR, 4/6), poliedric angular mediu-mic, argilos, compact;
Bd = 64-80 cm, roşu (2,5 YR, 4/6), poliedric angular mediu, argilos compact;
D = 80-100 cm, roşu (2,5 YR, 4/6), poliedric angular mediu-mare, argilos compact.
122
Ecologic sunt eutrofice (Tp=80-140), au un volum edafic util mare (peste 71% din volumul
solului) şi de aceea sunt utilizate agricol şi forestier (P. Cocean, 1984).
Din clasa spodosolurilor amintim solurile brune feriiluviale, care apar în părţile de nord şi de
nord-est a munţilor. Se formează în condiţii climatice de 3-6°C valori medii ale temperaturilor,
123
precipitaţii de 1 000-1 250 mm/an, sub păduri de molid şi de amestec cu fag, cu covor de ericacee
(Vaccinium myrtullus, V. Vitis-idaea, Bruckenthalia spiculifolia), pajişti de Nardus şi muşchi (I.
Ilie, 1986). Se formează pe substrat de roci acide, şisturi cristaline, gresii şi conglomerate, roci
eruptive şi depozite eluvio-deluviale ale rocilor respective.
124
Profilul solului este de tip O-Ao-Bs-R cu următoarele caracteristici: orizontul O de 2-5 cm,
culoarea 10 YR 2/1-2, astructurat; orizontul Ao 5-15 cm culoarea 7,5 YR 3/2, idem astructurat;
orizontul Bs (B spodic) cu Fe2O3
liber, de cca 25-75 cm grosime, de asemenea astructurat, după
care urmează în jos roca parentală. Densitatea aparentă este cuprinsă între 0,7-1,0 g/cmc,
porozitatea totală variază între 60-70% iar conţinutul în humus între 5,0 şi 25%; capacitatea de
schimb cationic 20-40 me/100 g de sol; gradul de saturaţie în baze poate oscila între 10-45% iar pHul are valori de 3,8-4,7, fiind deci un sol acid; P =0,17-0,34% iar N = 0,20-0,70%. Nu prezintă
neoformaţii. Acest tip de sol este utilizat doar în silvicultură şi respectiv pentru păşuni şi fâneţe dar
necesită măsuri de fertilizarea pajiştilor şi, de asemenea, evitarea eroziunii. Humusul este de tip brut
(fibric şi hemic), foarte acid iar produsele de alterare se acumulează în orizontul iluvial.
Descompunerea resturilor organice este lentă datorită temperaturilor scăzute şi a ploilor abundente
(I. Ilie, 1986).
Podzolul tipic (feriiluvial) din cadrul spodosolurilor se iveşte în nord şi nord-est în Măgura
Vânătă, Bazinul Someşului Cald, etc., în condiţii termice de 2-5°C valori medii anuale, precipitaţii
de aproximativ 1 400 mm/an, sub păduri de molid (Picea), cu tufişuri (Pinus mugo) şi pajişti cu
Nardus. Se formează tot pe substrat de roci acide. De regulă, este un sol astructurat. Profilul solului
este de formula: O-Au-Es-Bhs-Bs-R, fiind un profil scurt. Orizontul de diagnostic este orizontul B
spodic în care s-au acumulat humus (Bh), humus şi hidroxizi (sescvioxizi) de fier şi aluminiu (Bhs)
sau numai hidroxizi (Bs). Orizontul O are 3-10 cm grosime, culoarea 10 YR 2/1-2 (cenuşietică); Au
(orizont A umbric) 5-15 cm, aceaşi culoare ca şi orizontul de deasupra; Es (orizontul alcătuit din
cuarţ rezidual-SiO2
) de culoare gălbuie (10 YR 5-7/1-2) de 5-20 cm grosime; Bhs de 2-10 cm
grosime culoare 5 YR; Bs 6-10 cm iar culoarea 5 YR-7,5 YR şi, respectiv, orizontul R la 40-80 cm
grosime.
Caracteristicile principale: densitatea aparentă sau greutatea volumetrică este cuprinsă între
0,60-0,80 g/cmc; porozitatea totală =65-75%; humus 10-25%; capacitatea de schimb cationic este
de 20-60 miliechivalenţi la 100 g de sol; gradul de saturare în baze 6-20%; pH-ul între 3,5-4,5;
conţinutul de fosfor 0,18-0,28% iar de azot 0,40-0,90%. Este un sol utilizat în silvicultură şi ca
păşuni şi fâneţe dar necesită îngrăşăminte prin târlire, măsuri antierozionale (I. Ilie, 1986).
Rendzinele, care fac parte tot din clasa molisolurilor apar pe calcare şi pe depozite calcaroase (P.
Cocean, 1984) şi se asociază cu celelalte soluri, brune eu-mezobazice, terra rossa şi chiar cu solurile
brune acide. Apar în regiunile carstice Padiş, Ocoale-Scărişoara, Ordâncuşa, Gârda, etc. şi sunt
soluri superficiale, slab acide până la alcaline eu-mezobazice şi bogate în humus. Orizontul
diagnostic este A molic şi R rendzinic.
Profilul descris de P. Cocean (1984) după datele din cercetările Colectivului de pedologie al
Centrului de cercetări biologice din Cluj-Napoca, arată astfel:
Am (A molic) = 0-20 cm, brun închis (10 YR, 3/2), glomerular mediu, lutos-lutoprăfos, moderat
compact, rădăcini frecvente, trecere clară;
AR = 20-30 cm, brun închis (10 YR, 4/3), glomerular mediu, lutos-lutoprăfos, moderat compact,
efervescenţă foarte slabă, rădăcini rare, trecere treptată;
R =30-(70) cm, brun închis (10 YR), calcare, pe material lutos, efervescenţă slabă şi puternică
pe calcare.
Rendzinele sunt soluri eu-mezotrofice şi ca urmare cu un potenţial ecologic limitat, deci o
productivitate redusă. Valorile pH-ului oscilează între 5,5 şi 7,5; capacitatea de schimb cationic are
valori de 42-31 me/100 g sol (miliechivalenţi la 100 grame de sol), greutatea volumetrică 72-81%;
conţinutul de humus în orizontul Am este de 18% şi de 7% în orizontul AR. Conţinutul de azot (N)
este de 1,23-0,78% iar de P oscilează între 0,20-0,40%.
Acest sol se formează sub păduri de Quercus, Fagus şi Picea pe roci compacte bogate în calciu,
deci pe roci carbonatice. Rendzinele au următoarele varietăţi: tipice, cambice şi litice. Rendzinele
tipice sunt soluri bogate cu însuşiri fizice bune, structură glomerulară, afânare şi aerisire normală iar
productivitatea este medie, adică cele amintite mai sus, la caracterizarea generală a rendzinelor.
Rendzinele cambice se caracterizează prin apariţia orizontului Bv, orizont care deosebeşte acest sol
de rendzinele tipice; şi acest sol are o productivitate medie. Rendzinele litice se formează pe calcare
125
şi are un volum edafic mic iar ca urmare, productivitatea este inferioară
Ca un tip specific regiunilor înmlăştinite se remarcă solul turbos oligotrof ce se formează în
bazinul Padişului (Şesul Padişului, Poiana Vărăşoaia, pe Valea Izbucului-Bătrâna, bazinul superior
al Someşului Cald, etc.). Condiţiile bioclimatice sunt: temperaturi medii anuale de 4-6°C,
precipitaţii abundente de peste 1 000-1 400 mm anual, pajişti higrofile de Sphagnum, Carex,
Lycopodium, Eriophorum, etc., iar substratul este alcătuit din roci acide (cuarţite cristaline
impermeabile). Orizontul T (orizont turbos), sub 50 cm grosime, culoarea 5 YR 2/1 la 2/2, conţinut
bogat în humus (93-99%), capacitatea de schimb cationic de 94-135 me/100 g de sol; conţinutul în
baze este de 14-50%, pH-ul de 3-4,4 (în Padiş, la câteva mlaştini am obţinut valoarea de 5 cu un
indicator pH-metric); conţinutul de P este de 0,5-0,15% iar de N este de 0,51-1,13%. Aceste soluri
nu au structură şi au un exces deosebit de umiditate; sunt utilizate doar ca fâneţe dar rar apar şi
păduri de conifere.
Ca sol azonal mai amintim pe cele aluviale situate pe luncile râurilor principale (Arieşul Mare,
Gârda, Crişul Pietros, Crisul Băiţei, etc.). Grosimea acestor soluri atinge 20-35 cm, având un profil
Ao, Am-C, structură poliedrică, subangulară, sau astructurată şi se formează sub pajişti
mezohidrofile pe depozite aluvio-proluviale. Conţinutul în humus 2,0-5,0%, capacitatea de schimb
cationic are valori de 15-35 me/100 g sol, gradul de saturaţie în baze de 80-90%, pH-ul este de 7,8-
8,3 iar conţinutul de N este de 0,07-0,33%.
Mai amintim de prezenţa solurilor coluviale (de pildă la Boga), erodisolurilor. Trebuie să
menţionăm că există şi regiuni lipsite de sol (stâncării, suprafeţe foarte abrupte, Groapa Ruginoasa,
etc.), ce sunt notate cu litera N (neproductiv) pe harta solurilor.
Aceste soluri de luncă sunt utilizate ca fâneţe sau în legumicultură, necesitând însă fertilizare,
măsuri de protecţie împotriva inundaţiilor şi de prevenire a excesului de umiditate.
Concluzii. Solurile Munţilor Padiş-Scărişoara sunt răspândite în funcţie de condiţiile de relief,
altitudine, climă, vegetaţie, substrat litologic, etc., fiind deci un rezultat al interacţiunii unui
complex de factori fizico-geografici. Solurile, la rândul lor, influenţează elementele menţionate şi
mai ales vegetaţia naturală sau agricolă, deci şi activitatea umană-exploatarea forestieră, păşunatul
şi recoltarea fânului, culturi agricole, etc. Demn de remarcat este faptul că în regiunile carstice
“foamea” de pământ este atât de mare încât locuitorii utilizează şi fundul dolinelor impermeabilizat
cu argila de decalcifiere (ex. Mununa, Scărişoara, Sohodol, etc.).
Solurile sunt răspândite astfel: soluri cambice în vest şi sud-vest; solurile spodice în nord şi sudest (acestea ocupă 34,68 kmp adică 9,76%); solurile terra rossa (solurile roşii) şi rendzinele în
partea centrală unde predomină rocile calcaroase (în suprafaţă de 15,37 kmp ceea ce reprezintă
4,32% din total); în locurile mlăştinoase apar soluri turboase; în lunci solurile aluviale. Pentru
solurile reprezentative s-au efectuat analize (tabelele nr. 7.7., 7.8., 7.9.). După cum se observă din
toate aceste analize, ele au fost efectuate în aproape toate tipurile de soluri în puncte reprezentative
şi analizele au fost oferite şi Ocolului silvic Sudrigiu (1994), analize pe care le menţionăm şi noi
(tabel nr. 7.7.).
De asemenea, menţionăm şi o analiză de sol de pe Crişul Băiţa (date O.S. Vaşcău,1994) (tabel
7.8.).
Totodată, menţionăm analizele de sol de pe raza O.S. Gârda şi anume pentru teritoriul care ne
interesează (tabel nr. 7.9.).
8. PROBLEMA PARCULUI NAŢONAL AL APUSENILOR
Datorită numeroaselor şi valoroaselor bogăţii naturale, Munţii Padiş-Scărişoara au intrat de mult
în atenţia specialiştilor în studiul naturii şi care şi-au dat seama de importanţa acestor obiective din
punct de vedere ştiinţific şi implicit turistic, ca şi de necesitatea ocrotirii lor. Astfel, cercetători sau
numai admiratori ai naturii ca Al. Borza, E. Racoviţă, I. Czárán, I. Buşiţia (profesor de desen la
Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş), şi mulţi alţi cercetători biologi, geologi, geografi, etc., au
propus realizarea unui parc naţional care să ocrotească obiectivele ştiinţifice deosebit de importante
ale acestor munţi, şi mai ales a celor din zona Padişului dar nu numai.
126
Din anul 1924 Al. Borza propusese ocrotirea unor obiective de mare interes ştiinţific. Încă din
anul 1934, marele savant întemeietor al “Biospeologiei”, Emil Racoviţă, a făcut propunerea de
realizarea unui parc naţional în regiunea calcaroasă a Munţilor Apuseni, şi mai ales a Munţilor
Bihor, care cuprindea un teritoriu de cca 200 kmp, şi care în concepţia savantului se întindea în
regiunea Padiş-Cetăţile Ponorului-Valea Ordâncuşei. Savantul a făcut această propunere Comisiei
Monumentelor Naturii pentru Ardeal în data de 29 ianuarie a anului 1934, parcul urmând să fie al
doilea după cel a Retezatului. De la acea dată încoace, şi alţi numeroşi savanţi au făcut propunerea
de realizarea parcului naţional al Apusenilor, dintre care îl menţionăm pe savantul Marcian Bleahu
care a făcut propunerea încă din anul 1959.
Deşi mult timp nu s-a realizat dezideratul savantului Emil Racoviţă, totuşi s-au efectuat unele
măsuri de ocrotire a naturii la nivel judeţean sau chiar naţional prin care unele obiective erau
declarate ocrotite. Realizarea Parcului Naţional al Apusenilor mai trebuia să aştepte până la
revoluţia din decembrie 1989 şi mai exact până în anul următor când, în data de 27 ianuarie 1990
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător, prin ordinul nr. 7, Platoul Padiş, împreună cu
alte regiuni importante din ţară, a fost declarat Parc Naţional în regim de protecţie silvică, cu o
suprafaţă de 37 kmp, sub denumirea de Parcul Naţional al Apusenilor. Tot atunci au fost declarate
rezervaţii ale biosferei pădurile din regiunea Pietrele Negre-Groapa Ruginoasa şi din jurul avenului
Porţile Bihorului (în jur de 62 ha). De asemenea, au fost propuse pentru parcul naţional Apuseni
relictele postglaciare de făgete de la “Dosul Glăvoiului”, apoi molidişurile naturale din jurul
Cetăţilor Ponorului, respectiv arboretele naturale de la nord de Casa de Piatră.
Parcul la prima propunere din data de 27 ianuarie ocupa o suprafaţă silvică de 3 434,6 ha ca
rezervaţie integrală a biosferei iar ulterior, prin reanalizarea datelor (păduri tinere, doborâturi, etc.)
s-a ajuns la suprafaţa de 2 608,1 ha păduri numai pe teritoriul Ocolului Silvic Sudrigiu, deci în
judeţul Bihor, la care se mai adaugă cele din bazinul Someşului Cald pendinte de Ocolul silvic
127
Beliş, judeţul Cluj, apoi cele de pe raza O.S. Vaşcău (Crişul Băiţei), în suprafaţă de 62,6 ha,
respectiv cele de pe raza O.S. Gârda, în suprafaţă de 1 817,6 ha la care se adaugă zona de protecţie
de 3 601,8 ha. În regiunea Padişului, suprafaţa silvică atinge 9 321 ha iar a poienilor de 546,2 ha,
poieni utilizate ca păşuni. Trebuie să remarcăm că în cazul Padişului, şi probabil şi în alte locuri se
fac exploatări nemiloase de păduri, deşi ele sunt în regim de protecţie silvică (se fură ca în ...codru,
astfel înţelegându-se “democraţia”).
Aşadar, parcul naţional al Apusenilor, declarat ca atare în regim de protecţie silvică, cuprinde
platoul carstic Padiş, unele obiective de la izvoarele Crişului Băiţei (Izvorul Crişului, Porţile
Bihorului), apoi Dosul Glăvoiului, pădurea de la nord de Casa de Piatră, etc. Pădurile care intră în
cadrul rezervaţiei integrale a biosferei ocupă o suprafaţă totală de 3 131,7 ha la care se adaugă
pădurile din aşa-numita zonă de tampon din jurul acestor păduri şi respectiv a obiectivelor
geologice importante, în suprafaţă totală de 5 016,4 ha.
Se fac în continuare demersuri pentru realizarea integrală a Parcului Naţional al Apusenilor, nu
numai în regim de protecţie silvică. Parcul trebuie să cuprindă, după noi, numeroase alte teritorii cu
obiective extrem de valoroase atât din punct de vedere ştiinţific cât şi estetic (turistic), după cum se
va vedea mai departe. În cadrul parcului trebuie incluse, considerăm noi, şi părţi din Munţii
Vlădeasa şi din Munţii Biharia dar aceste demersuri întâmpină greutăţi din mai multe puncte de
vedere. Unul este acela că munţii “aparţin” locuitorilor de la baza lor şi care nu vor să se lipsească
de terenurile de păşunat, asupra cărora au acte încă de pe la începutul secolului trecut sau pe la
mijlocul acestuia (de exemplu, satul Brădet are act din anul 1838). Problema s-ar putea realiza
printr-un schimb, eventual, de terenuri sau prin acordarea în continuare a dreptului la păşunat şi prin
acordarea dreptului de exploatare economicoasă a pădurilor îmbătrânite, noduroase, a doborâturilor,
etc.
După noile informaţii, teritoriul parcului naţional preconizat a se înfiinţa va cuprinde platoul
carstic Padiş, Peştera Urşilor, valea Sighiştelului, culmea Ţapu cu Groapa Ruginoasa, platoul carstic
Ocoale-Scărişoara, Valea Ordâncuşa (informaţii de la centrul regional de supraveghere ecologicăOradea). Totodată, se pune întrebarea dacă să fie parc naţional (unde absolut toată activitatea umană
este strict interzisă) sau parc natural deoarece în acest caz se mai permit anumite activităţi umane.
Vom reveni cu altă carte în care vom analiza PARCUL NATURAL APUSENI! (n.a.).
Noi propunem ca din teritoriul Parcului Naţional al Apusenilor să facă parte următoarele regiuni
din MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA: din Munţii Padiş-Scărişoara trebuie neapărat (valoarea
ştiinţifică şi turistică impun acest lucru) să facă parte Platoul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului,
Cheile Someşului Cald, Platoul Ocoale-Scărişoara, Valea Gârdişoara-Gârda Seacă, Valea
Ordâncuşa, Cheile Albacului, Valea Sighiştelului, Valea Galbena-Valea Seacă-Groapa Ruginoasa,
Boga-Crişul Pietros-Pietrele Bulzii, etc. Multe dintre obiectivele acestor regiuni sunt declarate
monumente ale naturii sau sunt declarate obiective ocrotite la nivel judeţean.
PADIŞUL cuprinde ca rezervaţii ştiinţifice sau ca obiective ocrotite numeroase fenomene
geologice şi nu numai, repartizate în mod diferit în funcţie de subdiviziunile sale: Platoul Lumea
Pierdută cuprinde avenele sale adânci ca Avenul Negru (108 m în momentul descoperirii), Avenul
Gemănata (100 m adâncime; cele două avene sunt legate subteran printr-un curs activ de apă pe la
adâncimea de 100 m, apa ieşind la suprafaţă prin Izbucul Izvorul Rece în Valea Ursului; azi accesul
este împiedicat datorită buştenilor, pietrelor, crengilor etc., aruncate de către forestieri sau de către
ciobani în interiorul avenelor), Avenul Acoperit (54 m adâncime), etc.; Valea Ursului se remarcă
prin izbucurile sale ca Izbucul Ursului, ce drenează subteran Platoul Paragina, şi Izbucul Izvorul
Rece ce drenează tot pe cale subterană Platoul Lumea Pierdută, apoi prin Peştera de la Căput prin
care apa intră în subteran şi ajunge în Peştera Cetăţile Ponorului, reţeaua sa subterană fiind
accesibilă până la un sifon de care nu se mai poate trece; Groapa Barsa cu celebrele sale peşteri
dintre care se remarcă Peştera Neagră, Peştera Gheţarul de la Barsa, Peştera Zăpodie, etc.; s-a reuşit
joncţiunea dintre prima şi ultima peşteră ajungându-se la aproape 13 km lungime dar nu s-a reuşit
joncţiunea cu Peştera Gheţarul de la Barsa. Deosebită este această peşteră datorită faptului că, aşa
după cum arată denumirea, adăposteşte la intrare o saltea de gheaţă permanentă, de cca 70 cm
grosime. Tot în Groapa Barsa se găseşte un lac de dolină, Lacul Negru, cu diametrul de 8 m;
128
Abrupturile Bogăi ce oferă o privelişte deosebită asupra regiunii înconjurătoare, cu Peştera Şura
Boghii cunoscută de peste 100 de ani, vizitată şi de către savantul Emil Racoviţă, apoi cascadele
sale renumite, Oşelu, Bulbuci, etc.; Şesul Padişului cu pâraiele sale ce dispar în subteran prin
intermediul a tot atâtea ponoare (Trânghieşti, Gârjoaba, Arsura, Renghii, Cuţilor, etc.), apoi
abrupturi ca Biserica Moţului, lacuri permanente formate în scurgerile de pietriş cuarţos adus de pe
Măgura Vânătă, turbării (mlaştini oligotrofe denumite local molhaşuri), etc.; Poiana Vărăşoaia
(inclusiv Poiana Piatra Boghii) ce se remarcă prin lacuri permanente dintre care se deosebeşte prin
mărime Lacul Vărăşoaia, apoi Peştera de la Padiş, abrupturile Vărăşoaiei, câteva ponoare, etc.;
Poiana Ponor ce constituie o polie şi care se remarcă pe de o parte prin Pârâul Ponor ce apare dintrun izbuc (Izbucul Ponor) şi dispare prin sorburi sau ponoare la apele mari; tot la ape mari se
formează un lac temporar care apoi dispare treptat; importantă este şi Valea Vraniţa care constituie
un loc de drenare a apelor lacului temporar ce se formează în Poiana Ponor; Poiana Bălileasa, o
uvală cu numeroase mici doline şi microavene, care se continuă spre est cu Valea Cetăţilor-Cetăţile
Ponorului, o subdiviziune importantă formată dintr-o vale cu apariţie dintr-un mic izbuc şi care
dispare, la ape mari, în Peştera Cetăţile Ponorului, ce constituie de departe “emblema” acestor
munţi, un complex de trei doline-avene de circa 180-200 m adâncime şi legate subteran printr-un
curs activ de apă; tot în această subdiviziune debuşează Valea Vraniţa iar în apropierea sa se găseşte
Avenul Vraniţa cu adâncimea de 51 m şi care are un lac pe fundul său; pe marginea platoului Padiş
se găseşte un impresionant abrupt, Pietrele Galbenii, sub care apare, spre Valea Galbena renumita
Poiana Florilor cu fâneţe ce aparţin locuitorilor din localitatea Pietroasa; Pe marginile platoului
Padiş mai apar două fenomene speologice celebre şi anume Peştera Focul Viu, peşteră care
adăposteşte al doilea gheţar ca volum dintre peşterile cu gheţari ale Munţilor Padiş-Scărişoara şi,
respectiv, Avenul Borţig care adăposteşte pe fundul său un alt gheţar, al treilea ca volum dintre cele
cinci peşteri cu gheţari din România.
O altă regiune importantă o constituie cea a CHEILOR SOMEŞULUI CALD, denumite bizar
uneori şi “bazarul” Someşului Cald, care se remarcă prin cheile extrem de înguste şi adâncite, cu
abrupturi impresionante ca, de ex. Cuciulatul sub care se găsesc numeroase grohotişuri, respectiv în
regiune apar peşteri ca: Cetatea Rădesei, Tunelul, Honu, Peştera Uscată, etc., Izbucul Rădesei, etc.
VALEA GALBENEI este declarată monument al naturii împreună cu Izbucul Galbenii şi cu
celebrele sale chei (Jgheabului, Gherdapului, etc.), iar pe dreapta Poiana Florilor, amintită mai sus,
iar pe stânga Dealul Gardul în care se găseşte unul dintre cele mai mari avene ale ţării, Avenul
Hoanca Urzicarului de 288 m adâncime.
VALEA BOGA cu cheile sale (cunoscute însă sub denumirea de Cheile Bulzului), cu abrupturi
impresionante (Piatra Cânelui, Piatra Bulzului, etc.), şi cu renumitul sat de vacanţă Boga care poate
constitui un important centru turistic (cazare, agrement, etc.).
Zona ŢAPU-LA MORMINŢI cu renumitul fenomen torenţial Groapa Ruginoasa şi cu Valea
Seacă, afluentă a Galbenei, vale de tip torenţial. Vârful Ţapu constituie un important punct de
observare a regiunii înconjurătoare.
VALEA GÂRDA-GÂRDIŞOARA, cu sectoarele sale de chei, în număr de cinci, cu peşteri
celebre (Coiba Mică şi Coiba Mare, iar în apropiere de satul Casa de Piatră, se află celebra peşteră
Gheţarul de la Vârtop care are la intrare o mică masă de gheţar iar interiorul este frumos
concreţionat), apoi abrupturi impresionante (Piatra Vulturului, Piatra Tăuzului, Chicera Boldului,
etc.), cu văi afluente prăpăstioase după cum le arată şi numele (Pârâul Spurcat, Pârâul Vulturului),
cu numeroase izbucuri (Apa din Piatră, Tăuzului, Coteţul Dobreştilor, etc.) şi cu localităţile dispuse
în bazinete depresionare de-a lungul văii: Casa de Piatră, Fileşti, Plişti, ş.a.
VALEA ORDÂNCUŞA cu renumitele sale chei şi cu peşterile sale: Peştera lui Ionele, Zgurăşti,
etc.
PLATOUL OCOALE-SCĂRIŞOARA se remarcă prin celebra Peştera Gheţarul de la
Scărişoara, cu cel mai mare volum al gheţarului dintre peşterile cu gheţari ale ţării, apoi Peştera
Pojarul Poliţei, cu renumitul aven, Avenul din Şesuri, şi cu alte fenomene carstice, dintre care
menţionăm dispariţia Văii Ocoalelor prin ponor, etc, apoi cu pitoreştile sale localităţi: Gheţari,
Ocoale, Mununa.
129
VALEA ARIEŞULUI MARE cu sectoarele sale de chei (Mândruţului, Cheile Albacului sau
Cheile de la Zugăi), cu sectoarele sale de bazinete depresionare în care sunt situate localităţi
renumite prin importanţa lor în turism şi prin pitorescul lor: Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara,
Albac.
Alte regiuni interesante pentru turism şi pentru ştiinţă sunt platourile carstice ale Călinesei, ale
Mărşoaiei, Sohodolului, Ursoii, etc.
În partea vestică sunt importante: Peştera Urşilor echipată tehnic la un înalt nivel; Valea
Sighiştelului cu numeroase peşteri de mare importanţă (Măgura, Tibocoaia, Corni, Drăcoaia, etc.),
apoi Crişul Băiţei cu celebrele sale peşteri (Fânaţe, Porţile Bihorului, Izvorul Crişului). Din parc vor
face parte şi Vf. Bătrâna împreună cu avenul său de 100 m adâncime, Valea Izbucului cu mlaştinile
sale relicte, etc.
Din MUNŢII VLĂDEASA ar trebui, datorită valorii lor ştiinţifice, să facă parte din cadrul
parcului naţional: culmea înaltă de peste 1 600 m care este acoperită de o vegetaţie de ierburi
subalpine şi care menţine pe “spinare” pediplena carpatică: Vf. Poieni (1 627 m), Şaua Bohodei (1
400 m), Vf. Bohodei (1 654 m), iar la baza sa se găseşte celebra cascadă “Săritoarea Bohodeiului”
de 80 m înălţime în trei trepte, apoi Vf. Fântâna Rece (1 652 m), Vf. Cornul Munţilor (1 652 m), Vf.
Cârligatele (1 694 m), Şaua Cumpănăţelu (1 650 m), Coasta Brăiesei (1 678 m), Vf. Micău (1 640
m), Vf. Buteasa (denumită local Boţasa, de 1 792 m), Vf. Vlădeasa (1 828 m); în parc trebuie
incluse şi celebrele cascade şi anume Săritoarea Bohodeiului, Moara Dracului, şi cele de pe Valea
Iadei (denumită local Iadului, livresc) adică Săritoarea Ieduţului, Vălul Miresei, Iadolina; pe
marginea sudică a culmii, la est de Vf. Cârligatele se găsesc circuri considerate glacio-nivale iar la
nordul culmii bazinul Drăganului. Desigur că din Munţii Padiş-Scărişoara trebuie să facă parte şi
renumita staţiune Stâna de Vale cu fenomenele sale, printre care Izvorul Minunilor, cu apă uşor
radioactivă dar şi apă plată adică care îşi păstrează caracteristicile organoleptice mult timp. Tot în
Vlădeasa intră şi Poiana Onceasa care adăposteşte Peştera Onceasa, denumită în trecut Peştera
Zmeilor datorită scheletelor de urşi de cavernă care sunt, după cum se ştie, de mari dimensiuni, apoi
dealurile de la baza Vlădesei înspre Someşul Cald ca Humpleul, Runcul Ars, etc., cu numeroase
fenomene carstice (Peştera Humpleul, P. Alunul, etc.).
Din cadrul MUNŢILOR BIHARIA ar trebui să intre culmea sa înaltă, cu urme glaciare: Piatra
Grăitoare (1 658 m), Cucurbăta Mare (1 849 m), Cucurbăta Mică (1 770 m), Tăul Mare sau
Zănoaga (1 543 m, unde apare şi un lac de origine nivoglaciară cunoscut sub denumirea de Lacul
Tăul Mare); pe Valea Galbena se găseşte cascada Vârciorog.
MUNTElE GĂINA ar putea să fie inclus în cadrul teritoriului parcului.
Parcul, care ar avea cca 500 kmp, ar putea fi organizat în sectoare sau zone ştiinţifice, turistice,
rezidenţiale, şi economice.
1. Sectorul ştiinţific poate fi realizat în câteva puncte grupate sau mai răsfirate sau chiar în
puncte izolate: complexul Cetăţile Ponorului, avenele şi reţeaua subterană a Lumii Piedute, reţeau
subterană a Peşterii de la Căput, reţeaua subterană şi peşterile Groapei Barsa, Cetatea Rădesei,
Cheile Someşului Cald, Cheile Galbenii, Groapa Ruginoasa, Peştera Focul Viu, Avenul Borţig,
Peştera Scărişoara, Pojarul Poliţei, Avenul din Şesuri, Peşterile Coibe, Peştera Gheţarul de la
Vârtop, Cheile Ordâncuşii, Cheile Sighiştelului, Cheile Albacului, Peştera Urşilor de la Chişcău,
culmea înaltă a Bihariei şi a Vlădesei, cu urme glaciare, etc. Laboratoarele ştiinţifice ar putea fi
amplasate la Padiş, Stâna de Vale, Scărişoara (cabană). Dar datorită faptului că aceste puncte sunt
greu de atins iarna datorită abundenţei şi grosimii mari a zăpezilor, centrele ştiinţifice ar putea fi
amplasate la Beiuş, Ştei, oraşe foarte apropiate de aceşti munţi, Gârda de Sus ca “poartă” de intrare
spre Platoul Scărişoara, Valea Gârda şi Valea Ordâncuşii, apoi la Arieşeni pentru zona ŢapuGroapa Ruginoasa şi pentru Munţii Biharia (eventual, cu aprobări şi la punctul de deservire a
releului TV, s-ar putea amplasa un laborator ştiinţific minimal).
2. Sectorul turistic, sector în care se permite vizitarea unor obiective ştiinţifice şi turistice, sub
supravegherea şi conducerea unor ghizi autorizaţi, ar putea cuprinde platourile carstice Padiş,
Ocoale-Scărişoara, Călineasa, etc., sectoare de chei, văi, unele peşteri, etc. Pentru toate aceste zone
sau sectoare există poteci turistice, majoritatea marcate, unele chiar cu vopsea fosforescentă vizibilă
130
şi pe întuneric, unele amenajări (scări, podeţe, balcoane, parapete, puncte de privelişte, etc.). În
sectorul turistic pot fi incluse şi unele obiective ştiinţifice de mare interes şi din punct de vedere
turistic, fiind binecunoscute cazurile Peşterii Urşilor, Peşterii Gheţarul de la Scărişoara, Vârtop,
Cetăţile Ponorului, Cetatea Rădesei, ş.a.
3. Sectorul rezidenţial, adică locuri de cazare şi de recreere a turiştilor. Există unele amenajări
deja, ca de pildă, Cabana Padiş, staţiunea Stâna de Vale, Cabana Scărişoara, Popasul turistic
Arieşeni, Popasul turistic Gârda de Sus, Boga, etc., baze care ar trebui extinse şi modernizate. De
asemenea, în cazul aşezărilor umane se poate practica agroturismul, unele începuturi în acest sens
fiind date de localitatea Albac sau de localitatea Chişcău, etc. De asemenea, în caz de necesitate şi
cabanele forestiere ca şi cele silvice ar putea oferi cazare pentru turiştii din ce în ce mai numeroşi,
veniţi atât din ţară cât şi din exteriorul ţării.
4. Sectorul economic, adică locuri de producţie şi de exploatare a unor resurse naturale solice şi
subsolice, ar putea fi corelate cu celelalte activităţi ale parcului pentru a nu se produce dereglări:
exploatări forestiere de igienizare a pădurilor, cariere de piatră, unele activităţi de păşunat dar cu
evitarea fenomenului negativ de suprapăşunat, apoi aici intră terenurile agricole şi vetrele de aşezări
umane, etc.
Prin realizarea Parcului Naţional al Apusenilor se va reuşi corelare supravegheată a tuturor
activităţilor de pe teritoriul acestuia, evitându-se fenomenele negative, perturbatoare ale echilibrului
mediului înconjurător.
Parcul naţional preconizat va cuprinde fenomene naturale declarate monumente ale naturii ca:
Peştera Cetăţile Ponorului, Gheţarul Scărişoara, Gheţarul de la Vârtop, Pojarul Poliţei, Avenul din
Şesuri, Peştera Corbasca, Peştera Măgura, Peştera Urşilor, Cheile Galbenei şi Izbucul Galbenii, etc.
Ca rezervaţii geologice amintim: Pietrele Boghii, Poarta Bihorului, Pietrele Galbenii, Piatra
Bulzului, Groapa Ruginoasa, Biserica Moţului, Pietrele Boghii, etc. Ca rezervaţii speocarstice se
remarcă: Valea Sighiştelului, Focul Viu, Avenul Borţigului, Peştera lui Micula (Peştera cu Peşti),
Someşul Cald, Peştera Cetatea Rădesei, etc. Tot ca monumente naturale sunt considerate unele
plante rare şi valoroase din punct de vedere ştiinţific: laricele (Larix decidua ssp., carpatica), specie
subendemică, apoi tisa (Taxus baccata), specie endemică (relict terţiar atlantico-mediteranean
central-european), ghinţura galbenă (Gentiana lutea), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii
ursului (Arctostaphyllos uvatursi), ghimpele (Ruscus aculeatus), liliacul transilvan (Syringa
josikaea), ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis), etc. Ca rezervaţii botanice se deosebesc turbăriile
din Padiş şi din Valea Izbucului, versantul sudic al Vf. Cârligate, Coasta Brăiesei, fâneţele Bogăi,
ale Poienii Florilor, etc. În cadrul vegetaţiei ocrotite intră şi pădurea din cadrul rezervaţiei biosferei
de la Padiş, apoi Pietrele Negre-Groapa Ruginoasa, respectiv de la Porţile Bihorului.
Din categoria animalelor considerate monumente ale naturii menţionăm: capra neagră
(Rupicapra rupicapra), recolonizată pe abrupturile Bogăi, râsul (Lynx lynx), corbul (Corvus corax),
cocoşul de munte (Tetrao urogallus), recolonizat în bazinul superior al Someşului Cald şi Crişului
Băiţei-Arieşului Mare, cocoşul de mesteacăn (Lyrurux tetrix), acvila de munte (Aquila chrysaëtos),
ce poate fi observat pe pantele vestice ale munţilor (zona Stâna de Vale, zona Crişului Pietros). Sunt
apoi specii de plante diverse ocrotite la nivel judeţean: bulbucii de munte (Trollius europaeus),
rododendron=smârdar (Rhododendron kotschyi), narcise (Narcissus angustifolius), specii de Iris,
Gentiana, Orchideaceae, laleaua pestriţă (Fritillaria montana), crinul de pădure (Lilium martagon),
crinul galben (Lilium jankae), săbiuţa (Gladiolus imbricatus), etc.
Dintre animalele ocrotite menţionăm: cerbul carpatin (Cervus elaphus carp.), speciile de uli,
şoimi, ciocănitori, păsări cântătoare, cârtiţe (Talpa europaea), ariciul (Erinaceus romanicus), etc.
După cum se observă, parcul are numeroase şi valoroase obiective ştiinţifice şi turistice, obiective
care trebuie apărate de distrugeri. O apărare reală, integrală, se poate realiza numai prin crearea
Parcului Naţional (Natural) al Apusenilor.
9. ACTIVITATEA ANTROPICĂ
Munţii Padiş-Scărişoara, ca de altfel toţi Munţii Apuseni au intrat de mult în atenţia oamenilor
131
care au început să-i utilizeze resursele naturale solice şi subsolice iar mai târziu unii şi-au şi
întemeiat aşezări temporare şi chiar permanente. Mai trebuie să remarcăm că din punct de vedere
administrativ, Munţii Padiş-Scărişoara aparţin de trei judeţe, Bihor, Alba şi Cluj, respectiv unor
comune şi a unui oraş, după cum urmează: în judeţul Bihor, unităţile administrative care controlează
părţi din munţii menţionaţi, sunt oraşul Nucet şi comunele Pietroasa, Câmpani; din judeţul Alba
comunele sunt Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac şi Horea iar din judeţul Cluj numai
comuna Beliş.
9.1. AŞEZĂRILE UMANE
Aşezările mai vechi sunt situate la baza munţilor, în Depresiunea Beiuşului, apoi, în ordinea
vechimii, sunt aşezările de pe văi şi pe urmă, prin fenomenul de “roire” au apărut şi aşezările de pe
culmi, începând dinspre sud înspre nord. Astfel, aşezările dinspre Depresiunea Beiuşului, şi ne
referim la cele situate imediat la baza munţilor, sunt atestate de prin secolele XV-XVI, ca de
exemplu Pietroasa (la 1587), Chişcău. Aşezările din cadrul munţilor, dar situate pe văile principale,
ca de exemplu cele de pe Arieşul Mare, sunt menţionate mai târziu: Arieşeni la 1760-1762,
Scărişoara (1733), Albac (1733) etc., pe când aşezările “crânguri” sunt menţionate mult mai târziu,
unele doar în anul 1954. “Roirile” din satele-stup de pe văi s-au datorat atât creşterii numărului
populaţiei cât şi datorită necesităţii exploatării munţilor, adică a pădurilor (întreprindere ce se
datorează şi permisiunii autorităţilor vremii), a fâneţelor şi pajiştilor naturale cât şi pentru crearea de
noi vetre de localităţi (ex. Poiana Horea, Giurcuţa, etc.) (Lucia Apolzan, 1943; V. Butură, 1961;
citaţi de Cl. Giurcăneanu, 1988). Astfel au apărut numeroase localităţi-crânguri, ce poartă
denumirea primei familii stabilită acolo: Avrămeşti (de la Avram), Costeşti (Costea), Fileşti (Filea),
Pănteşti (Pantea), etc.
Satele, în funcţie de structură, adică modul de distribuţie a gospodăriilor în teritoriu, sunt
clasificate în sate rispite sau împrăştiate, în care vatra satului se confundă cu moşia satului (terenul
agricol), categorie în care intră fostele sate-cătune, azi sate după ce au fost ridicate la acest rang în
urma reformei administrative din anul 1968 iar unele din 1956 (ex. Casa de Piatră, Mununa,
Costeşti, Fileşti, Ocoale, Gheţari, Sfoartea, etc.); sate răsfirate în care casele sunt separate între ele
prin terenuri agricole (ex. Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac-parţial); sate adunate în care
casele sunt foarte apropiate unele de altele sau chiar alipite, ca de pildă satele situate la baza
munţilor, în cadrul Depresiunii Beiuşului (Chişcău, Pietroasa, Băiţa, etc.).
Aşadar, ca zone de răspândire a tipurilor structurale de aşezări umane, distingem: în vest, în
cadrul Depresiunii Beiuşului, deci la baza munţilor şi anume pe văile ce ies din munte, se găsesc
aşezări mari de tip adunat, dar alungite de-a lungul văilor sau a drumurilor principale, cu un număr
destul de mare de locuitori, de cca 2 000: Pietroasa, Chişcău, Băiţa, Sighiştel, etc.; în est, pe văi,
sunt aşezări răsfirate dar cu un număr destul de important de locuitori, alungite de asemenea de-a
lungul văilor dar fragmentate de sectoare de îngustări: Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac,
etc.; în cadrul munţilor, pe culmi, sunt sate de tip risipit, cu un număr redus de populaţie, şi cu
tendinţa generală de depopulare, atât din cauza plecării spre oraşe pentru loc de muncă, cât şi
datorită sporului negativ, toate datorate condiţiilor grele de locuit; de altfel, multe dintre aceste
aşezări erau să fie “sistematizate” în regimul trecut, adică cu alte cuvinte erau să fie dezafectate
administrativ (Dealul Ordâncuşii, Ocoale, etc.) ( P. Cocean, 1984).
De altfel, indicele de dispersie al localităţilor este foarte mare: Arieşeni-16,0; Gârda de Sus15,6; Scărişoara-10,8; Albac-12,9 (calculat de Cl. Giurcăneanu, 1984, după formula lui
Demangeot). Acelaşi autor a calculat energia de habitat, adică diferenţa dintre cota maximă şi
minimă a aşezărilor: astfel, Arieşeni are energia de 410 m, Gârda de Sus-530 m, Scărişoara-660 m,
Albac de asemenea 660 m, etc.
Profilul economic al aşezărilor umane este în primul rând agricol: culturi de plante şi creşterea
animalelor în vest, de creşterea animalelor şi culturi pe văile de pe Arieş, Cobleş, Gârda, Albac şi de
creşterea animalelor în munţi. La acestea se adaugă unele activităţi de tip industrial pentru satele din
132
vest: Pietroasa-exploatarea şi prelucrarea granodioritului, hidroenergie, exploatarea pădurii;
Chişcău-exploatarea marmurei până în momentul descoperirii peşterii binecunoscute, adică 1975,
când exploatarea marmurei a fost sistată şi strămutată pe dealul învecinat, apoi turism; Băiţaexploatarea marmurei (sporadic) şi a unor minereuri diverse (aici se incadrează mai ales Băiţa-Plai);
unele activităţi industriale pentru aşezările de pe Valea Arieşului Mare: Gârda de Sus-prelucrarea
lemnului (fabrică), Albac-exploatarea marmurei la Bărăşti, fabrică de butoaie, etc. Satele montane
se ocupă cu o agricultură de subzistenţă şi cu exploatarea pădurii, respectiv meşteşugăritul
lemnului, turism, etc.
Aşezările rurale se împart în trei categorii funcţionale: aşezări rurale reşedinţe de comune care
au condiţii generale bune de dezvoltare, cu dotări social-culturale (magazine alimentare, dispensare,
cămine culturale, dotări turistice, electricitate, mijloace de transport în comun, etc) şi cu un număr
destul de însemnat de locuitori (Băiţa, Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac, etc.). Aceste
aşezări sunt situate pe văile principale; aşezări care asigură condiţii de muncă şi de trai
corespunzătoare locuitorilor (aceste aşezări sunt situate pe văi, ca de exemplu cele de pe Gârda
Seacă, Cobleş, Albac, etc.); aşezări cu posibilităţi limitate de dezvoltare sau chiar
necorespunzătoare şi cu o populaţie redusă (aici se încadrează satele de pe culmi, care sunt de tip
risipit).
Tabel nr. 8.1. Evoluţia numerică a populaţiei comunelor
Comuna/ An 1956 1966 1977 1992
Arieşeni 2668 2991 2378 2129
Gârda de Sus 3880 3228 2703 2043
Scărişoara 3950 4494 2966 cca 2500
Albac 3635 3539 3153 2644
133
9.2. ACTIVITĂŢI UMANE
Omul are, după cum s-a arătat succint, activităţi diverse asupra teritoriului montan, dintre care
remarcăm activitatea agricolă, deşi ea este minimală, activitatea forestieră (exploatare, prelucrare,
reîmpăduriri), activitatea industrială, şi nu în ultimul rând turismul.
9.2.1. ACTIVITATEA AGRICOLĂ. Deşi neînsemnată faţă de alte activităţi neagricole, totuşi
se poate vorbi de o agricultură montană care se practică pe văile unităţii, pe versanţi şi pe culmi. Pe
văile montane şi cu deosebire pe cele pe care se găsesc aşezări (Crişul Băiţei, Arieşul Mare, Gârda,
Albac, etc.), se practică agricultură, mai ales legumicultură şi pomicultură (meri, pruni), respectiv
fâneţe; pe versanţi păşuni şi fâneţe mai ales iar pe culmi unele culturi agricole ce necesită un număr
mai redus de grade termice însumate pe perioada vegetaţiei ca de exemplu inul pentru fuior =1 500-
1 600°C, sau cartoful =1 000-1 200°C, respectiv păşuni şi fâneţe. Datorită faptului că valorificarea
vegetaţiei ierboase este mai superioară prin sistemul fâneţelor, necesitatea stringentă este
transformarea păşunilor, utilizate doar 3-4 luni pe an, în fâneţe, ce pot fi utilizate prin cosire şi
conservare, circa 7-8 luni pe an (R. Rey, 1985).
În regiunile carstice, “foamea” de pământ determină locuitorii să utilizeze şi fundul dolinelor şi
a altor forme depresionare (uvale), ale căror fund argilos are un sol ce poate fi utilizat pentru cultura
unor plante agricole mai ales legumicole (ex., în platoul Ocoale-Scărişoara, Mununa, Sohodol, etc.).
Locuitorii practică şi păşunatul animalelor-cornute mari, utilizând în acest scop şi platourile
carstice, baza lor fiind ocupată, de regulă, de vegetaţie herbacee.
În urma unui studiu privind creşterea animalelor în Munţii Apuseni, Gr. P. Pop (1981) distinge
faptul că densitatea animalelor domestice la 100 de hectare teren agricol este foarte mare pentru
comunele situate în Munţii Padiş-Scărişoara, situaţie ce prezintă şi azi caracteristici asemănătoare:
134
astfel, comuna Albac are densitatea de 104 bovine/100 ha teren agricol; Scărişoara peste 90 iar
Arieşeni 87,4 pe când Gârda de Sus 82,0 bovine/100 ha; Ovinele sunt crescute mai ales de către
locuitorii depresiunii beiuşene, urcate vara la păşunat în “munţii” lor: la Padiş, Bătrâna, Călineasa,
deşi ultimul platou este “mărul discordiei” între crişeni şi moţi. Cabalinele sunt de asemenea urcate
vara la păşunat şi coborâte la sfârşitul verii când încep muncile de toamnă şi este nevoie de “forţă de
muncă”. Densitatea ultimelor este mult mai mică decât în cazul bovinelor: Arieşeni-20, Gârda de
Sus-16, apropiat de aceste valori Scărişoara şi mai redus Albac (Gr. P. Pop, 1981).
Regiunile agricole, împreună cu vetrele de aşezări, ocupă cca 12 000 hectare.
Agricultura trebuie să se desfăşoare respectând cu stricteţe măsurile de evitarea eroziunii:
arătura paralelă curbelor de nivel, şi să se execute numai pe pante reduse şi mai ales pe suprafeţe
plane sau cvasiplane; păstrarea vegetaţiei ierboase şi mai ales a pădurilor pe versanţi, cerinţe
respectate în mare parte şi de aceea nici eroziunea nu este de mare amploare; drumurile de
exploatare agricolă să evite cele mai mari pante şi să fie în “serpentine”, evitarea suprapăşunatului
în urma căruia are loc o degradare a ieburilor şi o slăbire a compoziţiei lor, ferirea terenurilor
agricole de efectul inundaţiilor şi de exces de umiditate, etc.
Se cultivă plante adaptate condiţiilor de munte: legume (varză, roşii, ardei, etc)., pomi fructiferi
ca meri, pruni, dar cu rod mult mai târziu decât în Depresiunea Beiuşului, şi mai ales pe văi, iar pe
înălţimi cartofi, in, unele legume, etc. Nu se cultivă orz, grâu şi altele care nu s-ar coace până la
căderea brumei (M. Bleahu, S. Bordea, 1981).
9.2.2. EXPLOATAREA FORESTIERĂ. Munţii Padiş-Scărişoara, având însemnate suprafeţe
silvice, au intrat de mult în atenţia locuitorilor din Depresiunea Beiuşului iar pe urmă a locuitorilor
aşezaţi pe văile mai importante ale acestor munţi: Arieşul Mare, Albac, Gârda, Cobleş, Someşul
Cald, etc. Lemnul pădurilor era utilizat din vechime în diferite scopuri: lemn de construcţie,
şindrilă, scânduri, unelte de lemn, apoi lemnul a fost utilizat chiar pentru construcţia cetăţii din
Oradea, sau pentru topitoria de aramă de la Băiţa (Urbariul Beiuşului-David Prodan, 1968).
După ce locuitorii au primit dreptul de a comercializa pădurea, au apărut norme de tăiere a
pădurii din anul 1791 (“Norma generalis silvarum regulationis et conservationis”) în care se punea
problema îndepărtării crăcilor rămase după tăiere, degajarea doborâturilor şi chiar unele
reîmpăduriri, etc. Odată cu pătrunderea înspre interior a tăierilor de păduri, omul şi-a întemeiat
aşezări cu permisiunea autorităţilor vremii, astfel apărând “crângurile” menţionate deja (D. Prodan,
1968). Aşadar, chiar şi pentru a face loc vetrelor de aşezări ca şi pentru mici loturi agricole, omul a
efectuat defrişări de teren forestier. Cu toate acestea, suprafeţele silvice sunt încă însemnate, de cca
75% din suprafaţa totală a Munţilor Padiş-Scărişoara, adică 240 kmp (24 000 ha). Restul
suprafeţelor de 120 kmp (12 000 ha) este ocupat de aşezări, suprafeţe de păşuni, fâneţe, culturi
agricole şi alte folosinţe.
Suprafeţe bine împădurite se găsesc în vestul munţilor, în nord, şi în partea centrală a lor, parţial
şi în est; de exemplu, Platoul Padiş are cca 90% păduri din suprafaţa sa totală: după datele lui P.
Cocean (1984) 94% în Padiş o formează pădurile, adică 9 321 ha faţă de 546,2 ha teren poieni;
aceste date rămân valabile şi azi, cu menţiunea că de atunci Platoul Padiş a fost declarat parc
naţional în regim de protecţie silvică şi astfel, atât pădurea ce face parte din biosferă cât şi pădurea
din zona tampon, de protecţie, sunt ferite de tăieri forestiere de exploatare, aici efectuându-se doar
tăieri de igienizare a pădurilor. Păduri compacte se găsesc în nordul unităţii montane analizate, în
bazinul Someşului Cald, a afluenţilor săi Călineasa şi Izbuc, pe Măgura Vânătă, etc. Totodată,
înainte de declararea platoului ca parc naţional, s-au efectuat masive tăieri de păduri în platourile
Lumea Pierdută, Paragina, Măgura Vânătă, etc. În regiunile locuite de către om, ca de ex., în Platoul
Ocoale-Scărişoara, suprafeţele agricole alternează cu cele forestiere, care sunt situate mai ales pe
marginile platourilor, pe versanţi având rolul de a feri terenurile de acţiunea eroziunii: spre Mununa,
spre Gheţarul Scărişoara şi spre văile Ordâncuşa şi Gârda Seacă; deci, în Platoul Ocoale-Scărişoara
cca 50% din suprafaţă o formează pădurile (cca 800 ha).
Relevante sunt şi datele suprafeţelor forestiere din teritoriul total al comunelor: astfel, Gârda de
Sus-63%, Scărişoara-65% (din totalul de 5 191 ha, respectiv din 6 163 ha), etc. Valori apropiate,
135
dar ceva mai mici, au şi Arieşeni, Albac, apoi Nucet ca şi Pietroasa (Gr. P. Pop, 1985). De remarcat
este şi faptul că exploatările de masă lemnoasă sunt destul de importante: din bazinul Crişului
Pietros cca 23 000 mc, din cea a bazinului Gârda-Ordâncuşa cca 18 000 mc (P. Cocean, 1984) iar
din cel al Crişului Băiţa 1 533 mc/an (1994). Aceste valori sunt în general valabile şi azi, totuşi mai
reduse în cadrul Crişului Pietros-Galbena de numai 15 000 mc/an (1995-1996) datorită faptului că
la Padiş exploatările forestiere sunt sistate în urma declarării ca parc naţional în regim de protecţie
silvică; din aceleaşi cauze volumul de masă lemnoasă din bazinul Arieşului Mare s-a redus: 11 952
mc/an.
Volumul mediu de masă lemnoasă, exprimat în metri cubi la hectar, este destul de ridicat: în
bazinul Arieşului -244 mc/ha la Gârda de Sus, bazinul Someşului Cald -292 mc/ha, cca 200 mc/ha
la Sudrigiu, etc. (Gr. P. Pop, 1985). Aceste valori rămân şi azi, în general valabile. Astfel, la
Sudrigiu volumul de masă lemnoasă este de 262 mc/ha (1994), şi se prevede pentru următorul
deceniu să se ajungă la 290 mc/ha (în bazinul Crişului Băiţa este de 193 mc/ha iar pe raza O.S.
Gârda, 226 mc/ha/an). De asemenea se prevede şi creşterea consistenţei arboretelor la 0,85-0,90 faţă
de consistenţa actuală de 0,81. Vârsta medie a pădurilor este de cca 60 de ani (O.S. Sudrigiu), 70 de
ani (O.S. Gârda).
Sunt prevăzute şi recoltarea de produse ale pădurii ca: mure, afine negre, zmeură, măceşe,
coarne, cireşe, ciuperci, etc., care numai pe raza Ocolului silvic Sudrigiu vor atinge cca 44 tone,
defalcate astfel: mure-15 t, afine negre-10 t, zmeură-4 t, măceşe-2 t, coarne-1 t, cirese-2 t, ciuperci10 t (hribi-7 t, ghebe-2 t, gălbiori-1 t), în bazinul Crişului Băiţa-33 tone, iar pe bazinul Arieşului
Mare 64,3 t fructe de pădure şi cca 50 t de ciuperci (1994).
Referitor la ponderea speciilor-esenţe forestiere putem deosebi că în vest predomină foioasele,
mai ales cele de fag (de exemplu, în Ocolul silvic Sudrigiu procentajul pădurilor de fag ocupă 59%
iar cu cel al gorunetelor (6%) se depăşeşte 65% din total; în bazinul Crişului Băiţa ponderea
principală este tot fagul (58%) urmat de molid (20%), în schimb, în restul teritoriului domină
pădurile de conifere: Ocolul silvic Gârda de Sus-32% foioase, şi aceaşi situaţie se regăseşte în
Arieşeni, Scărişoara şi Albac ca şi la Beliş (Gr. P. Pop, 1985), puţin modificate în anul 1994 şi
anume 58% molid, respectiv foioase 30% (din care fagul 29% dar se prevede creşterea
procentajului fagului în detrimentul molidului). Pădurile au un indice curent de creştere de cca 6,5
mc/ha/an, cu ceva mai mic în raza Ocolului silvic Sudrigiu şi anume 6,2 mc/ha.an, respectiv în
bazinul Crişului Băiţa de 6,7 mc/ha.an, respectiv în bazinul Arieşului Mare de 6,4 mc/ha.an. Centre
de prelucrare a lemnului sunt atât în cadrul munţilor: Gârda de Sus, Albac, cât şi la exterior:
Sudrigiu, Beiuş, Ştei, Câmpeni. Starea de sănătate a pădurilor este satisfăcătoare, cele de fag
trebuind tratate împotriva dăunătorilor, chiar şi cele de conifere suferind de unii dăunători, de multe
ori “uscându-se” în picioare.
Funcţiile pădurii sunt: de producţie şi de protecţie, de protecţie şi, respectiv funcţii speciale de
protecţie care, numai în teritoriul pendinte de Ocolul silvic Sudrigiu ocupă 46% (3 145,0 ha), 23%
(1 609,2 ha) şi respectiv 31% (2088,5 ha) la nivelul anului 1994.
9.2.3. ACTIVITATEA INDUSTRIALĂ
În această categorie de activităţi menţionăm: exploatarea rocilor de construcţie, explorări
geologice, prelucrarea lemnului, hidroenergie, etc. Exploatarea calcarului are loc sporadic la Albac,
la Pietroasa-Boga (unde s-a sistat după ce era utilizat la construirea drumului pentru Padiş si a
vilelor de la Boga); Marmura se exploatează tot sporadic la Băiţa-Nucet şi la Albac (Bărăşti) iar la
Chişcău s-a sistat după descoperirea Peşterii Urşilor (1975) şi s-a deschis o altă carieră în apropiere.
Granodioritul se exploatează pe Crişul Pietros la Pietroasa unde se şi prelucrează, roca fiind
utilizată la fundamentul caselor şi ca pavaj la drumuri şi la căi ferate. Anual se exploatează cam 2
000 tone de roci granodioritice.
În unele regiuni s-au executat explorări geologice pentru găsirea de minereuri utile (de pildă, în
Platoul Padiş pentru bauxită, momentan sistate); pe Valea Seacă în trecut au fost mine de aur,
abandonate ulterior. Mine active sunt pe coasta Munţilor Biharia, de molibden şi de bismutină.
136
Pe Crişul Pietros s-au construit microhidrocentrale (de cca 1 MW), amonte de Pietroasa, iar pe
Someşul Cald, dar la exteriorul munţilor analizaţi un lac de acumulare ce se întinde şi pe râul Beliş.
După cum s-a amintit mai înainte, la Gârda de Sus se găseşte o fabrică de prelucrarea lemnului iar
la Albac o fabrică de producere a butoaielor şi a altor produse de lemn.
Legat de toate activităţile ce se practică, s-a construit o reţea densă de căi rutiere: Drumul
naţional 75 ce urmăreşte văile Crişul Băiţei şi Arieşul Mare; Drumul judeţean Albac-Huedin;
drumul de interes forestier Sudrigiu-Padiş-Răchiţele; apoi, se adaugă drumuri ce pătrund pe mai
toate văile importante sau chiar mai puţin importante: pe Cobleş, Gârda Seacă, Valea Ursului,
Ordâncuşa, Călineasa, Someşul Cald, etc. În trecut au existat căi ferate forestiere ce urcau până în
“creierii munţilor” la Padiş, pe Crişul Băiţei, pe Arieşul Mare, etc.
Legat de activitatea economică a omului, Munţii Padiş-Scărişoara constituie o zonă de
“exportare” a diferitelor sale resurse: lemn, rocă, minereuri, vegetaţie ierboasă, fructe de pădure,
vânat, etc. În schimb, “primeşte” mulţi turişti care vin atraşi de valoroasele obiective ale acestor
munţi. Foarte important pentru calitatea mediului este că nu se observă nicăieri efectele negative ale
poluării industriale.
Într-un studiu asupra potenţialului socio-economic al comunelor din bazinul Arieşului Mare, s-a
stabilit că Albacul are cel mai ridicat potenţial socio-economic, după care urmează comunele Gârda
de Sus, Scărişoara, Arieşeni iar pe ultimul loc Horea (Surdu V., Ionescu G., 1982).
9.2.4. TURISMUL
Dintre subunităţile Munţilor Apuseni, cei mai vizitaţi de către turişti, datorită frumuseţilor
naturale deosebite, sunt Munţii Padiş-Scărişoara. Toate obiectivele ştiinţifice sunt totodată şi de
interes turistic deosebit: obiective speologice (peşteri, avene, peşteri-avene dintre care unele
adăpostesc gheţari subterani), obiective calcaroase (chei, platouri carstice, abrupturi calcaroase,
izbucuri, doline, ponoare, uvale, chiar o polie, etc.), obiective peisagistice, etc. Pentru ocrotirea lor
se fac eforturi deosebite de realizarea Parcului Naţional al Apusenilor. Numeroase sunt obiectivele
turistice, unele de o valoare inestimabilă, şi ca urmare, sunt declarate monumente ale naturii sau
sunt declarate obiective ocrotite (vezi şi capitolul Parcul Naţional al Apusenilor).
Ca zone turistice, P. Cocean (1984) distinge pe cele din carstul munţilor pe care noi îi denumim
Munţii Padiş-Scărişoara: zona Padiş-Cetăţile Ponorului, zona Scărişoara-Casa de Piatră, Valea
Sighiştel-Valea Crăiasă, zona Someşului Cald, fiecare având subzone; astfel, zona Padiş-Cetăţile
Ponorului cuprinde subzonele Padiş, Groapa de la Barsa, Cetăţile Ponorului, valea Galbenei; zona
Scărişoara-Ocoale are subzonele Scărişoara-Ocoale şi Casa de Piatră, etc. Mai trebuie considerată
zonă turistică şi zona Boga-Crişul Pietros, unde Boga a devenit un important sat de vilegiatură; apoi
Cheile Albacului, etc. Dar nu numai carstul constituie zonă turistică ci şi alte fenomene naturale: de
pildă, Groapa Ruginoasa, sau puncte de privelişte (Măgura Vânătă, Vf. Ţapul, Tătăroaia, Piatra
Boghii, etc.).
Mai pe larg, vom menţiona la fiecare zonă turistică principalele obiective de larg interes turistic
(şi ştiinţific).
ZONA PADIŞULUI cuprinde toate subdiviziunile sale: Poiana Bălileasa, Şesul Padişului, Valea
Cetăţilor-Cetăţile Ponorului, Poiana Ponor, Valea Ursului, Lumea Pierdută, Paragina, Groapa de la
Barsa, Barsa Cohanului, Vărăşoaia la care adăugăm Măgura Vânătă, abrupturile Bogăi, Piatra
Galbenii, Poiana Florilor, Peştera Focul Viu, Avenul Borţig, iar la exterior, Valea Galbenii.
Poiana Bălileasa constituie o depresiune carstică la cca 1 100 m altitudine, lipsită de apă
curgătoare, fiind deci o uvală, dar ciuruită de numeroase doline, legate subteran de apă. La capătul
dinspre vest se găseşte Scăriţa, locul de coborâre spre Pietroasa în Depresiunea Beiuşului; la capătul
de est, Bălileasa se continuă, după o treaptă antitetică, cu Valea Cetăţilor, denumită anterior Valea
Bălăleasa, care-şi are originea dintr-un mic izbuc situat la baza treptei antitetice. Din poiana
Bălileasa se poate ajunge şi în Şesul Padişului, un drum destul de bine amenajat făcând legătura
respectivă.
Valea Cetăţilor-Cetăţile Ponorului este străbătută de valea cu acelaşi nume, cu originea într-un
137
mic izbuc şi cu partea terminală în Peştera Cetăţile Ponorului, dar numai la ape mari, în rest apele se
pierd amonte de “Cetăţi” cu câteva sute de metri. Valea Cetăţilor se adânceşte în apropierea
complexului carstic menţionat cu peste o sută de metri, formând un sector de chei sălbatic,
inaccesibil practic. Tot în această depresiune se găseşte cantonul silvic Glăvoiu, cu un mic izvor şi
unde, de regulă, turiştii îşi instalează corturile. Tot în apropiere se află Avenul Vraniţa, de 51 m
138
adâncime cu un lac pe fundul său. În Valea Cetăţilor ajunge şi Valea Vraniţa pe unde sunt deversate
apele lacului temporar al Poienii Ponor. De asemenea, din această subdiviziune se poate urca pentru
a ajunge la Groapa de la Barsa, la Focul Viu, şi spre Valea Ursului.
Cetăţile Ponorului constituie “emblema” Platoului carstic Padiş şi a tuturor Munţilor Bihor; sunt
constituite din trei doline-avene uriaşe, de circa 180-200 m adâncime, legate subteran printr-un curs
activ de apă. Acest complex carstic, cu diametrul de cca un kilometru, constituie locul de intrare
definitivă în subteran a apelor Padişului, apele sale ajungând la zi în Valea Galbenii prin
intermediul Izbucului Galbenii.
Valea Ursului îşi are izvorul la baza Vf. Bălăceana (1 477 m) şi se scurge spre vest, culegând
apele Platoului Paragina, prin Izbucul Ursului, şi ale Platoului Lumea Piedută, prin Izbucul Izvorul
Rece. Valea Ursului îşi trimite apele spre Peştera de la Căput, care a fost la origine un ponor dar
transformat într-o peşteră-aven, unde ele ajung dar numai la precipitaţii abundente, în restul
timpului ele se pierd în patul văii prin infiltrare, cu câteva sute de metri mai amonte. De aici, din
Peştera de la Căput apele ajung subteran în Cetăţile Ponorului dar numai o porţiune poate fi
străbătută de către speologi, până la un sifon care nu mai permite înaintarea. Tot în apropiere de
Peştera de la Căput ajunge şi valea seacă a Văii Seci, ale cărei ape s-au pierdut mai în amonte, ele
pătrunzând în subteran pe sub Platoul Lumea Pierdută şi care au ieşit la suprafaţă în valea Ursului
prin Izbucul Izvorul Rece.
Platoul Paragina constituie un platou suspendat cu cca 50 m faţă de Valea Ursului, fiind
accesibil datorită unui drum forestier dar şi datorită unei stânci situată deasupra Izbucului Ursului.
Platoul este ciuruit de numeroase doline şi mici avene iar apa sa a pătruns în subteran ajungând la zi
în Valea Ursului prin izbucul menţionat şi mai înainte.
Platoul Lumea Pierdută este, de asemenea, un platou suspendat cu circa 50 m faţă de Valea
Ursului şi care este străbătut subteran de un curs activ de apă ce iese în Valea Ursului prin Izbucul
Izvorul Rece, fapt menţionat deja. Platoul este “spart” în câteva locuri de avene foarte adânci, ca
Avenul Negru (108 m), Gemănata (100 m), Avenul Acoperit (54 m). Primele două sunt legate
subteran de cursul activ de apă amintit; din păcate, datorită faptului că forestierii şi crescătorii de
vite şi chiar unii pseudoturişti au aruncat cu trunchiuri de copaci, crengi, bolovani, etc., în avene,
legătura dintre ele este azi întreruptă pentru speologi dar nu şi pentru apa care poate circula încă
liber, la adâncimea de cca 80-90 m faţă de suprafaţă. Mai remarcăm o vale dolinară vizibilă ce
ajunge în Avenul Gemănata, vale lungă de aproximativ un kilometru. Platoul este acoperit cu
pădure, azi în mare parte exploatată, de unde îi vine şi numele dat prin anii 1950 când în pădurea
deasă deseori se putea rătăci. A început treptat să apară o pădure secundară pe locul tăieturilor de
păduri.
Poiana Ponor constituie o polie tipică, adică o depresiune carstică străbătută de un curs activ de
apă curgătoare, curs cu origine într-un ponor şi dispariţie în subteran prin sorburi sau, la ape mari,
prin ponoare. În cadrul poienii, apele din Şesul Padişului ajung la suprafaţă prin Izbucul Ponorului
şi care, după un curs de cca 1 km, dispare în subteran prin sorburi, situate în patul văii, sau prin
ponoare situate la capătul din avale a depresiunii. La ape foarte mari se formează un lac temporar
iar o parte din ape sunt deversate prin Valea Vraniţa spre Valea Cetăţilor. Pârâul Ponor primeşte ca
afluent pe Pârâul Brădeţanul cu un curs foarte rapid dar apă puţină pe vreme lipsită de precipitaţii.
Groapa Barsa este o altă depresiune carstică care conţine numeroase fenomene speologice dintre
care se detaşează cele trei peşteri de dimensiuni mai mari: Peştera Neagră, Peştera Gheţarul de la
Barsa ce adăposteşte la intrare o saltea de gheaţă de cca 0,70 m grosime şi Peştera Zăpodie. S-a
reuşit joncţiunea dintre peşterile Neagră şi Zăpodie ajungându-se la o lungime totală de cca 13 km,
acest sistem fiind astfel de mari dimensiuni. Tot în Groapa Barsa se găseşte un lac de origine
carstică, şi anume Lacul Negru. Sunt şi alte fenomene carstice.
Şesul Padişului, subdiviziunea cea mai importantă prin mărime, cuprinde numeroase fenomene
carstice, la care adăugăm şi faptul că aici se găseşte Cabana Padiş dar şi cantonul silvic Padiş: văi
cu pierdere în subteran prin intermediul ponoarelor (Gârjoaba, Trânghieşti, Arsura, Renghii, etc.),
sohodolul Arsurii, lacuri temporare (la ponorul Renghii, Arsurii, etc.), lacuri permanente formate pe
substratul de cuarţite aduse de pe Măgura Vânătă, doline, turbării, doline-avene (doline de
139
prăbuşire, ca de pildă cea de lângă ponorul Gârjoabei), abrupturi ca, de pildă, Biserica Moţului,
Pietrele Boghii, etc.
Poiana Piatra Boghii este o altă depresiune carstică care prezintă lacuri de dolină dintre care se
deosebeşte prin mărime Lacul Vărăşoaia (600 mp), iar în apropiere, ponoare unde dispar două mici
pâraie venite de pe Măgura Vânătă; tot în apropiere se găseşte Peştera din Padiş, o peşteră puternic
descendentă, dezvoltată pe feţe de strat. Un punct de observare a regiunii înconjurătoare îl constituie
Vârful Vărăşoaia (1 441 m). Remarcăm, apoi, abrupturile Bogăi, de peste 300 m înălţime, un
excelent punct de observare a zonei înconjurătoare, inclusiv a Depresiunii Beiuşului şi dincolo de ea
Munţii Codru-Moma, etc. Cam pe la mijlocul abruptului se găseşte Peştera Şura Boghii, o peşteră
ascendentă, cunoscută de peste 100 de ani, vizitată şi de către Emil Racoviţă, întemeietorul ştiinţei
biospeologice. Tot pe marginea platoului, dar spre nord, se remarcă Măgura Vânătă care constituie
un loc de observare a regiunii; chiar pe vârf s-a construit un observator din lemn, de pe care se poate
vedea toată zona înconjurătoare.
Pe marginea sudică a platoului se remarcă un alt punct de observare şi anume Piatra Galbenii cu
o vegetaţie caracteristică calcofilă, sub care se găseşte Poiana Florilor. De pe abruptul de cca 100 m
se poate vedea Groapa Ruginoasa şi culmea Ţapu-Tătăroaia. De asemenea, tot pe marginea
platoului se găsesc Peştera Focul Viu, ce adăposteşte un gheţar subteran, şi Avenul de la Borţig,
care de asemenea adăposteşte un gheţar subteran.
Pe marginea vestică a platoului apar câteva fenomene carstice ca: Peştera Roşie, de cca 3 km
lungime şi pe o diferenţă de 100 m, apoi renumitele cascade ale Oşelului, Bulbuci, etc., iar aproape
de Boga se găsesc Cheile Plaiului şi renumitul sat de vacanţă Boga.
La exteriorul platoului Padiş, spre vest, se găseşte Valea Galbenii (denumită de fapt Valea
Izbucul Galbenii) ce este constituită din sectoare de chei, fiind de aceea declarată monument al
naturii. Valea Galbenii îşi primeşte apele din Platoul Padiş şi care ies la exterior prin Izbucul
Galbenii, izbuc de asemenea declarat monument al naturii.
Satul de vilegiatură Boga a devenit o regiune extrem de solicitată de către turişti care şi-au
construit aici vile şi case de vacanţă. Amonte de sat se găsesc Cheile Bulzului în lungime de cca 1,2
km ce se întind până la baza Abrupturilor Bogăi. În imediata apropiere a Bogăi apare Piatra Boghii,
o stâncă uriaşă ce constituie o klippă calcaroasă, cu aspect de castel, şi care adăposteşte pe culme
exemplare de tisă (Taxus baccata). Boga este mărginită de alte abrupturi calcaroase impozante:
Piatra Câinilor, Piatra Ciungilor, Măgura Sacă, etc.
Un punct de atracţie o formează şi Groapa Ruginoasa, vast fenomen torenţial situat între
vârfurile Ţapu şi La Morminţi, cu o suprafaţă de cca 20 ha, din care porneşte Valea Seacă, o vale de
tip torenţială, cu aspect de canion, afluentă a Galbenei. Vf. Ţapu constituie un punct de observare a
Depresiunii Beiuşului dar şi a zonelor mai joase înconjurătoare. În Dealul Gardul, ce mărgineşte
Valea Galbena, se găseşte unul dintre cele mai mari goluri subterane verticale ale ţării, Avenul
Hoanca Urzicarului (288 m). Din Masivul Ţapu porneşte o culme foarte îngustă spre Vf. Tătăroaia,
care oferă un minunat prilej de observare a regiunilor învecinate şi apoi tot mai departe inclusiv
asupra Depresiunii Beiuşului şi a Munţilor Codru-Moma ce se profilează dincolo de depresiune. Pe
Tătăroaia se găseşte un important aven cu importanţă fosiliferă. Tot din Ţapu o altă culme îngustă
merge spre Vf. Bârloiasa care prezintă alte avene de mai mică dimensiune.
La nord de platoul Padiş se găseşte un alt obiectiv ştiinţific şi turistic deosebit: Cheile Someşului
Cald, de peste 3 km lungime şi care adăposteşte numeroase fenomene carstice ca: peşteri (Cetatea
Rădesei, Peştera Honu, Peştera Uscată, Tunelul etc.), izbucuri (Izbucul Rădesei), abrupturi
(Cuciulata, Piatra Colţului, etc.). Din aceste motive, Cheile Someşului Cald mai erau numite
“Bazarul Someşului”.
Înspre Depresiunea Beiuşului se găsesc alte obiective importante: Peştera Urşilor de la Chişcău,
decoperită în anul 1975 şi amenajată la un înalt nivel tehnic, fiind dată în “exploatare” în anul 1980;
peştera adăposteşte numeroase schelete de urşi de cavernă (Ursus spelaeus), de unde şi denumirea
acestei peşteri, dintre care unul în conexiune anatomică; dar peştera adăposteşte şi alte tipuri de
schelete, de alte animale. Peştera este sculptată în calcare marmoreene fapt ce-i ridică valoarea
ştiinţifică şi evident turistică.
140
În apropiere, pe Valea Chişcăului (= Muncelului) se găseşte Peştera lui Micula (denumită şi
Peştera cu Peşti, deoarece este inundată deseori de apă). Spre satul Juleşti se găseşte o păstrăvărie,
sub Dealul Cuculeu, care constituie un abrupt impresionant (662 m). În satul Chişcău se găseşte un
muzeu etnografic particular şi un popas turistic tot particular.
Pe Valea Sighiştelului se găsesc numeroase fenomene speologice dintre care menţionăm
peşterile: Măgura (“emblema” văii), declarată monument al naturii ca şi Peştera Urşilor, apoi
Peştera din Corni, Peştera Drăcoaia, etc. Sunt cca 75 de fenomene speologice, inclusiv un sector de
chei deosebit de sălbatic, cu pereţi abrupţi.
Aproape de localitatea Fânaţe (din apropierea oraşului Nucet) se găseşte Peştera Fânaţe care a
adăpostit schelete de urşi de cavernă. La capătul din amonte al Văii Crişului Băiţei apar alte două
fenomene carstice: Porţile Bihorului şi Peştera Izvorul Crişului, la care adăugăm abrupturi
impresionante ca Muncelul, Pietrele Negre, Hoanca Moţului, etc.
Iarna o mare importanţă pentru sporturi de iarnă o prezintă Vârtopul din apropierea şeii
omonime, în bazinul superior al Arieşului Mare, ce a început să întreacă ca importanţă în schi
staţiunea Stâna de Vale.
Valea Arieşului Mare constituie o vale foarte “turistică” prin satele sale înşirate de-a lungul văii
şi cu numeroase case de vacanţă şi care constituie “plăci turnante” înspre regiunile montane
învecinate: spre Munţii Biharia, Munţii Arieşului şi mai ales spre Munţii Padiş-Scărişoara. Pe
parcursul văii până la Albac sunt înşirate sate cu profil turistic: Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara şi
Albac, aproape în fiecare dintre ele găsându-se obiective social-turistice (popasuri turistice); tot pe
parcursul văii sunt sectoare de îngustări (chei) dintre care menţionăm Cheile Mândruţului de la
Scărişoara şi Cheile Albacului-4 km, de la Albac.
Valea Gârdişoara-Gârda Seacă constituie o vale foarte importantă din punct de vedere turistic ce
permite accesul atât până aproape de interiorul muntelui cât şi spre Valea Ordâncuşa, respectiv spre
Platoul Ocoale-Scărişoara. Valea Gârda Seacă-Gârdişoara este bine umanizată în sectoarele de
lărgiri (bazinete depresionare), sectoare despărţite de sectoare de îngustări (chei), deosebit de
atrăgătoare şi impresionante prin sălbăticia lor. Valea permite accesul spre cele două peşteri Coibe
(Mică şi Mare) şi respectiv spre celebra Peştera Gheţarul de la Vârtop de lângă sătucul Casa de
Piatră. Se poate ajunge şi la Padiş din această vale, poteca fiind bine marcată. Valea se mai remarcă
prin izbucuri (Apa din Piatră, Izbucul de la Coliba Ghiobului, Coteţul Dobreştilor, Izbucul
Tăuzului, etc.), abrupturi (Piatra Tăuzului, Piatra Vulturului), ş.a. Valea Ordâncuşa constituie o altă
regiune importantă din punct de vedere turistic datorită sectorului impresionant de chei de cca 3 km
lungime în care se găsesc peşteri ca Peştera lui Ionel, Peştera Zgurăşti, etc. Din vale se poate urca la
Cabana şi la Peştera Scărişoara.
Între cele două văi se găseşte Platoul Ocoale-Scărişoara care prezintă obietive turistice
importante: Peştera Gheţarul de la Scărişoara, ce adăposteşte cel mai mare gheţar subteran din ţară,
apoi Peştera Pojarul Poliţei, sau marele aven din Şesuri (240 m adâncime), etc.
Amonte de cele două văi se găseşte Poiana Călineasa care are un izbuc (Izbucul Călineasa) şi
care constituie un loc de nedeie (Târgul de la Călineasa, denumit “Datul de la Călineasa”, ce se
desfăşoară cu o săptămână înaintea celui de pe Muntele Găina). Tot în nord mai remarcăm Vf.
Bătrâna cu renumitul său aven de 100 m adâncime, apoi văile Izbucul, cu turbăriile sale originale, şi
Călineasa.
Dar aceşti munţi şi zonele sale adiacente prezintă şi obiective turistice de origine istorică nu
numai naturale. Astfel, amintim casa în care s-a născut Horea, marele erou al moţilor, iar pe văi
monumente arhitectonice din lemn, şi anume biserici: la Brădet, Stânceşti (Depresiunea Beiuşului),
Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, etc. Menţionăm şi muzeul etnografic de la Chişcău.
Locuri de cazare se găsesc atât în interiorul munţilor, dar insuficiente pentru numărul foarte
mare de turişti care vizitează aceşti munţi: la Padiş, la Scărişoara, unde se găsesc cabane turistice;
apoi pe văi se găsesc unele dotări turistice ca: Nucet pe Crişul Băiţei, Boga pe Crişul Pietros,
Arieşeni, Gârda de Sus, Albac pe Arieşul Mare. Hoteluri sunt la Beiuş şi la Ştei (fost Dr. Petru
Groza). Pentru numărul mare de turişti aceste dotări se cer îmbunătăţite şi mărite. În caz de
necesităţi, pot fi utilizate şi cabane particulare (Boga, Vârtop, Padiş), apoi cantoane silvice (Scăriţa,
141
Luncşoara, Glăvoiu, Runcul Ars, Păuleasa, Ic Ponor, etc.), sau cabane forestiere (Căput, Ic Ponor,
ş.a.), apoi chiar la case particulare se pot efectua cazări. La Padiş s-a construit recent o cabană
particulară (în anul 1996) în poiana de lângă cabana turistică iar fostul canton pastoral a fost
transformat în cabană turistică, etc. În sezonul estival turismul este intens, chiar turişi din alte ţări
vin să viziteze aceşti munţi, din Cehia, Ungaria, Polonia, Germania, Franţa etc.
Turismul este facilitat de poteci marcate corespunzător, inclusiv cu vopsea fosforescentă,
drumuri de acces auto, podeţe, scări, etc. La un calcul sumar rezultă că numărul turiştilor la un
sezon estival ar putea atinge 100 000, în condiţiile în care foarte mulţi turişti vin cu corturile şi ca
atare nu sunt înregistraţi în nici un fel de acte şi respectiv mulţi cetăţeni au cabane proprii. Din
păcate, nu toţi turiştii sunt “ecologişti”, mulţi îşi lasă “urmele”: mormane de gunoaie (cutii de
conserve, hârtii, pungi de plastic, urme de focuri de tabără, şanţuri de apărare a corturilor care apoi
deschid drum apelor de şiroire, etc, mai ales în Platoul Padiş, care este cel mai vizitat, apoi la
Glăvoaia, etc.).
Dintre toate obiectivele turistice ale Munţilor Padiş-Scărişoara, dacă am fi să dăm note şcolare,
după importanţa lor şi după numărul turiştilor care-i vizitează, nota maximă ar “primi” Cetăţile
Ponorului, Cetatea Rădesei şi Cheile Someşului Cald, Peştera Gheţarul de la Scărişoara, Valea
Galbenei cu Izbucul Galbenii, Peştera Urşilor de la Chiscău, etc., iar note foarte apropiate de cea
maximă celelalte obiective turistice menţionate pe parcursul acestui capitol.
Menţionăm, în continuare, principalele trasee turistice din Munţii Padiş-Scărişoara, cu
obiectivele şi fenomenele ce merită să fie văzute. Vom porni dinspre Depresiunea Beiuşului înspre
regiunea de munte iar apoi de la Cabana Padiş înspre principalele obiective de interes turistic.
Traseul Pietroasa-Cabana Padiş este principalul traseu de ajungere în regiunea Platoului
Padiş. La capătul din amonte al localităţii Pietroasa se şi intră în zona de munte, unde se poate
observa roca numită granodiorit al Dealului Plopilor (724 m). Valea este frumoasă, râul traversând
o zonă foarte pitorească. Traseul urmăreşte amonte râul Crişul Pietros şi trece pe lângă cariera de
granodiorit iar apoi depăşeşte punctul de confluenţă Aleu-Crişul Pietros. Traseul lasă pe stânga
Măgura Guranilor (948 m), constituită din granit iar apoi ajunge la confluenţa văilor Bulzu şi
Galbena, din unirea lor rezultând Crişul Pietros; aici se găseşte o microhidrocentrală. Continuând
traseul pe Valea Bulzului ajungem la Piatra Bulzului, o stâncă uriaşă (klippă calcaroasă) cu aspect
de cetate la baza căreia apa curge năvalnic formând chiar o cascadă. Amonte de această stâncă se
găseşte un lac de acumulare şi o microhidrocentrală, cea de la Boga. Tot aici se află renumitul sat de
vilegiatură Boga cu numeroase vile şi case de vacanţă particulare.
De la Boga urmează un urcuş abrupt, în serpentine, denumit Scăriţa, care conduce sus pe platoul
Padiş. Pe platou se traversează în lung platoul şi se ajunge la Cabana Padiş (1 280 m) situată la baza
cuestei Biserica Moţului (1 466 m) şi a Măgurii Vânete (1 641 m). De la Şaua Scăriţa un drum duce
spre Peştera Cetăţile Ponorului şi mai departe pe Valea Ursului, asupra cărora vom mai reveni.
Cabana Padiş-Cheile Someşului Cald. Acest traseu conduce turiştii la izvoarele Someşului
Cald traversând platoul în direcţia nord. Traseul trece prin pădurea de la baza Măgurii Vânete,
traversează Poiana Vărăşoaia unde se pot observa fenomene carstice ca Peştera din Padiş, Lacul
Vărăşoaia şi Ponorul Vărăşoaia, fenomene dispuse la baza Pietrei Boghii (1 436 m) şi Vf. Vărăşoaia
(1 441 m). Din poiană se intră la izvoarele Someşului Cald, vizitând Izbucul Rădesei şi Peştera
Cetatea Rădesei iar apoi se poate urmări în aval sectorul cheilor, fie pe deasupra, fie cam la acelaşi
nivel, chei ce oferă privelişti de neuitat.
Din Poiana Vărăşoaia se poate urmări un traseu de ajungere la staţiunea Stâna de Vale sau de
ajungere la Cabana Vlădeasa, din Munţii Vlădeasa.
Cabana Padiş-Peştera Cetăţile Ponorului. Este traseul cel mai mult folosit de către turişti
deoarece duce la “emblema” Munţilor Apuseni. Traseul merge în direcţie sud, trecând pe lângă
câteva obiective carstice importante ca sectorul din avale al Văii Gârjoaba, care se infiltrează în
subteran, ponorul Trânghieştiului, ponorul Gârjoabei (care este mai mult nonfuncţional), dolinaaven Gârjoaba. Traseul străbate apoi mica polie Poiana Ponor, râul având origine subterană (Izbucul
Ponor) şi dispariţie subterană (ponoarele şi sorburile de la capătul din avale al poienii). Finalul
traseului este dat de Peştera Cetăţile Ponorului, formată din trei doline-aven, adânci de 180-200 m,
142
legate subteran printr-un curs activ de apă; împreună formează o depresiune cu diametrul de un
kilometru. Cetăţile Ponorului constituie punctul de evacuare definitivă a apelor din Platoul Padiş.
Cabana Padiş-Platoul Lumea Pierdută. Acest traseu conduce la renumitele avene ale
platoului carstic Lumea Pierdută. Traseul este în mare parte de creastă doar că se traversează Valea
Ursului, unde se găseşte Izbucul Izvorul Rece (deseori denumit Izbucul Ursului) iar apoi are loc
urcarea pe Platoul Lumea Pierdută unde se pot vedea (iar de cei pregătiţi speologic şi vizita) avenele
Gemănata (100 m adâncime), Acoperit (54 m) şi Negru (108 m), primul şi ultimul aven fiind legate
subteran de o reţea de apă situată pe la adâncimea de 100 m, ape care ies la suprafaţă prin Izbucul
Izvorul Rece.
Cabana Padiş-Abrupturile Bogăi-Peştera Şura Boghii. Traseul este uşor şi relativ scurt dar
care oferă privelişte deosebită asupra Depresiunii Beiuşului şi a Munţilor Codru-Moma, situaţi
dincolo (la vest) de Depresiunea Beiuşului. Se merge spre Cantonul silvic Padiş de unde are loc
urcarea spre abrupturile calcaroase ale Bogăi ce au circa 200-300 m, de unde se deschide o largă
panoramă în direcţia vest, spre Valea Boga cu satul de vacanţă, culmea Ţapu-Tătăroaia,
Depresiunea Beiuşului, Munţii Codru-Moma. Sub aceste abrupturi se găseşte Peştera Şura Boghii,
o peşteră ascendentă, uscată, deci fosilă.
Cabana Padiş-Valea Galbena. Acest traseu este cel mai greu şi cel mai lung dar totodată şi cel
mai spectaculos, oferind posibilititatea vizitării unor obiective de foarte mare importanţă ştiinţifică
şi turistică. Astfel, traseul este comun cu cel pentru vizitarea Cetăţilor Ponorului, deci până la Cetăţi
se pot vedea ponoarele râurilor Gârjoaba, Trânghieşti, apoi Poiana Ponor cu izbucul său şi cu
ponoarele şi sorburile sale, respectiv complexul carstic Cetăţile Ponorului. Traseul mai departe
conduce spre Valea Galbenei, cu posibilitatea de a vedea Avenul Borţig ce adăposteşte un gheţar,
iar apoi Valea Galbenei ce izvorăşte din Izbucul Galbenei (valea împreună cu izbucul său sunt
declarate monumente ale naturii). Valea este deosebit de sălbatică, cu numeroase repezişuri,
cascade, tunele, adâncită cu 200-300 m între pereţi calcaroşi. Urmează renumita Poiana Florilor iar
de aici un urcuş deosebit de greu pentru Peştera Focul Viu ce adăposteşte un gheţar. Nu departe de
peşteră se poate coborî în Groapa de la Barsa, o depresiune carstică cu numeroase fenomene
carstice, sau o derivaţie duce la Piatra Galbenii, ce oferă o privelişte asupra Poienii Florilor şi a
culmii Ţapu-Tătăroaia cu Groapa Ruginoasa, vastul fenomen torenţial.
Urmează o coborâre în valea Cetăţilor şi la Cantonul silvic Glăvoiu iar în continuare poteca
conduce treptat, după un urcuş abrupt, la Cabana Padiş.
Cabana Padiş-Groapa de la Barsa. Este un alt traseu care duce la faimoasele fenomene
carstice din această depresiune carstică. În Groapa de la Barsa se pot vizita, în funcţie de pregătire şi
de echipare speologică, peşterile Neagră, Gheţarul de la Barsa (care are la intrare o saltea de gheaţă
de cca 0,70 m grosime) şi Zăpodie. S-a reuşit joncţiunea dintre peşterile Neagră şi Zăpodie, reieşind
peste 12 km lungime totală. Sunt şi alte fenomene carstice dintre care menţionăm Lacul Negru.
Cabana Padiş-Cabana Scărişoara. Constituie un traseu ce leagă cele două platouri carstice
celebre ale Munţilor Padiş-Scărişoara. Traseul o ia în direcţia sudică, pe valea Izbucului şi apoi urcă
spre Vf. Bătrâna (1 579 m) unde se găseşte un aven de 100 m; urmează Poiana Călineasa unde se
găseşte un izbuc cu acelaşi nume şi unde are loc în fiecare vară o nedeie populară, cu o săptămână
înaintea celei de la Muntele Găina, “Datul de la Călineasa”. Urmează apoi intrarea în Platoul
Scărişoara, unde se găseşte Cabana cu acelaşi nume, iar în regiune se pot vizita Gheţarul Scărişoara,
Avenul din Şesuri iar pentru speologii care au aprobare şi Peştera Pojarul Poliţei.
Cabana Padiş-Valea Gârdişoara-Gârda Seacă. Acest traseu conduce spre sud, conducând din
Platoul Padiş spre valea Gârdişoara-Gârda Seacă şi la localitatea Gârda de Sus de pe Valea
Arieşului Mare. Poteca traversează Valea Gârdişoara unde se găsesc două peşteri renumite, Coiba
Mică şi Coiba Mare, care formează împreună un sistem subteran de peste 5 km lungime. La
localitatea Casa de Piatră se poate vizita Peştera Gheţarul de la Vârtop, peşteră ocrotită. Avale de
Casa de Piatră urmează valea Gârda Seacă, de fapt aceeaşi vale dar despărţită de Gârdişoara printr-o
treaptă antitetică. Se poate admira Piatra Tăuzului cu izbucul cu acelaşi nume, pe dreapta iar pe
stânga Piatra Vulturului. Un alt punct interesant este Izbucul Coteţul Dobreştilor care drenează
subteran apele Platoului Scărişoara. De pe vale există puncte de acces spre Platoul Scărişoara şi
143
respectiv spre Valea Ordâncuşa cu celebrele sale chei de aproape 3 km lungime şi unde se găseşte
Peştera Poarta lui Ionel şi Peştera-Aven Zgurăşti, de 7 km lungime.
Nucet-Arieşeni-Albac este un traseu turistic mai mult auto (drumul naţional 75), ce leagă Valea
Crişului Băiţa de Valea Arieşului Mare. Drumul este în “serpentine”, trecând pe sub Piatra Muncelu
şi Pietrele Negre şi urcă la Şaua Vârtop (1 140 m) de unde, printr-o derivaţie se poate ajunge la
renumitul fenomen torenţial Groapa Ruginoasa-Valea Seacă. În continuare, drumul trece pe la
Vârtop, loc de schiat iarna, şi coboară spre localităţile de interes turistic Arieşeni, Gârda de Sus,
Scărişoara şi Albac. De la Gârda de Sus se poate, după cum s-a menţionat, să se urce la Gheţarul
Scărişoara sau să se viziteze văile Gârda Seacă şi respectiv Ordâncuşa.
Valea Chişcău este o regiune foarte vizitată tot timpul anului, unde se pot vedea muzeul
etnografic “Roman Aurel Flutur”, Peştera Urşilor (declarată monument al naturii) şi Peştera lui
Micula sau Izbucul de la Juleşti (se pare că este cel mai mare lac subteran din ţară).
Valea Sighiştel este o altă regiune de interes turistic unde se pot vedea o serie de fenomene
carstice: un sector de chei de cca 3 km lungime, peşteri dintre care Corni, Măgura (monument al
naturii ca şi Corni), Tibocoaia, Drăcoaia, Coliboaia (monument al naturii), etc.
IMPLICAŢIILE ACTIVITĂŢII UMANE asupra peisajului au fost destul de importante încă
din trecut şi sunt şi azi cu urmări, deşi azi acţiunile sunt mai bine gândite inclusiv urmările
acţiunilor. Au fost defrişate terenuri pe suprafeţe destul de mari mai ales în regiunile ocupate de
aşezări umane, a fost construită o reţea de drumuri de acces, au fost ridicate baraje pentru lacuri de
acumulare, au fost efectuate explorări geologice, exploatări de roci de construcţie, chiar mine,
derocări de stânci, construirea de case de vilegiatură (Boga, Arieşeni, etc.), poteci turistice, stâne
pentru ciobani, păşunatul animalelor, unele fenomene de ravenări, efecte ale inundaţiilor, ş.a.
10. REGIONAREA GEOGRAFICĂ A MUNŢILOR PADIŞ-SCĂRIŞOARA
În cadrul acestui capitol vom analiza regionarea geografică concretă a Munţilor PadişScărişoara, o aprofundare a celor menţionate în capitolul II (Regiunea geografică, conceptul de
regionare). Deci, cum am observat, am ajuns să stabilim că Munţii Padiş-Scărişoara constituie o
unitate geografică bine individualizată, găsindu-se pe treapta de ordonare notat cu cifra romană V.
În cadrul acestor munţi se găsesc subdiviziuni de ordine diferite pe care le vom nota în continuarea
cifrei romane V. Pentru delimitarea acestor unităţi taxonomice de ordine inferioare au fost utilizate
criterii diferite: relieful, forma de relief, litologia, prezenţa şi caracterul hidrografiei, a climei, a
biopedogeografiei, a utilizării terenului, prezenţa sau absenţa aşezărilor umane, etc. Astfel, am putut
determina următoarele taxonomii şi ierarhizări: regiuni de ordinul VI şi respectiv de ordinul VII iar
în unele cazuri chiar de ordinul VIII şi chiar de ordinul IX. Analizele şi sintezele viitoare vor putea
determina în viitor probabil şi regiuni geografice de ordine mai mici. Noi ne vom opri la regiuni
geografice de ordinele VI, VII şi VIII.
Ca regiuni de ordinul VI, deci imediat inferioare Munţilor Padiş-Scărişoara, remarcăm regiunile
de podişuri carstice înalte, acolo unde domină relieful carstic, relief ce impune şi celelalte aspecte
de climă, de hidrografie, de vegetaţie, utilizare economică, etc. Ca regiuni de ordinul VII, aşadar
imediat inferioare considerăm că sunt următoarele: Padiş-Cetăţile Ponorului, Ocoale-Scărişoara,
Bătrâna-Călineasa, Mărşoaia-Poiana Ursoii, Preluca, Sohodol, etc. Toate aceste regiuni sunt
dominate de către relief exo-şi endocarstic care apoi imprimă caractere şi celorlalte elemente fizicogeografice şi economico-geografice. În general, aceste regiuni au un relief haotic, dezorganizat,
puţin fragmentat în interior dar foarte fragmentat la margini unde se găsesc abrupturi impresionante.
Ele conservă foarte bine suprafaţa a doua de nivelare, miocenă, fapt ce determină mai ales pentru
regiunile situate la sud de culmea principală, favorizate şi de un climat relativ acceptabil, să fie
ocupate de aşezări umane şi să fie valorificate mai mult sau mai puţin intens economic. De regulă,
ele sunt lipsite superficial de ape care însă se adună în subteran. Acest fapt determină răspândirea
vegetaţiei, care este ierboasă la baza platoului şi respectiv silvică pe culmile înconjurătoare, aceasta
şi pe fondul unor inversiuni termice. Această răspândire a reliefului carstic, a climatului, a apei şi a
144
vegetaţiei, a solurilor etc, determină şi răspândirea aşezărilor umane ca şi utilizarea terenului (de
pildă, păşunatul în cadrul fundului platourilor şi exploatarea silvică pe culmile înconjurătoare, etc.).
Solurile sunt mai ales din categoria litosolurilor, slab valorificate agricol. Datorită unor fenomene
carstice de o deosebită valoare ştiinţifică şi turistică, unele podişuri carstice sunt intens valorificate
turistic, mai ales vara (Padiş, Ocoale-Scărişoara).
În cadrul acestor regiuni de ordinul VII se pot deosebi regiuni geografice de ordinul VIII precum
în cazul Padişului unde apar subregiunile Vărăşoaia, Şesul Padişului, Poiana Ponor, Lumea
Pierdută, etc., sau în cadrul regiunii Ocoale-Scărişoara sunt subregiunile Ocoale şi Scărişoara, etc.
Tot ca unităţi de ordinul VI considerăm că sunt următoarele regiuni: regiunea culmilor montane
şi regiunea măgurilor montane joase vestice.
Prima regiune, regiunea culmilor montane, este determinată geografic de către aceste culmi,
mai mult sau mai puţin accidentate, ce fac parte de regulă dintr-o suprafaţă de nivelare, în funcţie de
altitudinea lor. Aceste caracteristici determină şi celelalte aspecte geografice, precum răspândirea
temperaturilor, precipitaţiilor şi a altor elemente climatice, solurile, umiditatea, vegetaţia, etc. Aici
includem regiunile Măgura Vânătă, Glăvoiu-Cristeasa, Costeşti-Fericet, Ţapu-Tătăroaia, VârtopuCornul Poniţa, etc. Toate aceste regiuni sunt de ordinul VII şi pe lângă caracteristici mai mult sau
mai puţin comune au şi caracteristici proprii, “personale” date de poziţia lor în cadrul Munţilor
Padiş-Scărişoara, de alcătuirea geologică, de influenţa maselor de aer, etc.
Regiunea Măgura Vânătă, este o culme montană înaltă, de peste 1 600 m, un rest din suprafaţa
de nivelare Cârligate, este formată din roci dure, ce are pantele acoperite de vegetaţie de păduri de
molid ce fac parte din cadrul “biosferei” iar partea superioară este acoperită de vegetaţie subalpină.
Regiunea Glăvoiu-Cristeasa este o culme relativ unitară, la cca 1 400 m altitudine, acoperită mai
ales de păduri de amestec conifere-foioase dar şi de porţiuni de vegetaţie subalpină. O situaţie
asemănătoare o are regiunea Ţapu-Tătăroaia dar care totuşi scade în altitudine de la peste 1 400 la
145
sub 1 300 m din direcţia sud spre nord, cu pante foarte abrupte; totuşi, această culme este situată în
partea de vest a munţilor şi deci primeşte din plin influenţa vânturilor de vest. De asemenea,
regiunea Vârtopul-Cornul Poniţa, cu altitudini mai joase, este acoperită de păduri (Vârtopul) sau de
păşuni şi parţial de păduri de amestec conifere-foioase, în ultimul caz ca urmare a influenţei
aşezărilor umane.
Regiunea Costeşti-Fericet ce oscilează la altitudinea de 1 200 m, este relativ omogenă şi
acoperită de păşuni, de asemea, ca urmare a intervenţiei umane.
O altă regiune de ordinul VI este formată de regiunea măgurilor montane joase din vest, care
au fost ataşate munţilor în urma fenomenelor de şariaj tectonic. Aceste măguri au înălţimi de 1 000
m dar mai ales sub această altitudine şi se găsesc sub influenţa vânturilor de vest, au pante mari
acoperite de păduri mai ales de foioase ce au rol de protecţie a lor. Aici intră ca regiuni de ordinul
VII regiunile Plopilor, Căuşa, Dosurile şi Prislop, fiecare atât cu caracteristici comune dar şi cu
trăsături distincte date de diferenţierea substratului litologic, de diferenţa altitudinală, folosinţă, etc.
Regiunea Plopilor-Dosurile-Prislop, se găseşte în partea de vest a munţilor, este alcătuită din
roci diverse, magmatite în Dl. Plopilor, sedimentar permian în rest, cu altitudini în jur de 700-1 000
m, predominant ocupate de păduri de foioase, fag în primul rând, ce se dezvoltă pe soluri diferite,
brun acide şi brun feriiluviale în Dl. Plopilor, brun eu-mezobazic în restul teritoriului. Climatul este
relativ blând, sub influenţa vânturilor de vest, însă datorită pantelor mari, aşezările umane lipsesc.
În cadrul acestor unităţi de ordinul VI s-au putut determina unităţi de ordinul VII, datorită
omogenităţii mult mai evidente a reliefului şi a altor elemente. Astfel, în cadrul regiunii PadişCetăţile Ponorului s-au delimitat următoarele subdiviziuni, separate de culmi muntoase între ele:
Şesul Padişului, Poiana Vărăşoaia, Poiana Bălileasa, Poiana Ponor, Paragina, Groapa de la Barsa,
Lumea Pierdută, etc. În cadrul regiunii Ocoale-Scărişoara s-au delimitat regiunea Ocoale şi,
respectiv, cea a Scărişoarei. Aceste subdiviziuni ierarhice se şi aseamănă între ele (relief
caracteristic, lipsa generalizată a apei superficiale, climat cu frecvente inversiuni termice, vegetaţie
herbacee la bază şi păduri pe culmi, etc.) dar se şi deosebesc în primul rând prin elementul hidric,
unele subdiviuni având apă (Poiana Ponor, Ocoale, etc.) pe când altele sunt lipsite de apă
superficială (Lumea Pierdută, Scărişoara, etc.).
Regiunea Plopilor-Dosurile-Prislop este divizată în subregiunile Plopilor, Căuşa, Dosurile şi
Prislop, ce au atât unele caractere comune dar şi deosebiri; la fel se petrec lucrurile cu celelalte
regiuni menţionate (Ţapu-Tătăroaia, Glăvoiu-Cristeasa, etc.).
Evident că, dacă s-ar continua regionarea, ordonarea taxonomică, s-ar ajunge şi la regiuni de
ordine mai mici. Menţionăm aici, de pildă, că Şesul Padişului se poate diviza în trei subunităţi de
ordinul IX (Poiana La Morminţi, Poiana La Peştere, şi Şesul Padişului propriu-zis), etc.
11. TIPURI DE PEISAJE
În acest capitol încercăm o analiză şi, respectiv, o sinteză asupra tipurilor de peisaje întâlnite în
Munţii Padiş-Scărişoara. Aşadar, după o analiză geografică a tuturor elementelor geografice
regăsite pe cuprinsul Munţilor Padiş-Scărişoara, pe lângă stabilirea regiunilor geografice am putut
stabili şi tipurile de peisaj ca şi starea lor.
11.1. UTILIZAREA TERENURILOR
Pe parcursul tratării acestor munţi, reiese modul de utilizare a terenurilor situate în Munţii PadişScărişoara. Astfel, cea mai mare parte, cca 75%, este ocupată de pădure care intră treptat în circuit
economic: exploatarea şi prelucrarea lemnului. Pădurile domină în vest, centru şi nord, şi respectiv
în nord-estul munţilor. În vest apar păduri de foioase în care predomină fagul (Fagus syilvatica), dar
apar şi alte esenţe ca stejarul (Quercus robur), gorunul (Quercus petraea), teiul (Tilia cordata), mai
ales spre baza versanţilor. Aici pădurea are un puternic rol antierozional. Pe culmea Ţapu-Tătăroaia,
pe versanţii Văii Galbena, ai Gârdişoarei-Gârdei Seci, Ordâncuşei, Cobleşului, etc., se ivesc păduri
de amestec conifere-foioase, mai ales de molid (Picea abies) şi de fag (Fagus sylvatica). Păduri de
146
amestec conifere-foioase apar şi în cadrul platoului carstic Padiş, şi anume pe culmile sale, datorită
inversiunilor termice frecvente. În nord (Măgura Vânătă, bazinul superior al Someşului Cald) şi în
nord-est (văile Izbucului, Călineasa), se găsesc păduri de conifere în care domină molidul (Picea
abies) dar mai apare şi bradul (Abies alba), pinul (Pinus sylvestris), laricele (Larix decidua),
ultimele mai rar. Dacă pădurile de foioase apar pe subtrat mai ales neacid, cele de conifere apar pe
substrat format din roci cristalofiliene dar şi la altitudini mai mari. Coniferele indică un climat mai
rece decât pădurile de foioase şi, respectiv, cele de amestec conifere-foioase.
Pădurile amintite nu sunt total compacte, printre ele se ivesc poieni cu păşuni şi/sau fâneţe
utilizate pentru creşterea animalelor. În vest, poienile sunt răspândite mai ales pe interfluvii,
versanţii fiind acoperiţi de păduri care sunt menţinute pentru apărarea lor de acţiunea eroziunii.
Păşuni şi fâneţe sunt răspândite de-a lungul văilor, apoi pe fundul platourilor carstice (Padiş,
Călineasa, Ocoale-Scărişoara, Mărşoaia, etc.), de asemenea utilizate la păşunatul animalelor. La
rândul lor, poienile pot conţine mici pâlcuri de păduri şi tufărişuri care, de cele mai multe ori, nu pot
fi reprezentate la scara hărţii (nici măcar la hărţile la scara 1:25 000).
În partea central-sudică şi sud-estică, se găsesc aşezări umane de tip risipit, denumite local
crânguri, foste cătune, azi sate, ce au rezultat prin fenomenul de “roire” din satele situate pe văi.
Crângurile au adus modificări peisajului natural, prin defrişarea pădurilor, luarea unor porţiuni de
teren în agricultură (culturi şi, respectiv, păşuni şi fâneţe). În jurul crângurilor se mai găsesc mici
pâlcuri de păduri, cu aspect de “parc”. Platourile carstice sunt utilizate în diferite folosinţe: vegetaţia
ierboasă la păşunatul animalelor, pădurile sunt exploatate pentru lemnul lor, formele carstice în
turism. În Padiş pădurile sunt şi ocrotite ca “rezervaţie a biosferei” şi tot aici până acum câtva timp
s-au efectuat chiar forări pentru descoperirea de resurse minerale importante: bauxite, minereuri
uranifere, etc.
Abrupturile-escarpamente sunt, în general, ferite de vegetaţie sau prezintă o vegetaţie rară.
Multe dintre abrupturi au natură tectonică (abrupturile Bogăi, Galbenei, Someşului Cald, etc.),
litologică combinată cu tectonica (în regiunile carstice cu deosebire), din cauză erozivă (Groapa
Ruginoasa) dar sunt şi abrupturi ce-şi datorează “existenţa” acţiunii omului (cariere de roci de
construcţii, debleuri de drumuri). Aceste abrupturi sunt de un interes turistic deosebit, ele
constituind “puncte de observare” asupra regiunii înconjurătoare.
Mai amintim de suprafeţe de jnepenişuri (Pinus mugo) situate pe teritorii mai înalte altitudinal,
de prezenţa mlaştinilor oligotrofe (Padiş, Valea Izbucului), de vegetaţie ierboasă subalpină (pe
Bătrâna), etc.
Pe văi apar aşezări umane şi fâneţe, în alternanţă cu sectoare de păduri sau sectoare de chei. Pe
Crişul Pietros se găsesc microhidrocentrale.
În viitor prevedem o modificare lentă a mediului datorită conştientizării rezultatelor negative ale
acţiunii necontrolate (ex., despăduriri fără a se executa reîmpăduriri, păşunat excesiv, arătură
defectuoasă, inundaţii etc; realizarea integrală a Parcului Naţional al Apusenilor va duce la ocrotirea
mult mai eficientă a naturii acestor munţi şi a munţilor limitrofi). Inclusiv în regiunile locuite de om
se iau măsuri de limitare a degradării naturii: astfel, locuitorii îşi îngrădesc păşunile şi fâneţele cu
bârne de lemn pentru a nu se permite intrarea animalelor pe aceste suprafeţe (ex. în Platoul OcoaleScărişoara), menţinerea pădurilor pe suprafeţe abrupte, arătură numai pe suprafeţe plane, ferirea
localităţilor şi a terenurilor agricole de pericolul inundaţiilor, etc.
11.2. TIPURI DE PEISAJE
Utilizând metoda geomorfologică combinată cu metoda analizei biogeografice dar ţinând seama
şi de intervenţia umană asupra naturii, s-au putut deosebi diferite tipuri de peisaje actuale,
taxonomia fiind preluată de la autorii G. Bertrand (1968), P. Tudoran (1983) şi I. Mac (1990). La
scară spaţială, Munţii Padiş-Scărişoara au un peisaj de munte (peisajul luat ca entitate). Acest peisaj
are ca subdiviziuni geocomplexe (sinonim pentru geosistemul lui Bertrand) care conţin, la rândul
lor, geofaciesuri (şi geotopuri, asupra cărora nu mai insistăm).
147
Peisajul de munte conţine următoarele geocomplexe: de culme, de platou calcaros (şi carstic), de
versant, de vale, fiecare având diferite tipuri de geofaciesuri.
11.2.1.GEOCOMPLEX DE CULME
Geocomplexul (geosistem la alţi autori) integrează două sau mai multe geofaciesuri legate între
ele printr-un flux director de substanţă şi energie (I. Mac, 1990). Geocomplexul este un rezultat al
interacţiunii celor trei subansambluri ale peisajului geografic, şi anume potenţialul ecologic,
exploatarea (valorificarea) biologică şi acţiunea antropică, componente deosebite de G. Bertrand
(1972), citat de P. Tudoran (1983) şi Al. Roşu (1987). Aşa după cum sugerează denumirea,
geocomplexul pune accentul pe geocomplexul geografic amintit mai sus şi pe dinamica de
ansamblu al complexului geografic. Geocomplexul are cele mai multe fenomene de interferenţă
între elementele geografice şi din acest motiv este unitatea cea mai utilă pentru studiile de
amenajare şi utilizare raţională a teritoriului (P. Tudoran, 1983; I. Mac, 1990). La acest nivel
funcţionează în mod evident legile sistemice (integralitate, autoreglare, echilibrul dinamic, etc., P.
Tudoran, 1983). Geocomplexul are o structură verticală, reprezentată prin geoorizonturi, şi una
orizontală, reprezentată prin geofaciesuri (Al. Roşu, 1987).
Geofaciesul insistă asupra aspectului fizionomic (facies= faţă, înfăţişare, în limba latină).
Constituie o componentă omogenă a geocomplexului cu capacitate de funcţionare dar care intră în
acţiune numai când se integrează în geocomplex (I. Mac, 1990). Geofaciesul nu apare ca un
organism ci ca parte a acestuia, ca de exemplu, satul într-o comună, abruptul unei terase, versantul
unei văi, etc.). Limitele geofaciesului, spre deosebire de ale geocomplexului, care sunt
discontinuităţi funcţionale, sunt mult mai tranşante. Geofaciesul este format din geotopuri
(geoforme); acestea prin asociere formează geofaciesul (exemple de geotopuri = geoforme: o dună,
un crov, o dolină, un lapiez, etc.). Prin unire, prin asociere, formează geofaciesul căruia pe fond de
omogenitate îi dau şi un aspect eterogen.
La fiecare nivel al clasificării trebuie să se stabilească: mecanismul funcţionării,
comportamentul, starea, sensul evoluţiei, potenţialul energetic (Al. Roşu, Irina Ungureanu, 1977). I.
Mac (1990) ordonează următoarea structură: geoform, geofacies, geocomplex şi peisaj, iar ca
unitate superioară regiunea geografică, studiate de geotopologie. Geoformul este cea mai mică
unitate de peisaj, care asociază mai mult substratul cu masa de aer şi rar, cu elemente floristice.
Geofaciesul corespunde unui sector fizionomic omogen rezultat din asocierea unui sector
fizionomic omogen rezultat din asocierea unei geocenoze cu o biocenoză într-un raport de
coexistenţă sistemică. Geocomplexul integrează două sau mai multe geofaciesuri legate între ele
printr-un flux director de substanţă şi energie. Peisajul este entitatea superioră ce înglobează
sistemic unităţile amintite. Regiunea geografică este o noţiune cu o sferă mult mai întinsă şi mai
complexă decât peisajul, cuprinzând un singur tip sau mai multe asociate (I. Mac, 1990). Dar
peisajul geografic face parte din mediul geografic şi el reprezintă rezultatul local al relaţiilor şi
interacţiunilor elementelor de mediu. Un tip de peisaj scoate în evidenţă o anumită trăsătură
importantă a mediului, şi anume trăsătura care este hotărâtoare pentru imaginea sa exterioară:
vegetaţia, relieful sau elemente introduse de către om. Deci, “peisajul poate fi definit ca o parte
omogenă a spaţiului terestru, caracterizată printr-un element dominant al mediului care
exteriorizează sau reflectă structura sa internă, rezultată dintr-o serie de relaţii şi acţiuni” (Tufescu
V., Posea Gr., Ardelean A., 1978). Peisajul este deci subordonat mediului, peisajul reprezentând
aspectul calitativ vizibil al acestuia. Dar, totodată, peisajul devine şi partea cea mai sensibilă a
mediului. Peisajul este dat de vegetaţie şi de rezultatul activităţii umane.
Mediul este alcătuit din trei categorii de elemente: primare (litosfera, hidrosfera, atmosfera),
derivate, adică formate pe seama celor dintâi (relieful, solul, vieţuitoare) şi antropice (elemente
introduse de om). Aceste elemente reprezintă partea materială a mediului. Dar mediul are şi un sens
funcţional, sens imprimat de factorii energetici (căldura solară, radiaţiile, acţiunile chimice), factorii
mecanici (vântul, ploaia, gravitaţia) şi factorii trofici (apa, resursele nutritive, organismele). Deci,
elementele materiale primare ale mediului intră în relaţii de schimb de materie şi de energie şi din
148
aceste relaţii rezultă elementele geografice ale mediului (relieful, clima, râurile, solul, asociaţiile
biotice). Din acţiunea atmosferei şi apei asupra litosferei se formează relieful; acţiunea dintre
vegetaţie şi scoarţa de alterare dă solul, etc. Totalitatea acestor funcţionalităţi ale mediului se
intercondiţionează între ele, astfel că primesc caracter de “sistem sau sisteme spaţiale” ce
funcţionează pe principiul autoreglării. Geosistemul este deci, aspectul funcţional ale mediului şi
orice dereglări înregistrate în geosistem induce modificări în peisaj după cum şi fenomene negative
grave ale peisajului conduc la dereglări ale geosistemului (geocomplexului).
Mediul geografic este deci “organismul”, geosistemul (geocomplexul) este partea sa funcţională
iar peisajul este expresia materială cea mai specifică a mediului şi geosistemului. Când analizăm un
peisaj, analizăm elementele geografice şi nu pe cele fizice (deci analizăm relieful şi nu roca, nu
planta ci asociaţiile vegetale, etc). Apoi, se analizează funcţionalitatea, variaţia în timp a relaţiilor şi
interacţiunilor cu concluzionarea direcţiei de evoluţie a peisajului natural sau în urma intervenţiei
umane, prognozând pragurile şi cauzele care pot determina dereglări (de pildă, defrişarea unei
păduri poate influenţa structura solului, eroziunea acestuia, poate coborî pânza freatică, dereglează
umiditatea, etc.). Apoi, analiza peisajului cuprinde şi structura acestuia privită în suprafaţă, deci a
geofaciesurilor. Dinamica geosistemului are aspecte diferite în cuprinsul unui anumit tip de mediu
şi, ca atare, şi peisajul va fi alcătuit din subunităţi diferenţiate în ce priveste stadiul sau forma de
evoluţie (de ex., versanţi însoriţi sau dimpotrivă versanţi umbriţi, etc.).
Culmile sunt fie orizontale, fie uşor înclinate şi aparţin primelor două suprafeţe de nivelare. În
categoria culmilor se remarcă cea principală care desparte cele trei bazine hidrogafice situate pe
teritoriul acestor munţi: Crişul Negru, Someşul Cald şi Arieşul Mare. Această culme principală
urmăreşte o linie sinuoasă începând de la Vf. Vârtop (1 295 m)-Vf. Glăvoiu (1 426 m)-Vf. Chicera
(1 386 m)-Vf. Bălăceana (1 477 m)-Vf. Bătrâna (1 579 m)-Vf. Capul Şanţului (1 396 m)-Vf.
Căţânilor (1 479 m)-Vf. Clujului (1 399 m)-Vf. După Case (1 380 m); Vf. Piatra Arsă (1 488 m)-
Culmea Măgura Vânătă (1 572-1 641 m)-Vf. Biserica Moţului (1 466 m)-Bălăceana (1 477 m). Sunt
apoi, culmi secundare dar cu aceleaşi funcţiuni ca şi cele principale: de exemplu, culmile ce
înconjoară platourile carstice, sau culmea Ţapu (1 476 m)-Tătăroaia (1 291 m) ce separă Valea
Galbena de Depresiunea Beiuşului, sau culmea interfluvială dintre văile Cobleşului şi respectiv
Gârdişoarei-Gârdei Seci, ce culminează în Vf. Cristesei (1 426 m), etc. Sunt apoi numeroase culmi
interfluviale, de mai joasă altitudine, ce delimitează văile dintr-un acelaşi bazin hidrografic.
Toate aceste culmi sunt ocupate fie de vegetaţie ierboasă, fie de păduri (cu subtipurile lor) şi în
unele cazuri de aşezări umane. Aşadar, se deosebesc următoarele geofaciesuri ale geocomplexului
de culme: de păduri de conifere, de amestec conifere-foioase, de foioase, de vegetaţie ierboasă,
culmi cu aşezări umane.
11.2.1.1. Geofacies de păduri de conifere. O parte a culmilor menţin pe suprafaţa lor păduri
de conifere în care predomină molidul (Picea abies), dar pot să apară şi alte esenţe ca bradul (Abies
alba), pinul (Pinus silvestris), laricele (Larix decidua), tisa (Taxus baccata), etc. Păduri de conifere
apar mai ales pe culmile mai înalte altitudinal situate în nord şi nord-est: culmea Măgura Vânătă,
culmea Dl. Roşu-Ţiclău-Dealul Calului-Drăgoiasa (culme situată imediat la est de munţii analizaţi),
Piciorul Bătrânei (1 548 m), culmea Glăvoiu-Chicera; culmea La Morminţi-Ţapu-Tătăroaia, etc.
Aceste păduri, cu mici excepţii, s-au format pe substrat de roci cristalofiliene sau pe gresii
cuarţitice, pe soluri spodice, în condiţii de temperaturi medii scăzute (2-4°C) şi de cantităţi de
precipitaţii anuale ridicate (1 400-1 600 mm). Tot păduri de conifere apar şi în alte locuri: de pildă
pe substrat calcaros (în Vf. Bătrâna-1 579 m), sau pe substrat de roci permiene-gresii şi
conglomerate (Vf. Vârtop-1 295 m, Ţapu-1 476 m), etc. Pe rocile carbonatice, pădurile se formează
pe soluri litomorfe de tipul rendzinelor şi terra rossa din categoria cambisolurilor, dar cam cu
aceleaşi condiţii de temperatură, precipitaţii şi de valorificare biologică. Sub pădurile de conifere
vegetaţia ierboasă este foarte rară, datorită acidităţii solului dar şi emanaţiei unor substanţe acide de
către frunzele coniferelor, substanţe ce nu permit vegetarea în condiţii bune a covorului ierbos; De
regulă, eroziunea culmilor este redusă datorită constituţiei petrografice (de altfel, datorită acestei
alcătuiri litologice, culmile conservă pe suprafaţa lor şi pediplena carpatică: Măgura Vânătă, ŢapuLa Morminţi, etc.) şi datorită faptului că pădurile sunt ocolite de acţiunea umană de tăierea lor,
149
pădurea având un mare rol antierozional. La acestea mai adăugăm şi faptul că pădurile de pe
culmile ce înconjoară Platoul Padiş sunt incluse în rezervaţia biosferei, făcând parte din Parcul
Naţional al Apusenilor, fiind ferite de acţiunea de exploatare a lemnului, aici efectuându-se numai
tăieri de igienizare. De regulă, pădurile de conifere sunt mai umede, mai răcoroase şi cele mai multe
au rol de protecţie antierozională. În general, productivitatea pădurilor este medie, vârsta medie,
starea de sănătate relativ bună deşi pericolul atacului dăunătorilor pădurilor de molid (Ips
typographus, Limantria monaha) există în permanenţă. Nicăieri nu se constată efecte negative ale
poluării industriale dar există numeroşi factori limitativi ai pădurilor de conifere: suprafeţe
pietroase, inclusiv de calcar, regiuni înmlăştinite, pante abrupte, etc.
11.2.1.2. Geofacies de păduri de amestec conifere-foioase. Culmi montane care adăpostesc
păduri de amestec conifere-foioase, predominante fiind molidul (Picea abies) şi, respectiv, fagul
(Fagus sylvatica), sunt dispuse în general, la altitudini mai reduse decât pădurile de conifere iar
poziţional în partea de vest şi central-sudică. Mai concret, acest tip de geofacies se întâlneşte în
culmea Tătăroaia-Ţapu, parţial însă după cum am văzut, pe culmile ce înconjoară platourile carstice
(Padiş, Călineasa, Ocoale- Scărişoara, etc.), în culmea Cristesei, etc. Culmea Ţapu-Tătăroaia este
alcătuită predominat din roci permiene (gresii şi conglomerate), culmea Cristesei din gresii şi
conglomerate permiene şi triasice, culme ce se continuă în nord în Vf. Vârtopul (1 110 m) unde
apar roci calcaroase cretacice. Culmea vestică ce delimitează Platoul Padiş de Valea Galbena este
alcătuită din roci carbonatice anisiene (triasic). Aceste roci dau naştere solurilor cambice (brun eumezobazice, soluri litomorfe: terra rossa şi sol brun acid) care, de regulă, sunt soluri trofice datorită
litierei relativ bogate, ce rezultă prin apariţia deja a fagului. Condiţiile climatice sunt cu ceva mai
blânde decât în cazul pădurilor de conifere, şi anume temperaturi medii anuale de 4-6°C, datorită
maselor de aer vestice, a inversiunilor termice, a altitudinilor mai reduse, etc., iar valoarea medie
anuală a precipitaţiilor este mai coborâtă, de 1 000-1 200 mm.
Păduri de amestec conifere-foioase mai apar şi pe culmi sudice, dar mult diminuate în suprafaţă
de intervenţia umană, pentru motivele arătate deja: teren pentru vetre de aşezări, pentru păşuni,
utilizarea lemnului ca materie primă, etc. Această situaţie este valabilă, de exemplu, pentru Dl.
Grueţ, Dl. Runc, Dl. Costeşti, etc. În dealurile menţionate, pădurile de amestec se formează tot pe
roci detritice permiene şi triasice, deci pe soluri cambice, trofice în general. Productivitate medie a
pădurilor de amestec este de asemenea mijlocie.
11.2.1.3. Geofacies de păduri de foioase. Culmile care menţin pe suprafaţa lor păduri de
foioase, alcătuite predominat din esenţe de fag (Fagus syilvatica), se găsesc în vest, pe interfluviile
secundare ce pornesc de la culmea Ţapu-Tătăroaia, spre Depresiunea Beiuşului şi care coboară în
acelaşi sens; în aceste păduri mai pot să apară carpenul (Carpinus betulus) iar spre Depresiunea
Beiuşului şi alte foioase ca gorunul (Quercus petraea), teiul (Tilia cordata), etc. Pădurile de foioase
din vest se formează pe un substrat de roci permiene aparţinând pânzei de Codru (gresii,
conglomerate, şisturi argiloase) sau chiar roci magmatice (pe Dealul Plopilor) care au dat naştere
solurilor cambice. Condiţiile climatice sunt relativ blânde, temperatura medie ajungând la 6-7°C iar
valoarea cantităţilor de precipitaţii oscilează în jur de 1 000 mm/an. Pădurile de foioase sunt destul
de compacte dar despărţite, de vegetaţie ierboasă, utilizată la păşunat sau ca fâneaţă. Menţinerea
pădurilor este deosebit de importantă pentru a feri substratul de acţiunea eroziunii care, datorită
pantelor mari, ar avea o intensitate mare. Deci aceste păduri au un rol antierozional şi mai puţin rol
economic (de producţie), dar se execută tăieri de igienizare acolo unde se impun, tăieri urmate de
reîmpăduriri. Un geofacies de pădure de foioase cu acelaşi fag dominant se întâlneşte în Pădurea
Giurcuţa, în nord-est, pe roci cristalofiliene, pe sol spodic, dar la altitudinea de 1 200-1 300 m, la
temperaturi de 4-5°C şi precipitaţii de cca 1 000 mm/an (de altfel, aceste condiţii climatice cu ceva
mai blânde, au determinat chiar şi apariţia unor aşezări umane: Smida, Giurcuţa de Sus şi de Jos).
11.2.1.4. Geofacies de vegetaţie ierboasă (păşuni şi fâneţe, pajişti subalpine). Unele culmi
prezintă vegetaţie herbacee, fie de tipul pajiştilor subalpine în cazul culmilor mai înalte, situate la
peste 1 500 m (Vf. Bătrâna, Vf. Peşterii, parţial Măgura Vânătă, etc.), fie de păşuni şi fâneţe în
cazul culmilor mai joase altitudinal, care apar fie în cadrul poienilor, deci în mod natural, fie
datorită omului, în jurul aşezărilor umane, în urma defrişării pădurilor. În ambele cazuri, vegetaţia
150
ierboasă este utilizată pentru creşterea animalelor domestice.
Vegetaţia subalpină se întâlneşte discontinuu pe culmea Măgura Vânătă, la peste 1 600 m, şi pe
culmea Bătrâna-Vf. Peşterii, la peste 1 500 m altitudine. Acest tip de vegetaţie apare datorită unui
climat mai rece, cu temperaturi de cca 0-2°C medii anuale, şi cu precipitaţii bogate de cca 1 600
mm/anual. În cadrul vegetaţiei subalpine intră plante ca: ţăpoşica (Nardus stricta), păiuşul (Festuca
rubra), firuţa (Agrostis tenuis) iar dintre plante cu flori apar, dar mai rar, vioreaua (Viola canina),
vulturica (Hieracium auricula), dar pot să apară şi afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul
(Vaccinium vitis-idaea). Tot în cadrul vegetaţiei subalpine se ivesc specii de trifoi (Trifolium
alpestre), rogoz (Carex transsilvanica)., etc, şi excepţional exemplare de Pinus mugo.
În aceste două regiuni de apariţie a vegetaţiei subalpine, substratul este format din gresii
cuarţitice şi şisturi argiloase roşii werfeniene (triasic) în Măgura Vânătă şi din dolomite cenuşii
anisiene (triasic) la nord-vest de Vf. Bătrâna, deci acolo unde apare acest tip de vegetaţie. Pe aceste
tipuri de roci se formează soluri brune acide din clasa cambisoluri, de troficitate medie. Culmi cu
păşuni şi fâneţe de la altitudini ceva mai reduse, de sub 1 000 m, sau cu ceva peste această
altitudine, se găsesc în Măgura Tătăroaia (poienile Dinoiu, Ulmu, Fântânele, Vârcioroagele, Scoici),
sau Dl. Costeştilor, Dl. Runc, Dl. Grueţ, etc. Predominarea plantelor cu flori este evidentă:
margarete (Chrysantemum leucanthemum), piciorul cocoşului (Ranunculus pedatus, R. acer),
gălbenele (Ranunculus nemorosus), clopoţei (Campanula abietina, C. patula), etc. Substratul este
format din roci diferite dar pe care se formează soluri cambice în condiţii climatice ceva mai blânde
decât în cazul pajiştilor subalpine: temperatura medie anuală 4-6°C şi valori ale precipitaţiilor de
cca 1 000 mm/an.
După cum s-a mai precizat, vegetaţia ierboasă este utilizată pentru creşterea animalelor fie prin
păşunat, fie prin cosire. Deoarece păşunatul are loc doar circa 3-4 luni pe an, iar fânul ţine cam 8
luni, este recomandabil ca păşunile să fie transformate în fâneţe (R. Rey, 1979, 1985).
În regiunile locuite de om, în cadrul păşunilor şi fâneţelor apar mici suprafeţe de teren cultivate
de către om. În aceste locuri omul are o grijă deosebită de aceste suprafeţe de iarbă şi de teren
agricol deoarece acestea îi oferă sursele de existenţă; de aceea nu se înregistrează degradări
deosebite iar cum acestea apar se iau imediat măsuri de stingere a cauzelor degradării.
11.2.1.5. Geofacies de culmi cu aşezări umane. Culmile mai joase, mai însorite, cu un climat
mai prielnic aşezărilor umane (temperatura medie anuală peste 6-7°C şi precipitaţii în jur de 1 000
mm/an) sunt utilizate pentru adăpostire de aşezări umane, ca de exemplu, Dl. Grueţ, Dl. Runc, Dl.
Costeşti, Dl. Cocoş, Dl. Gorunul lui Horea, etc. După cum se observă, aceste dealuri sunt situate în
sud şi sud-est. Aşezările sunt de tip risipit, “crânguri”, cu vatra coincizând cu moşia (terenul de
lucru), cu un număr redus de locuitori. Pe aceste culmi omul a adus în timp istoric modificări:
defrişarea pădurilor, construirea de vetre de aşezări (crânguri), utilizarea terenurilor ca păşuni şi
fâneţe, respectiv mici loturi agricole. Solurile formate pe aceste suprafeţe sunt de tip cambisol dar şi
de tip litomorf pe substrat calcaros.
Omul a încercat să aibă grijă de aceste suprafeţe, să nu fie afectate de degradări: astfel,
drumurile sunt de tip “serpentină”, se lucrează cu animale de muncă (vaci, cai, boi) şi mai puţin cu
mijloace mecanice grele, arătura se face numai pe teren plan sau relativ plan, păşunile şi fâneţele
sunt păstrate pe versanţi iar pe versanţii abrupţi sunt menţinute pădurile care au un rol antierozional.
În ultimul timp, aşezările tind să fie depopulate datorită condiţiilor grele de viaţă. Din aceste motive
se încearcă prin anumite măsuri, inclusiv legislative, acordarea unor facilităţi pentru locuitori
(acordarea dreptului de a utiliza lemnul pădurilor pentru încălzit, construit şi meşteşugărit,
introducerea electricităţii, aprovizionarea magazinelor săteşti, diferite dotări social-culturale, etc.).
11.2.2. GEOCOMPLEX DE PLATOURI CALCAROASE
O caracteristică importantă a Munţilor Padiş-Scărişoara este dată de prezenţa platourilor
carstice, remarcabile atât prin extindere cât mai ales prin numeroasele forme de relief exo- şi
endocarstice, unele deosebit de importante şi declarate monumente ale naturii. În cadrul acestui
geocomplex deosebim două tipuri de geofaciesuri, în funcţie de prezenţa sau absenţa aşezărilor
151
umane.
11.2.2.1. Geofacies de platouri calcaroase lipsite de aşezări umane. În categoria peisajelor
de acest tip intră Platoul Padiş, Platoul Bătrâna, Platoul Călineasa, Poiana Ursoii, Platoul Mărşoaia,
etc. În aceste platouri se găsesc numeroase geotopuri (geoformuri) care formează împreună, prin
asociere, geofaciesul de platou calcaros: lapiezuri şi lapiazuri, doline, uvalas-uri, polii iar în
subteran avene şi peşteri, motiv pentru care aceste platouri sunt, în cea mai mare parte şi carstice.
Datorită acestor obiective, aceste platouri au intrat şi în circuitul turistic larg.
Platoul Padiş-Cetăţile Ponorului ocupă o suprafaţă de 36 kmp şi se află la cea mai mare
altitudine dintre platourile carstice de pe teritoriul României, punctul cel mai jos fiind la Cetăţile
Ponorului (950 m) iar cel mai înalt punct calcaros fiind Biserica Moţului (1 466 m) iar ca punct
necarbonatic este Măgura Vânătă (1 641 m), rezultând o altitudine medie de 1 300 m. În acest
platou, pe fundul său se găseşte o vegetaţie ierboasă utilizată la păşunatul animalelor (în acest scop
se utilizează mica transhumanţă, de către satele de la baza munţilor, adică vara animalele sunt
urcate iar în sezonul rece ele sunt coborâte înapoi). Pentru această îndeletnicire, sunt construite
stâne de tip târle (în fiecare an stânele îşi schimbă amplasamentul). Printre ierburi, pe fundul
dolinelor impermeabilizate cu argila de decalcifiere, apar molizi izolaţi sau în unele locuri sunt
dispuşi în mici pâlcuri de forma unui “parc”; în schimb, pe culmile din jurul platoului se găsesc
păduri de amestec conifere-foioase (molizi şi fagi), dovezi ale inversiunilor termice cu repercusiuni,
după cum se vede, în răspândirea altitudinală a vegetaţiei. Substratul este dat de roci diverse pe care
se formează soluri diferite: pe calcare soluri litomorfe-rendzine şi terra rossa, pe substratul
aluvionar din poiană se formează solul podzolic mediu trofic, în condiţii destul de aspre de climă
(temperatura medie anuală de cca 4°C pe fundul platoului şi de 5-6° pe culmile vestice dar de cca
2°C pe Măgura Vânătă). Umezeala este mare, ceaţa este frecventă datorită lacurilor şi mlaştinilor
oligotrofe. Precipitaţiile ating valoarea de cca 1 600 mm/an. Cam aceleaşi situaţii sunt valabile şi
pentru celelalte platouri carstice menţionate, şi situate înspre nordul unităţii montane: Călineasa,
Mărşoaia, Poiana Ursoii, etc.
Evident că platourile carstice şi mai ales cel al Padişului au şi un “peisaj subteran” oferit de
marile peşteri şi de avene: sistemul Lumea Pierdută, sistemul din Groapa de la Barsa, sistemul
Peşterii de la Căput, sistemul Cetăţile Ponorului-Galbena, sau marile avene ale Platoului Lumea
Pierdută, Avenul Borţig, Avenul Focul Viu, Avenul Vraniţa, etc. De asemenea, trebuie să
reamintim de cele trei peşteri care adăpostesc gheţari subterani: Focul Viu, Borţig, Peştera Gheţarul
de la Barsa. Vegetaţia ierboasă cuprinde plante ruderale datorită păşunatului intens: stirigoaie
(Veratrum album), ştevia (Rumex alpinus), spanacul oilor (Chenopodium bonus-henricus), etc. În
Platoul Ursoii golul este lăsat ca fâneaţă pe când la Padiş el este utilizat ca păşune, împărţită între
câteva sate din Depresiunea Beiuşului (Jud. Bihor).
Vegetaţia lemnoasă nu este bine reprezentată la baza platoului datorită lipsei generalizate a apei,
fapt care este valabil pentru toate platourile carstice din Munţii Padiş-Scărişoara. În schimb, culmile
care delimitează platourile carstice sunt acoperite de păduri. La Padiş, pădurile fac parte din Parcul
Naţional al Apusenilor şi, de aceea, ele sunt ocrotite. Printre arbori apar şi specii de plante ierboase:
rogoz (mai multe specii de Carex), garofiţe (Dianthus spiculifolius), iarba surzilor (Saxifraga
aizoon), clopoţei (Campanula kladniana), genţiane, etc. La Padiş s-au executat foraje geologice
pentru descoperirea de resurse minerale (bauxită, minereuri uranifere), acum sistate, dar urmele
explorărilor au rămas: instalaţii complete, ţevi de foraj prin care curge apă şi ca atare cu deranjarea
echilibrului hidrologic din interiorul platoului, etc. (Ca în Şesul Padişului, Poiana Vărăşoaia,
Groapa de la Barsa, etc.).
Un aspect deosebit îl oferă abrupturile calcaroase din platou: Pietrele Boghii, Piatra Galbenii,
Biserica Moţului, etc. De asemenea, văile cu caractere specifice (apariţie din izbucuri, dispariţie
prin ponoare, văi seci), lacuri permanente (Vărăşoaia, Tăul fără Fund, Negru) sau temporare,
molhaşurile, etc., dau un aspect deosebit acestui platou care stă la “temelia” Parcului Naţional al
Apusenilor. Datorită importanţei obiectivelor ştiinţifice şi turistice, Padişul a devenit o importantă
regiune turistică. Prin crearea parcului naţional se va realiza o ocrotire integrală şi reală a tuturor
elementelor naturale din Padiş ca şi a celorlalte platouri carstice, atât la suprafaţă cât şi în adâncime.
152
11.2.2.2. Geofacies de platouri calcaroase cu aşezări umane. În această categorie intră
platourile Ocoale-Scărişoara, Sohodol, Preluca, Dl. Dosu Mărşoii, etc. Prezenţa locuinţelor umane
atestă un climat mai acceptabil pentru om deşi se resimte lipsa acută a apei (din acest motiv, de
pildă, locuitorii din Platoul Ocoale-Scărişoara, au primit dreptul de a utiliza gheţarul din Peştera
Scărişoara pentru consum, încă din secolul trecut; P. Cocean, 1984).
Temperatura medie anuală a aerului este de aproximativ 4-5-6°C, în funcţie de loc, cu aceleaşi
fenomene de inversiuni termice ca şi la Padiş, iar cantitatea medie a precipitaţiilor este în jur de 1
000 mm anual, mult mai scăzută decât în cazul platourilor lipsite de aşezări. De altfel, se observă că
platourile lipsite de aşezări sunt situate mai la specifice platourilor carstice: astfel, el utilizează
fundul platourilor (adică fundul dolinelor, a uvalelor, etc.) în agricultură (mai ales legumicultură),
păşunat sau fâneaţă (fenomen sesizabil în Platoul Ocoale-Scărişoara, apoi în Sohodol, etc.), lăsând
în schimb culmile înconjurătoare acoperite de păduri care au un rol de protecţie antierozională.
Aşadar, în timp, asupra acestor platouri au avut loc transformări importante dar nu distructive total;
azi, aceste platouri sunt într-un echilibru relativ, nord şi, de regulă, la altitudini mai ridicate decât
platourile care adăpostesc aşezări care sunt mai jos altitudinal cu circa 100-200 m. Omul s-a adaptat
condiţiilor mai rigide specifice platourilor carstice: astfel, el utilizează fundul platourilor (adică
fundul dolinelor, a uvalelor, etc.) în agricultură (mai ales legumicultură), păşunat sau fâneaţă
(fenomen sesizabil în Platoul Ocoale-Scărişoara, apoi în Sohodol, etc.), lăsând în schimb culmile
înconjurătoare acoperite de păduri care au un rol de protecţie antierozională. Aşadar, în timp, asupra
acestor platouri au avut loc transformări importante dar nu distructive total; azi, aceste platouri sunt
într-un echilibru relativ, asupra lor acţionând atât natura (mai ales prin eroziune carstică) cât şi omul
(prin agricultură, exploatare forestieră, turism), ultimul încercând să nu mai deranjeze mai mult
echilibrul naturii, fiind conştient de urmările acţiunii sale negative. Dintre aceste platouri carstice,
platoul care adăposteşte celebrul gheţar de la Scărişoara, adică Platoul Ocoale-Scărişoara, este cel
mai vizitat de către turişti.
Deşi încă nu s-a conturat pe deplin, remarcăm începutul devenirii unui peisaj turistic în cadrul
platourilor carstice Padiş şi Ocoale-Scărişoara. Modificările aduse de către turism nu sunt încă
pregnante şi cu efecte negative decât în mică măsură. S-au efectuat unele construcţii (cabane, căsuţe
turistice, s-au făcut amenajări de tipul podeţelor, scări metalice, cabluri metalice, etc, s-au efectuat
marcaje turistice, ş.a.) care nu afectează global.
11.2.2.3. Geofacies de goluri subterane. În subteran, la anumite adâncimi, de până la 100-200
m (cazul Cetăţilor Ponorului, Avenului din Şesuri, Avenul Hoanca Urzicarului, avenele Lumii
Pierdute, etc.) s-au format mari goluri subterane care au un microclimat specific, cu mici oscilaţii
între vară-iarnă, astfel că se pot forma zăpezi şi gheţari subterani, cu umiditate bogată de peste 90%,
cu valori reduse ale evaporării, şi care prezintă unele exemplare de faună mai ales la intrare. În
unele peşteri, şi anume cele cu ventilaţie puternică, datorită faptului că au două intrări, nu se pot
forma formaţiuni reci, zăpezi sau gheţari. În adâncuri se pot forma mari sisteme cavernicole ce pot
fi explorate numai de către speologi versaţi.
Unele peşteri şi avene au fost parţial amenajate pentru vizitare; aceste amenajări (scări, cabluri,
etc,), nu afectează negativ prea mult ansamblul acestor goluri subterane (Cetăţile Ponorului, Cetatea
Rădesei, Peştera Scărişoara, etc.).
Dorim să menţionăm cazul renumitei peşteri a Urşilor de la Chişcău, descoperită în anul 1975 şi
inaugurată în anul 1980, după ce a fost amenajată din punct de vedere tehnic. Astfel, am observat la
deschiderea peşterii pentru vizitare (în vara anului 1980) că toate formaţiunile peşterii (stalactite,
stalagmite, coloane, baldachine, etc,) erau albe complet; datorită unui număr mare de vizitatori
turişti şi mai ales a respiraţiei lor ca şi prin deschiderea repetată a uşilor peşterii, după câţiva ani
buni, formaţiunile au primit o culoare cenuşietică datorită oxidării lor; de asemenea, dacă la început
gours-urile erau pline cu apă, după un timp apa lor a fost evaporată, datorită uscăciunii treptate
rezultată prin deschiderea porţilor de acces, intrare-ieşire, apoi datorită respiraţiei turiştilor, astfel că
pentru atenuarea uscăciunii s-au introdus ţevi de apă prin care fenomenul de uscăciune este
contracarat.
153
11.2.3.GEOCOMPLEX DE VERSANT
Versanţii din Munţii Padiş-Scărişoara sunt, în general, acoperiţi de vegetaţie, fie de tip ierbos,
fie de tip silvic, dar sunt şi versanţi, mai ales în cadrul calcarelor, lipsiţi de vegetaţie sau cu
exemplare rare de vegetaţie, abrupţi, uneori până la verticala absolută. În cadrul geocomplexului de
versant se deosebesc următoarele geofaciesuri: cu păduri de conifere, cu păduri de amestec
conifere-foioase, cu vegetaţie ierboasă, de versant abrupt, de versant cu aşezări umane.
11.2.3.1. Geofacies de versant cu păduri de conifere. Acest tip de peisaj se întâlneşte cu
precădere în partea de nord şi de nord-est, pe roci cristalofiliene mai ales, deci pe roci acide care au
dat naştere spodosolurilor cu troficitate relativ redusă. Climatul este rece şi umed, cu temperatura
medie anuală de 2-4°C şi precipitaţii anuale de 1 400-1 600 mm. Vânturile sunt reci, dinspre nord,
nord-vest sau mai rar nord-est. Păduri de conifere menţin versantul nordic al Măgurii Vânete, cel
sudic (prezenţa pe acest versant a pădurilor de conifere o explicăm prin frecventele inversiuni
termice din cadrul Platoului Padiş), versantul drept al Văii Călineasa, versantul drept al Văii
Ţiclăului, versanţii Belişului (Pădurea Ţiglău), versantul stâng al Văii Poiana Horei (Apa Caldă)-
ultimii trei aparţinând Munţilor Gilău-Muntele Mare; păduri se mai găsesc şi în partea centralestică, pe versantul drept al Albacului (înspre avale până la Valea Bulzilor), pe versanţii Ordâncuşei
(sectorul din amonte), versanţii Gârdişoarei în regiunea de izvoare, etc. De asemenea, păduri de
conifere apar în sud pe versanţii Văii Popasului, apoi în sud-est între localităţile Deve şi Faţa (Dl.
Faţa Albacului, etc.), pe versantul nordic al Munţilor Biharia, etc. În nord şi nord-est, pădurile sunt
mult mai compacte decât în celelalte regiuni enumerate, în ultimele pădurilor micşorânduli-se
arealul în urma acţiunii omului pentru construirea de vetre de aşezări. Pădurile de pe Măgura
Vânătă şi din bazinul Someşului Cald au fost menţinute datorită includerii lor în rezervaţia biosferei
(Parcul Naţional al Apusenilor).
În general, în nord pădurile se formează pe substrat de roci cristalofiliene, cu soluri de tip
spodic, iar în sud, centru şi sud-est, pe roci grezoase cuarţitice, pe soluri de tip brun eu-mezobazic.
În zona Vf. Vârtop (1 295 m) răşinoasele apar pe substrat permian din pânza de Codru, alcătuit din
gresii, conglomerate şi argile. Solurile sunt destul de sărace şi de aceea productivitatea lor este
medie.
11.2.3.2. Geofacies de păduri de amestec conifere-foioase. Acest tip de peisaj, mai ales de
molid-fag (Picea abies-Fagus sylvatica) se întâlneşte, în afara platourilor carstice, pe versanţii Văii
Galbena, de-o parte şi de alta, între culmile Borţig-Piatra Galbenii-Măgura Sacă la est şi culmea Vf.
Ţapu-Ştirbina-Giunaşul-Tătăroaia la vest; pe versanţii Arieşului Mare, Cobleşului, Gârdei Seci,
Ordâncuşei, versantul stâng al Pârâului Izbucul, parţial al Călinesei; imediat la vest de culmea
Ţapu-Tătăroaia după care, spre vest, spre Depresiunea Beiuşului urmează pădurea de foioase, la
altitudini sub 800 m. Prezenţa pădurilor de amestec dovedeşte un climat mai blând decât în cazul
pădurilor pure de conifere, atât în privinţă termică cât şi pluvială. Dacă în cea mai mare parte
substratul este dat de şisturi (gresii cuarţitice, conglomerate ale pânzei de Codru) la Arieşul Mare,
Cobleş, Ţapu, etc., iar la Izbuc şi Călineasa roci werfeniene (gresii cuarţitice), la Gârda Seacă şi la
afluentul său Ordâncuşa substratul este dat de roci carbonatice. Solurile sunt cambisoluri eumezobazice sau litomorfe (rendzine, terra rossa). Pădurile respective sunt mediu productive şi sunt
menţinute pe pantă pentru a nu se produce dereglări ale terenului. Dacă în nord şi nord-est aceste
păduri sunt mult mai compacte, în sud ele prezintă poieni utilizate la păşunatul animalelor sau
prezintă vetre de aşezări umane.
11.2.3.3. Geofacies de versant cu păduri de foioase. De regulă, versanţii care prezintă păduri
de foioase sunt situate în partea de vest, începând de la culmea Ţapu-Tătăroaia şi, respectiv, de la
abrupturile Bogăi. Pădurile de foioase ţin de la aceste limite până la contactul cu dealurile
piemontane ale Depresiunii Beiuşului, unde ele au fost înlocuite, după defrişare, de terenuri
agricole. Substratul este dat de roci aparţinând sistemului pânzelor de Codru, gresii şi conglomerate
permo-triasice iar în nord, spre Crişul Pietros, apar banatite paleocene şi anume granodiorite ce se
exploatează, după cum s-a mai menţionat, la Pietroasa. Rocile dau cambisoluri, mediu trofice, iar
pădurile sunt mijlociu productive şi sunt în mare parte păstrate ca mijloc antierozional, datorită
154
declivităţilor deosebit de accentuate (de pildă, de la culmea Ţapu (1 476 m)-Tătăroaia (1 291 m)
până la contactul cu Depresiunea Beiuşului (500-600 m altitudine) este o distanţă de 6 km, pe o
pantă a reliefului de cca 13%).
În pădurea de foioase, de pe soluri brune, elementul dominant este fagul (Fagus sylvatica) dar
apar şi alte foioase ca stejarul (Quercus robur), gorunul (Q. sessiliflora), teiul (Tillia cordata),
frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus montana), carpenul (Carpinus betulus), arţarul (Acer
platanoides), alunul (Corylus avellana), etc. Dintre plante cu flori amintim pe: mama pădurii
(Asperula odorata), plantă numită şi vinariţă, steluţă (Stellaria nemorum), brei (Mercurialis
perennis), floarea de nu mă uita (Myosotis silvatica), gălbiniţa (Galeobdolon luteum), etc.
Versanţii vestici sunt lipsiţi de aşezări umane datorită pantelor foarte mari dar şi umezelii
bogate, datorită maselor de aer vestice, fiind de cca 900-1 000 mm/an. Temperatura este ceva mai
ridicată, de 6-8°C, permiţând astfel vegetarea foioaselor.
11.2.3.4. Geofacies de versant cu vegetaţie ierboasă (păşuni şi fâneţe). Acest tip de geofacies
este de găsit cu precădere în regiunile locuite de om, dar nu numai. Există vegetaţie herbacee care a
existat permanent (ne referim la poienile din vest, la cele din platourile carstice, etc.), dar există
păşuni şi fâneţe rezultate ca urmare a acţiunii umane, deci în urma defrişării pădurilor. Omul a
introdus în ultimele regiuni chiar şi mici suprafeţe agricole, unde se cultivă cu precădere plante
adecvate regiunilor montane: cartofi, in, legume, secară, pomi fructiferi care dau rod târziu (pe
Valea Arieşului Mare), etc.
Fâneţe se întind în bazinul superior al Arieşului Mare, până la cca 1 200 m altitudine, la Casa de
Piatră, Cobleş, Poiana Florilor, poienile din jurul Vârfului Tătăroaia, Faţa Albacului, pe Gârda
Seacă, pe Ordâncuşa (amonte de sectorul cheilor), etc. Poienile urcă şi pe platourile carstice (Padiş,
Ocoale-Scărişoara, Mărşoaia, etc.). Între plantele reprezentative amintim câteva specii: margarete
(Chrysantemum leucanthemum), piciorul cocoşului (Ranunculus pedatus), gălbenele de pădure
(Ranunculus nemorosus), clopoţei (Campanula abietina), pătlagina (Plantago major, P. media, P.
lanceolata), sunătoarea (Cerastium caespitosum), coada şoricelului (Achillaea millefolium),
panseluţe (Viola declinata, V. tricolor), ciuboţica cucului (Primula veris), şi numeroase alte specii.
Omul utilizează această vegetaţie ierboasă pentru creşterea animalelor dar ia măsuri de ocrotire a
pajiştilor, astfel că nu se înregistrează degradări de natură decât poate o sărăcire în specii şi apariţia
plantelor ruderale ca urmare a păşunatului intens. Solurile, de tip eu-mezobazic, sunt mediu trofice
şi numai vegetaţia ierboasă, respectiv cea de pădure (izolat, în pâlcuri) vegetează pe ele.
11.2.3.5. Geofacies de versant abrupt. În anumite locuri se remarcă în peisaj abrupturiescarpamente, care ies în evidenţă prin pantă mare, aproape de verticală, înălţimi mari, de zeci şi
chiar de sute de metri, lipsite de vegetaţie. Asemenea abrupturi sunt întâlnite, de regulă, în cadrul
regiunilor calcaroase: abrupturile Bogăi, ale Galbenei, Piatra Galbenii, ale Someşului Cald, Pietrele
Negre, abrupturile din Cheile Albacului, Cetăţile Ponorului, etc. Un abrupt datorat eroziunii în
gresii şi conglomerate şi şisturi argiloase permiene este dat de Groapa Ruginoasa şi de Valea Seacă.
Sunt şi abrupturi datorate omului: cariere de roci de construcţie (Pietroasa, Boga, Chişcău, Băiţa,
etc.), sau drumuri construite în sectoare de chei, etc. Scoatem în evidenţă şi cazul Pietrei Bulzului
de lângă Boga care constituie o klippă calcaroasă, etc.
Abrupturile, fiind în general dezgolite de vegetaţie, nu au soluri, fiind supuse unor fluctuaţii
mari termice atât zilnic cât şi anotimpual, producându-se fenomene de dezagregări, rezultând
acumulări de grohotişuri (în Cetăţile Ponorului, la baza Pietrei Arse, a abrupturilor Bogăi, la baza
Cuciulatei din Cheile Someşului Cald, la baza Vf. Biserica Moţului, etc.).
Aceste abrupturi îşi datorează existenţa petrografiei coroborată cu tectonica şi, după cum s-a
văzut, în anumite locuri omului. Sunt utilizate, pe lângă roci de construcţie şi căi de acces, şi în scop
turistic, punctele lor cele mai înalte fiind utilizate ca puncte de observare a naturii înconjurătoare
(ex. Vărăşoaia, Biserica Moţului, Pietrele Boghii, Vf. Măgura Vânătă, etc.).
11.2.3.6. Geofacies de versant cu aşezări umane. Acolo unde condiţiile de relief şi de climă
permit, s-au instalat aşezări umane permanente. Aşezările, de tip risipit (crânguri), sunt dispuse mai
ales în partea central-sudică şi sud-estică, parţial în nord-est. Aşezările au căutat, în general,
versanţii cu expunere sudică, cu pante ceva mai line, cu condiţii climatice mai favorabile, cu soluri
155
cambice care permit vegetarea ierburilor utilizate la păşunat sau a plantelor de cultură. Aşezările sau dispus şi pe pante sud-vestice unde lumina solară are acţiune benefică la orele de amiază şi de
după amiază-cazul Cobleşului, de pildă. Sunt şi situaţii de ridicarea locuinţelor pe pante estice
(Fericetul, de exemplu) cu lumină solară dimineaţa şi până spre orele de amiază, etc. Nu se
înregistrează cazuri de aşezări umane cu expoziţie nordică decât extrem de rar şi numai în zone
largi, deschise, la exteriorul regiunii studiate (Smida, Giurcuţa, etc.). Pe versanţi se găsesc păduri cu
rol ecologic, antierozional. Pe versanţii vestici aşezările lipsesc datorită pantelor mari care sunt
acoperite de păduri cu acelaşi rol de protecţie, antierozională.
Dintre satele-crânguri situate pe versant enumerăm câteva: Cobleş, Hornieşti, Avrămeşti,
Flocoşi, Hodobana, Casa de Piatră, Sfoartea, Trânceşti, Hirieşti, Fericet, Deve, ş.a. Deşi, după cum
s-a văzut, au loc transformări ale naturii, degradările sunt limitate, deoarece locuitorii depind de
aceste regiuni şi nu-şi “permit irosirea” sursei lor de existenţă, şi ca atare, iau măsuri de prevenire şi
de stingere a cauzelor degradării naturii. Păşunile sunt îngrădite cu bârne de lemn ca animalele să
nu ajungă la ele decât atunci când este nevoie (cazul localităţii Ocoale din Platoului OcoaleScărişoara), drumurile de acces sunt pietruite şi au un traseu sinuos, în “serpentine”, arătura se face
paralel curbelor de nivel, nu sunt folosite mijloace grele mecanice, etc.
11.2.4. GEOCOMPLEX DE VALE
O altă categorie de geocomplexe o formează valea, în care se deosebesc două tipuri de peisaje,
şi anume geofacies de văi lipsite de aşezări umane şi respectiv geofacies de văi care au aşezări
umane de-a lungul lor.
11.2.4.1. Geofacies de vale lipsită de aşezări umane. Văile lipsite de aşezări sunt cele din
partea de vest, cu scurgere vestică, în Crişul Negru; cele din nord, cu scurgere spre Someşul Cald şi
chiar şi acest râu nu are aşezări decât înafara regiunii, la Smida şi la Giurcuţa; dintre văile cu
scurgere spre sud numai unele văi, cele strâmte, adâncite, extrem de abrupte, sunt lipsite de aşezări
(Vălcea, Starpă, Mişciui, etc.) iar spre est câteva mici pâraie afluente Albacului sunt lipsite de
aşezări umane.
Văile cu scurgere spre vest, străbat regiuni împădurite, au pantă mare (ex. Valea Chişcăului
coboară pe 6 km distanţă o diferenţă de nivel de 800 m, de la 1 200 m la 400 m altitudine, deci o
pantă de 13%; Valea Sighiştelului coboară pe 5,5 km lungime o diferenţă de nivel de 550 m, de la 1
000 m la 450 m, rezultând o pantă de 10%, etc.), curg rapid, formează repezişuri şi cascade (ex., pe
micile pâraie ce vin dinspre Pietrele Boghii), transportă o mare cantitate de apă (ex., debitul Crişului
Pietros la Pietroasa este de 4,15 mc/s şi, de altfel, pe acest râu s-au ridicat microhidrocentrale), cu
efecte negative la inundaţii şi datorită aportului mare de aluviuni şi materiale transportate la
inundaţii. De altfel, Crişul Pietros deţine recordul naţional prin valoarea scurgerii maxime cea mai
ridicată (asigurare 1%) de 2 100 l/s.kmp iar dacă se include şi suprafaţa platoului Padiş, rezultă o
valoare de 1 663 l/s.kmp (I. Ujvári, 1972).
Văile cu scurgere vestică transportă şi o cantitate mare de materiale (ex. Galbena din Groapa
Ruginoasa; de aici îi şi provine numele, de atfel). La revărsări şi inundaţii aceste ape sunt
periculoase, încă un motiv pentru care aşezările sunt rare în regiunea de munte (Juleşti, iar ca sat de
vacanţă Boga). Aceste văi fiind dispuse pe direcţia vestică, sunt umede, datorită precipitaţiilor
însemnate (900-1 000 mm/an) aduse şi de vânturile de vest, şi fiindcă sunt adâncite, sunt ferite şi de
soare, de aceea şi temperaturile sunt destul de scăzute, mai ales în sectoarele înguste, des umbrite.
Omul a utilizat aceste văi pentru a pătrunde în interiorul muntelui, construind pe fiecare dintre
aceste văi, inclusiv pe unii afluenţi, drumuri de acces; au avut loc şi alte amenajări care, în general,
nu au afectat prea mult echilibrul natural, ca de pildă, o păstrăvărie la Juleşti, microhidrocentrale
amonte de Pietroasa, amenajarea peşterii de la Chişcău, etc.
Văile cu scurge în direcţia nord, Izbucul, Călineasa iar din unirea lor Bătrâna, apoi Tomnatecul,
etc., au pantă mai redusă (de pildă Izbucul, are o pantă de scurgere de 3,33%-pe o lungime de 6 km
coboară de la 1 250 m la 1 050 m altitudine, la locul confluenţei cu Valea Călineasa; Călineasa are o
pantă de 4,75%, adică coboară pe o distanţă de 8 km de la 1 430 m la 1 050 m), etc. Aceste văi sunt
156
mai umede, reci, umbrite, iar versanţii sunt acoperiţi cu păduri de conifere; din aceste motive, la
care se adaugă şi umezeala mare a substratului (dovedită şi de prezenţa turbăriilor) fac ca aceste văi
să nu fie locuite. Văile oferă posibilitatea pătrunderii în interiorul muntelui şi din acest considerent
pe ele s-au construit drumuri forestiere. Văile amintite, parcurg terenuri, fie cu substrat calcaros, fie
cu substrat alcătuit din şisturi cristaline; cursul este lent, pâraiele formând din acest motiv traseuri
meandrate, şi rezultând terenuri mlăştinoase (pe Valea Izbucului, pe Bătrâna) în care domină specia
de Sphagnum. Pe toate văile umede se găsesc specii de brustur (Petasites albus), flori galbene de
ruji (Telekia speciosa), floarea de nu mă uita (Myosotis palustris), şopârliţa (Parnassia palustris),
bumbăcariţa (Eriophorum angustifolium), sânzienele de baltă (Galium palustre), etc. Substratul,
oriunde ar fi plasat, este divulgat de tipul de vegetaţie care se formează: astfel, pe rocile cuarţoase
ale permianului sau jurasicului inferior vegetează afinişuri (Vaccinium myrtillus, V. uliginosum),
merişor (Vaccinum vitis-idaea), ferigi (Dryopteris filix-mas), muşchi (Hypnum, Pogonatum); pe
dolomite apar mai ales graminee şi flori montane; pe substratul acid (pe roci cristalofiliene) apar
muşuroaie înierbate pe care se dezvoltă vaccinete mai ales. În mare, şi Someşul Cald are aceleaşi
caractere ca şi afluenţii săi. Astfel, are o pantă de scurgere destul de molcomă, panta generală, în
sectorul de studiu, este de 2,28%, doar în sectorul de chei este mai mare 4,54%. În apropiere de
vărsarea Pârâului Bătrâna în Someşul Cald se găseşte o zonă mlăştinoasă (turbării oligotrofe). Valea
Someşului Cald este asimetrică avale de chei, cu abrupturi pe partea stângă (Culmea Runcul Ars,
Humpleul, Pietrele Onachii) şi porţiuni joase pe partea dreaptă, porţiuni orizontalizate de depozitele
de terasă (t1
). Pe Valea Someşului Cald ca şi pe afluenţii săi s-au construit drumuri forestiere pentru
uşurarea exploatării lemnului.
În sud doar văile în chei nu prezintă aşezări umane. Chiar şi văile cu alternanţă de sectoare
lărgite (bazinete) şi de sectoare îngustate (chei) au alternanţă de zone naturale (chei) şi de zone
umanizate (bazinetele depresionare). Ca râuri lipsite de aşezări exemplificăm: Valea Starpă, Valea
Vălcea, Valea Mişciui, etc. Aceste văi sunt foarte strâmte, ele fiind formate în roci calcaroase, şi au
pantă mare (Valea Vălcea-20,76%; Valea Starpă-7,17%, etc.). Versanţii acestor văi sunt foarte
abrupţi, stâncoşi, lipsiţi sau cu rare exemplare de vegetaţie. Localităţi apar doar la capătul acestor
văi, acolo unde pantele se îndulcesc. De remarcat că toate abrupturile, cheile, escarpamentele sunt
interesante şi valorificate turistic (şi chiar în alpinism).
Văile din nord-est au aşezări doar în sectorul din avale: Valea Belişului, V. Ţiclăului,
Ghiurcuţii, V. Bulzilor, etc. Aceste văi străbat regiuni cu substrat cristalofilian, cu roci acide, deci
cu un sol infertil sau slab fertil, pe care vegetează mai ales păduri de conifere. Văile sunt umede,
umbroase şi reci, ce străbat regiuni împădurite, poienile apărând doar în sectorul din avale, în
preajma localităţilor.
În general, văile care nu au aşezări umane sunt puţin modificate, dar majoritatea au drumuri de
acces spre interiorul munţilor, pentru care s-au efectuat tăieri în versanţi (explozii, parapete, poduri
de beton, etc.).
11.2.4.2. Geofacies de vale cu aşezări umane. Văile care oferă condiţii favorabile pentru
habitat uman sunt cele din sud şi sud-est. Valea cea mai umanizată este Arieşul Mare cu aşezări
liniare, ceva mai compacte decât crângurile tipice, aşezări ca Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara,
Albac. Şi văile afluente ale Arieşului Mare au, în general, aşezări: Cobleş, Gârda Seacă, Ordâncuşa
(amonte de sectorul de chei), Albacul.
Dintre alte văi cu aşezări, dar numai în sectorul situat spre exteriorul munţilor, remarcăm: văile
vestice (pe Chişcău sau Muncelul se găseşte localitatea Juleşti, pe Crişul Pietros satul de vilegiatură
Boga iar la ieşirea din munte satul Pietroasa, pe Crişul Băiţei localităţile de interes minier Băiţa Plai
şi Băiţa) iar în est pe Valea Belişului Poiana Horea iar pe Valea Ghiurcuţii localitatea Giurcuţa
(aceste ultime văi cad la exteriorul regiunii geografice de studiat).
Pe toate aceste văi condiţiile sunt favorabile pentru locuit: climat de adăpost, deşi cu dese
inversiuni de temperatură, apar soluri aluviale care pot fi cultivate şi unde apar şi fâneţe; pot fi
cultivate legume şi pomi fructiferi, care însă fructifică mai târziu decât cei din Depresiunea
Beiuşului, de exemplu, la meri, la pruni întârzierea fiind de aproximativ o lună. Aceste văi sunt
incluse şi în circuit turistic, mai ales Arieşul Mare şi Gârda Seacă-Ordâncuşa.
157
În aceste văi omul a introdus anumite modificări în timp dar nu periculoase pentru stabilitatea
echilibrului natural. Văile, totuşi, sunt periodic inundate sau revărsate şi de aceea sunt necesare
îndiguiri şi alte măsuri de prevenire a acestor situaţii neplăcute. Valea cea mai umanizată este
Arieşul Mare ca şi afluenţii săi şi care au pante mai line: Arieşul Mare de 1,67% până la Albac,
Cobleşul 1,84%, Gârdişoara-Gârda Seacă 3,37%, Ordâncuşa 6,55%, Albacul 3,42%. Arieşul Mare,
având şi aport de ape carstice, are un debit de 5,45 mc/s la postul hidrometric Scărişoara (I. Ujvári,
1972). Valorile termice sunt cuprinse între 4-6°C iar precipitaţiile între 700-900 mm/an. Văile
menţionate străbat numeroase regiuni poienite care oferă surse de hrană pentru animalele
locuitorilor.
Aşadar, în concluzie, peisajul montan al Munţilor Padiş-Scărişoara cuprinde patru tipuri de
geocomplexe (de culme, de platou calcaros, de versant şi de vale) iar acestea la rândul lor cuprind
geofaciesuri deosebite în funcţie de elementele biopedogeografice şi de prezenţa activităţii umane şi
a aşezărilor omeneşti.
Şi în acest caz, al văilor, menţionăm începutul formării unui tip de peisaj turistic pentru unele
văi sau pentru unele sectoare ale acestor văi, ca în cazul Arieşului Mare, sectorul superior, până în
dreptul localităţii Gârda de Sus, apoi Crişul Pietros-Boga, Valea Sighiştelului, Valea Chişcăului,
etc. Acest peisaj turistic se integrează armonios naturii şi nu se înregistrează modificări majore
negative.
11.3. STAREA PEISAJELOR
După menţionarea tipurilor de peisaj, în continuare, vom analiza starea acestor tipuri de peisaj,
în funcţie de acţiunea umană sau chiar de natură însăşi. Am stabilit starea actuală a geocomplexelor
şi a geofaciesurilor, cu incursiuni în trecut, ţinând seama că, de exemplu, crângurile au rezultat prin
fenomenul de “roire” din satele de pe vale, şi încercăm şi o prognoză a evoluţiei stării peisajelor.
Ţinând seama de teoria lui H. Erhart (1967), cea a biorhexistaziei, şi de lucrarea lui G. Bertrand
(1968), aplicată de P. Tudoran (1983) în lucrarea „Ţara Zarandului-studiu geoecologic”, în care s-au
introdus noţiunile de climax, şi a derivatelor sale-subclimax, paraclimax, parastazie, etc., în Munţii
Padiş-Scărişoara am deosebit următoarele tipuri de stări ale peisajelor, în funcţie de activitatea
umană şi de impactul acestei activităţi umane asupra peisajelor: starea de rhexistazie, echilibru
subclimaxic, paraclimaxic, stări care au fost semnalate pe hartă (vezi harta detaşabilă). Practic,
starea de climax nu se mai regăseşte nicăieri, acţiunea umană pătrunzând peste tot mai mult sau mai
puţin intens.
11.3.1.Geocomplexe şi geofaciesuri în starea de rhexistazie. Starea de rhexistazie cuprinde
acele tipuri de peisaje a căror dinamică este regresivă şi ireversibilă faţă de starea iniţială, adică faţă
de starea de climax. În munţii analizaţi există asemenea peisaje datorate fie acţiunii omului, fie
datorită acţiunii naturii. Ca acţiune naturală, deşi se pare că şi în acest caz şi omul a avut un
oarecare aport, este cazul renumitului fenomen torenţial, Groapa Ruginoasa de 20 ha (pe Valea
Seacă, care-şi are originea din Groapa Ruginoasa, au fost mine de exploatare a aurului în secolele
trecute). Groapa Ruginoasa are un puternic regres şi aproape că a detaşat vârfurile Ţapu (1 476 m)
şi La Morminţi (1 430 m), fapt ce se va realiza în viitor. Amintim apoi carierele de exploatare a
rocilor de construcţie (la Pietroasa, unde se exploatează granodioritul şi unde, datorită exploziilor,
are loc retragerea versantului; micul curs de râu ce-şi are pe aici traseul se retrage şi el permanent
odată cu retragerea versantului); carierele de marmură de la Chişcău, Băiţa, etc. Apoi, aici intră
tăierile de drumuri în versanţi, care în cele mai multe cazuri au rezultat prin “puşcări”, deci prin
explozii. Cu excepţia Groapei Ruginoasa, care se dezvoltă în continuare, celelalte sunt, datorită
rocilor tari, într-un stadiu de stabilitate, deşi cu retragere continuă în urma acţiunii umane.
11.3.2.Geocomplexe şi geofaciesuri în biostazie cu echilibru subclimaxic. Nicăieri pe
teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara nu se poate vorbi de starea de climax deoarece omul a intervenit
în toate tipurile de peisaje, mai mult sau mai puţin, prin diferite activităţi, fără a se ajunge la o
evoluţie ireversibilă, ele având deci un echilibru subclimaxic. Vegetaţia forestieră sau herbacee este
densă şi bine fixată, eroziunea solurilor este relativ redusă, fauna relativ bogată, etc., deci
158
potenţialul ecologic este bine conservat. Cea mai mare parte a peisajelor se găseşte în această stare:
pădurile de toate tipurile asupra cărora omul a intervenit prin exploatări forestiere, păşunile şi
fâneţele, văile lipsite de aşezări umane, cea mai mare parte a platourilor carstice, culmile montane,
etc. În aceste geocomplexe şi geofaciesuri, şi chiar geotopuri, omul a intervenit prin anumite
activităţi (exploatare forestieră, păşunat, explorări geologice, turism, construirea de drumuri, ş.a.)
dar fără a se produce degradări deosebit de grave, natura putând să revină total sau parţial la starea
iniţială (de exemplu, pe locurile unde s-a tăiat pădurea se execută reîmpăduriri sau apare o pădure
secundară care va continua să protejeze substratul faţă de acţiunea eroziunii; iarba păşunată sau
cosită se va reface, ş.a.m.d.).
11.3.3.Geocomplexe şi geofaciesuri în biostazie cu echilibru paraclimaxic. În această stare
intră tipurile de peisaje actualmente stabile, a căror structură a fost uşor modificată în urma unor
intervenţii antopice, fără a se ajunge, însă, la degradări ireversibile. Astfel, în platourile carstice
locuite de om s-au adus modificări ale naturii prin tăieri de păduri pentru a se crea spaţiu amplasării
de vetre de aşezări umane, pentru a avea vegetaţie ierboasă-păşuni sau fâneţe-, fundul dolinelor şi
uvalelor este utilizat în agricultură de subzistenţă, etc.
Dar omul ia măsuri de a nu se ajunge la degradarea naturii (ex., platoul Ocoale-Scărişoara).
Versanţii care prezintă aşezări umane intră, de asemenea, în această categorie. Omul a defrişat în
parte pădurea pentru a-şi amplasa locuinţa, în locul pădurii a apărut iarba utilizată la creşterea
animalelor, ba chiar a luat mici terenuri în agricultură dar atunci când apar semne ale degradării se
iau măsuri prompte de stingerea cauzelor respective.
În starea de biostazie cu echilibru paraclimaxic se găsesc văile cu aşezări umane (Arieşul Mare,
Cobleş, Gârdişoara-Gârda Seacă, Albac, Crişul Băiţei, etc.), versanţii ocupaţi de aşezări umane
(versanţii Cobleşului, Gârdei Seci, Dl. Costeşti, Valea Albacului, etc.) şi platourile carstice ocupate
de aşezări omeneşti (Sohodol, Ocoale-Scărişoara, Lespezea, etc.), dar şi platourile carstice lipsite de
aşezări dar a căror bază este în atenţia omului prin păşunat, explorări geologice, turism, etc.(ex.,
Padiş, Călineasa, Mărşoaia, Poiana Ursoii, etc).
În concluzie, în trecut au avut loc modificări asupra naturii mai ales în cazul regiunilor ocupate
de aşezări umane dar care nu au devenit catastrofale asupra naturii, omul încercând un coabitat
echilibrat cu natura. De aceea, nicăieri nu se poate vorbi de un mediu complet artificializat (adică de
peisaje în parastazie cum le denumeşte autorul P. Tudoran, 1983); în viitor nu prevedem o
degradare accentuată din cauza activităţii umane datorită conştientizării urmărilor acestor activităţi,
fie la nivel naţional (ex., declararea Parcului Naţional al Apusenilor), fie la nivel regional (ocrotirea
unor obiective) sau la nivel local din cauză de necesitate vitală pentru locuitorii montani (ex.,
trebuinţă de vegetaţie ierboasă pentru creşterea animalelor, necesitatea menţinerii pădurii cu rol
ecologic şi de protecţie a solului, necesitatea îndiguirii malurilor râurilor primejdioase-Arieşul
Mare, Crişul Pietros, Crişul Băiţei, etc.).
Poate doar unele peşteri, puţin vizitate de către turişti, sunt apropiate de starea naturală, deoarece
şi aici omul a efectuat unele modificări pentru înlesnirea vizitării lor de către turişti (Peştera Urşilor,
Peştera Cetăţile Ponorului, Peştera Gheţarul de la Scărişoara, Peştera Cetatea Rădesei, ş.a.).
12. MEDIUL MONTAN
Conceptul de mediu geografic acumulează date esenţiale: compoziţia complexă (abiotică şi
biotică), ierarhizarea, conexiunea şi reciprocitatea relaţiilor între componente, diversitatea mişcării
specifice, caracterul polarizator al unor fenomene, îmbinarea în unităţi teritoriale, etc.
Evolutiv, mediul Munţilor Padiş-Scărişoara s-a modificat lent faţă de holocen în părţile de nord
şi de vest şi ceva mai intens în sud şi sud-est, acolo unde se găsesc instalate aşezări umane
permanente. Astfel, în holocen Munţii Padiş-Scărişoara erau acoperiţi de păduri de climă temperată
(foioase şi conifere) iar culmile înalte de pajişti alpine. Au urmat modificări lente ale mediului:
tăieri de păduri, exploatarea rocilor de construcţii, de minereuri, vânătoare excesivă, corectarea
cursurilor hidrografice, amplasarea de vetre umane, construirea de căi de comunicaţie, etc. În
general, antropizarea este slabă în nord şi vest, moderată în restul teritoriului şi destul de puternică
159
în sud-est în cadrul localităţilor permanente.
Munţii Padiş-Scărişoara au un mediu montan de înălţimi medii (altitudinea medie de 1 027 m)
cu culmi uşor boltite ocupate de păduri sau de pajişti subalpine şi versanţi domoli parţial acoperiţi
cu păduri sau cu iarbă dar sunt şi abrupturi calcaroase lipsite de vegetaţie, local apar turbării pe
suprafeţe relativ plane; solurile sunt puţin profunde, mediu sau slab productive, acide, sunt larg
răspândite solurile litomorfe, scheletice; activitatea pastorală este intensă în cadrul numeroaselor
poieni ce se găsesc pe teritoriul acestor munţi. În sud şi sud-est sunt prezente aşezări permanente
unde apar fâneţe pe culmi şi păduri pe versanţi. În cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara apar în
numeroase locuri platouri calcaroase cu dezvoltarea deosebită a formelor carstice şi cu vegetaţie
xerotermofilă. Pe văile situate în regiuni calcaroase sunt prezente numeroase chei şi defilee cu
abrupturi calcaroase iar pe unele văi, în sectoarele lor de lărgire, apar depresiuni intramontane
ocupate de aşezări umane (Arieşeni, Gârda de Sus, Albac, Horea, Boga, etc.) datorită unui climat
mai favorabil şi topoclimat de adăpost dar cu inversiuni de temperatură ce se reflectă şi în
inversiunile de vegetaţie.
În unele regiuni, acolo unde sunt prezente obiective ştiinţifice de mare importanţă, se poate
vorbi chiar de un “mediu turistic” ca în cadrul platoului Padiş, Cheile Someşului Cald, Platoul
Ocoale-Scărişoara, Valea Arieşului Mare, etc. În cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara este prezent şi un
mediu subteran dat de numeroasele goluri, peşteri şi avene, unde temperaturile sunt scăzute,
umiditatea este foarte mare, de peste 90%.
13. ORGANIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC
Prin organizarea spaţiului geografic se înţelege structura pe care au dat-o oamenii spontan sau
dirijat, individual sau colectiv, teritoriului. Este deci rezultatul acţiunilor umane acumulate în timp
şi imprimate spaţiului terestru. Organizarea teritoriului înseamnă ansamblu de măsuri organizatorice
(tehnice, economice, sociale şi juridice) pentru folositea judicioasă a terenului.
Sistematizarea rurală are ca obiect fundamental studierea raporturilor dintre aşezări umane şi
calitatea mediului (V. Cucu, 1977). Ca parte componentă a ansamblului acţiunilor de organizare
complexă a teritoriului, sistematizarea rurală are ca scop principal corelarea diferitelor funcţiuni
economice şi sociale ce se manifestă pe acelaşi teritoriu, precum şi cele de producţie, de locuire, de
comunicaţii, hidroamelioraţii, etc., vizând dezvoltarea echilibrată a teritoriului şi aşezărilor (I. Bold,
1973).
Deci, în privinţa organizării spaţiului geografic se au în vedere sistematizarea aşezărilor mai ales
a celor rurale predominante pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara, a pământului ca mijloc de
producţie în agricultură şi silvicultură, amenajarea bazinelor hidrografice (ex. Crişul Pietros, Arieşul
Mare), amenajarea fondului forestier, sistematizarea căilor de comunicaţie şi anume a celui rutier în
cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara, amenajări turistice prezente şi viitoare (Platoul Padiş, Platoul
Ocoale-Scărişoara, Cheile Someşului Cald, Valea Arieşului Mare, etc.) şi, desigur, crearea Parcului
Naţional al Apusenilor care se va axa pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara.
În Munţii Padiş-Scărişoara, pentru stăvilirea şi stingerea cauzelor factorilor perturbatori ai
echilibrului spaţiului geografic, se impun anumite măsuri:
-arătura să fie executată numai în sensul curbelor de nivel şi cu deosebire pe terenuri plane sau
cvasiplane;
-drumurile să se execute în serpentine şi să nu se folosească mijloace mecanice grele;
-îndiguirea malurilor râurilor mai ales în cazul celor care au frecvenţă mare în producerea
inundaţiilor (Crişul Pietros, Crişul Băiţei, Chişcăului, Arieşului Mare, etc.,); de obicei, imediat după
o inundaţie se iau măsuri de remediere a stricăciunilor (reparaţii de drumuri, de poduri stricate, de
case afectate, ca pe Crişul Pietros, pe Crişul Băiţei, pe Arieşul Mare, etc.) dar nu se iau măsuri
radicale, de stingerea totală dacă se poate a cauzelor prin baraje, lacuri de retenţie a viiturilor,
îndiguiri rezistente, ş.a.);
-împădurirea terenurilor exploatate forestier sau a celor neproductive sau slab productive, fapt ce
în parte se realizează (de pildă, pe raza Ocolului silvic Sudrigiu sunt prevăzute reîmpăduriri pe o
160
suprafaţă de 43,4 ha);
-utilizarea în regim de protecţie silvică a pădurilor redate cetăţenilor îndreptăţiţi (care numai pe
raza O.S. Sudrigiu atinge suprafaţa de 126 ha); recent s-a aprobat legea de redarea a până la 30 ha
de păduri foştilor proprietari;
-transformarea păşunilor în fâneţe prin care are loc o utilizare economică mai eficientă a
vegetaţiei ierboase şi prin care are loc o mai bună apărare a substratului de acţiunea erozivă; tot
legat de vegetaţia ierboasă, trebuie evitat fenomenul de suprapăşunat prin care are loc o sărăcire a
speciilor şi o slăbire a lor;
-aşezările rurale, de tip “crânguri” trebuie menţinute prin specificul lor, prin originalitatea lor,
dar trebuie asigurate dotări social-economice (reţea de drumuri de acces şi de exploatare,
electrificarea, înfiinţarea de şcoli, de dispensare, de magazine săteşti, de încurajare a micii industrii,
a agroturismului, de asigurarea apei, lemnului, şi altele);
-înfiinţarea de dotări turistice pentru deservirea numeroşilor turişti vizitatori ai acestor munţi şi
modernizarea bazelor existente de la Padiş, Scărişoara, Arieşeni, Boga, etc;
-nu în ultimul rând, propusesem necesitatea înfiinţării PARCULUI NAŢIONAL AL
APUSENILOR, fapt ce s-a realizat după 2000.
161
BIBLIOGRAFIE
Belozerov V., Buta I., Sorocovschi V., Maier A., Schreiber W., Tudoran P., Fărcaş I., Idu P.,
(1984), Aspecte privind evaluarea potenţialului eolian în sectorul nord-vestic al Masivului
Vlădeasa, cu privire specială la staţia Rânşor-Floroiu, Studia Univ. Babeş-Bolyai, Geol-Geogr.,
XXIX.
Berindei, O. I., (1971) Munţii Bihorului. Morfostructura. Lucr. ştiinţifice, Inst. Pedagogic,
Oradea.
Berindei, O.I., (1971), Microrelieful crio-nival din Masivul Bihariei (Munţii Apuseni), Lucr.
ştiinţifice, Inst. Pedagogic, Oradea.
Berindei, I.O., (1977), Ţara Beiuşului, în vol. Câmpia Crişurilor, Crişul Repede, Ţara Beiuşului,
col. Cercetări în geografia României, Edit. Ştiinţ. şi Encicl., Bucureşti.
Berindei, I. O., (1987), Munţii Bihor-Vlădeasa, în Geografia României, vol. III, Edit.
Academiei, Bucureşti.
Berindei, I. O., Pop Gr. P. (1972), Judeţul Bihor, col. Judeţele României, Edit. Academiei,
Bucureşti.
Bertrand G, (1968), Paysage et géographie physique globale: esquise méthodologique, Rev.
Géogr. de Pyrénées et de Sud-Ouest, 39.
Bertrand G., (1969), Ecologie de ľespace géographique. Recherche pour une “Science paysage
“. C.R. Soc. De Biogéogr., 406.
Bleahu M., (1955), Groapa de la Barsa şi peşterile ei, Ocrotirea naturii, nr.1.
Bleahu M., (1957), Captarea carstică şi importanţa ei pentru morfologia regiunilor carstice,
Probl. Geogr., vol. V.
Bleahu M., (1957), Cercetări geologice în regiunea Padiş-Cetăţile Ponorului, D.S. Com. Geol.,
vol. XII.
Bleahu M., (1964), Formaţiuni periglaciare în carstul din Munţii Bihorului, Lucr. Inst. Speol.
“Emil Racoviţă”, T.III.
Bleahu M., (1974), Morfologia carstică, vol.I., Condiţionarea geologică şi geografică a
procesului de carstificare, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Bleahu M., (1982), Relieful carstic, Edit. Albatros, Bucureşti.
Bleahu M., Şerban M., (1959), Bazinul endoreic Padiş-Cetăţile Ponorului. Propunere pentru
un viitor parc naţional, Ocrotirea naturii nr. 4.
Bleahu M., Bordea S., (1967), Munţii Apuseni. Bihor-Vlădeasa, Edit. U.C.F.S., Bucureşti.
Bleahu M., Bordea S., (1974), Munţii Bihor-Vlădeasa. Ghid turistic. Col. Munţii noştri, nr. 4-5,
Edit. pt. Turism, Bucureşti.
Bleahu M., Bordea S., (1981), Munţii Bihor-Vlădeasa, col. Monografii montane, Editura SportTurism, Bucureşti.
Bleahu M., Povară I., (1976), Catalogul peşterilor din România, Edit. CNEFS, Bucureşti.
Bleahu M., Decu V., Negrea Şt., Pleşa C., Povară I., Viehman I., (1976) Peşteri din România,
Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
Bleahu M., Rusu T., (1965), Carstul din România. O scurtă privire de ansamblu, Lucr. Inst.
Speol. “Emil Racoviţă”, IV.
Bogdan Octavia (1983), Criterii de bază în definirea topoclimatelor, Studii şi cerc. de Geol.,
Geofiz., Geogr., Geografie, XXX.
Bogdan Octavia (1988), Indici cantitativi şi calitativi utilizaţi în cercetarea topoclimatelor,
Studii şi cerc. de Geol., Geofiz., Geogr., Geografie, XXXV.
Ciangă N., (1985), Turismul în Munţii Apuseni, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, geol.-geogr.,
XXX.
Cineti A., (1990), Resursele de ape subterane ale României, Edit. Tehnică, Bucureşti.
Cocean P., (1981), Populaţia şi aşezările din carstul Munţilor Apuseni, Studii şi cerc. de Geol.,
162
Geofiz., Geogr., -Geografie, XXVIII.
Cocean P., (1984), Potenţialul economic al carstului din Munţii Apuseni, Edit. Academiei,
Bucureşti.
Cocean P., (1986), A model for touristic arrangement of the Apuseni Mountains, Studia Univ.
Babeş-Bolyai, Geol.-Geogr., XXXI, 3.
Cocean P., (1987), Chei şi defilee din Munţii Apuseni, Edit. Academiei, Bucureşti.
Csürös I., (1981), A nyugati-szigethegység élövilágárol, Edit. Ştiinţ. şi Enciclop., Bucureşti.
Cucu V., (1977), Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România, Edit. Ştiinţ. şi
Enciclop., Bucureşti.
Donisă I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Edit. Didact. şi Pedag.,
Bucureşti.
Driga B., Ianoş N., (1986), Contribuţii metodologice privind organizarea spaţiului geografic,
Studii şi cerc. de Geol., Geofiz., Geogr., Geografie, XXX.
Fărcaş I., (1987, 1988), Măsurători şi calcule de meteorologie (I, II), Tip. Univ. Cluj-Napoca.
Florea N., Munteanu I., Rapaport C., Chiţu C., Opriş M., (1968), Geografia solurilor României,
Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Giurcăneanu Cl., (1988), Populaţia şi aşezările din Carpaţii Româneşti, Edit. Ştiinţ. şi
Enciclop., Bucureşti.
Grigore M., (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief, Edit. Academiei,
Bucureşti.
Grigore M., (1989), Defileuri, chei şi văi de tip canion în România, Edit. Ştiinţ. şi Enciclop.,
Bucureşti.
Grumăzescu Cornelia (1970), Opinii privind aplicarea teoriei sistemelor în geografia modernă,
St. Cerc. Geol., Geofiz., Geogr., Seria Geogr., XVII, 2.
Grumăzescu H., (1964), Critérium dynamique de division d’un territoire en unités
physicogéographique, Rev.Roum. de géol., géoph. et géogr, serie de Géogr., Bucureşti.
Grumăzescu H., (1965), Unele probleme de geografie regională, Natura, geogr.-geol., XVII,5.
Grumăzescu H., (1966), Regiunea geografică şi utilizarea terenurilor, St. Cerc. Geol. Geofiz,
Geogr., Seria Geog., XIII, 1.
Ianoş I., (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei, Bucureşti.
Ianovici V., Borcoş M., Bleahu M., Patrulius D., Lupu M., Dimitrescu R., Savu H., (1976),
Geologia Munţilor Apuseni, Edit. Academiei, Bucureşti.
Ilie I., (1970), Geomorfologia carstului, curs litografiat, Univ. Bucureşti.
Ilie I., (1987), Solurile din România, Terra nr.4/1986 şi Terra nr. 1/1987.
Incze Iolanda (1975), Geografia solurilor, Tip. Univ. Cluj-Napoca.
Indrieş A., (1987), Comuna cu cele mai multe elemente naturale ocrotite, Terra nr.1/1987.
Indrieş A., (1987), Platoul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului, Terra nr. 2/1987.
Indrieş A., (1991), Platoul carstic Padiş, Lucr. Ştiinţ.-met. pt. Gr. I, în manuscris, Cluj-Napoca.
Indrieş A., (1999), Munţii Padiş-Scărişoara, Edit. Buna Vestire, Beiuş.
Mac I., (1976, 1980), Geomorfologie, I, II, Tip. Univ. Cluj-Napoca.
Mac I., (1986), Geomorfologie dinamică, Edit. Academiei, Bucureşti.
Mac I., Sorocovschi V., (1989), Relaţii de determinare în structura geosistemelor, Studia Univ.
Babeş-Bolyai, Geol.-Geogr., XXXIV, 1
Mac I., (1990), Peisajul geografic. Conţinut şi semnificaţie ştiinţifică, Terra nr.1-4.
Mac I., Tudoran P., (1975), Iniţieri practice în cunoaşterea reliefului, Tip. Univ. Cluj-Napoca.
Martonne Emm., (1981, 1985), Lucrări geografice despre România, vol. I, II, Edit. Academiei,
Bucureşti.
Mihăilescu V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu V., (1969), Geografia fizică a României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Mihăilescu V., (1974), Le géosysteme, objet non dissocié et non dissociable de la géographie,
Rev. Roum. Géol., Géofiz. Geogr., Seria Geogr., XVII, 2.
Morariu T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în geografie fizică, Edit.
163
Academiei, Bucureşti.
Mureşan I., Şendruţiu D., (1985), Contribuţii la cercetarea unor marmure din Judeţul Bihor,
Studia Univ. Babeş-Bolyai, Geol-Geogr., XXX.
Nedelcu E., Popovici I., (1983), Geografia regională, în Geografia României, I.
Naum Tr., Grigore M., (1974), Geomorfologie, Edit. Didact. şi Pedag., Bucureşti.
Orăşeanu I., (1996), Hidrogeological map of the karst areas from the Bihor Vlădeasa Mountains
(Romania), Theoretical and aplied Karstology, vol.9, Edit. Academiei, Bucureşti.
Paucă M., (1935), Geologia Judeţului Bihor (Extras din Monografia-Almanah a Bihorului, Red.
A. Tripon), Tipografia Diecezană, Oradea.
Pop E., (1960), Mlaştinile de turbă din R.P. Română, Edit. Academiei, Bucureşti.
Pop Gr. P., (1981), Probleme privind creşterea animalelor în zona Munţilor Apuseni (I), Studia
Univ. Babeş-Bolyai, Geol.-Geogr., 1.
Pop Gr. P. (1981), Probleme privind creşterea animalelor în zona Munţilor Apuseni (II), Studia
Univ. Babeş-Bolyai, Geol.-Geogr., 2.
Pop Gr. P., (1985), Pădurile din Munţii Apuseni-aspecte geografico-economice, Studia Univ.
Babeş-Bolyai, Geol-Geogr.
Posea Aurora, (1977), Crişul Repede, în vol. Câmpia Crişurilor, Crişul Repede, Ţara Beiuşului,
col. Cercetări în geografia României, Edit. Ştiinţ. şi Enciclop., Bucureşti.
Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M., (1974), Relieful României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M., (1976), Geomorfologie, Edit. Didact. şi Pedag.,
Bucureşti.
Racoviţă Gh., (1994), Bilan climatique de la grotte glaciére de Scărişoara (Monts de
Bihor,Roumanie), Travaux de Ľinstitut de Spéologie “Emile Racovitza”, T.XXXIII.
Rey R., (1979), Viitor în Carpaţi, Edit. Scrisul Românesc, Craiova.
Rey R., (1985), Civilizaţie montană, Hrană-Energie-Ecologie, Edit. Ştiinţ, şi Enciclop.,
Bucureşti.
Roşu Al., (1973, 1980), Geografia fizică a României, ed. I, II, Edit. Didact. şi Pedag.,
Bucureşti.
Roşu Al., (1987), Terra-geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţ. şi Enciclop., Bucureşti.
Roşu Al., Ungureanu Irina, (1977), Geografia mediului înconjurător, Edit. Didact. şi Pedag.,
Bucureşti.
Sîrcu I., (1971), Geografia fizică a R.S. România, Edit. Didact. şi Pedag., Bucureşti.
Soceava V.B., (1975), Geosistemele, concept, căi de clasificare, St. Cerc., Geol., Geofiz.,
Geogr., Seria Geografie, XXII.
Sorocovshi V., (1996), Podişul Târnavelor-studiu hidrogeografic-, Edit. Cetib, Cluj-Napoca.
Suciu C., (1967, 1968), Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Edit. Academiei,
Bucureşti.
Surdu V., Ionescu G., (1982), Aplicaţii ale mulţimilor Fuzzy pentru ierarhizarea centrelor de
comună din bazinul Arieşului Mare, Studii şi cerc. de Geol., Geofiz., Geogr., Geografie, XXIX.
Tudoran P., (1975), Aspecte metodologice ale cercetării fizico-geografice globale, Studia Univ.
Babeş-Bolyai, geol.-geogr.
Tudoran P., (1983), Ţara Zarandului. Studiu geoecologic, Edit. Academiei, Bucureşti.
Tufescu V., (1974), România, Natură, Om, Economie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Tufescu V., Posea Gr., Ardelean A., (1978), Geografia mediului înconjurător, Edit. didact. şi
pedag., Bucureşti.
Ujvári I., (1972), Geografia apelor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Ungureanu Irina, (1986), Probleme metodologice ale cercetării geografice a mediului
înconjurător, Studii şi cerc. de Geol., Geofiz., Geogr., Geografie, XXXIII.
Vălenaş L., (1984), Studiul complex al carstului din Bazinul Izvorul Ursului-Pîrîul Sec (Munţii
Bihor), Crisia XIV, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea.
Velcea Valeria, (1981), Subunităţi carpatice, Analele Univ. Bucureşti, Geografie, XXX.
Velcea Valeria, (1983), Carpaţii Occidentali, vol. Geografia României, I.
164
Velcea Valeria, (1987), Criterii în definirea unităţilor şi subunităţilor carpatice, Geografia
României, III.
Velcea Valeria, Savu Al., (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti, Edit.
Didact. şi Pedag., Bucureşti.
Velcea Valeria, Badea L., Mac I., Nedelcu E., (1983), Conceptul de regionare, în Geografia
României, vol. I.
*** (1960), Monografia geografică a R.P. Romîne, I Geografie fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1972-1979), Atlasul R.S.România, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1983), Geografia României, I, Geografie fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1984), Geografia României, II, Geografie umană şi economică, Edit. Academiei, Bucureşti.
*** (1987), Geografia României, III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Academiei, Bucureşti.
*** (1982), Enciclopedia geografică a României, (coord. Posea Gr.,) Edit. Ştiinţ. şi Enciclop.,
Bucureşti.
***(1977), Harta geologică, foaia Avram Iancu, 56 d, 1:50 000, Inst.de Geol. şi geofiz. Bucureşti.
***(1980), Harta geologică, foaia Poiana Horea, 56 b, 1:50 000, Inst. de Geol. şi geofiz.,
Bucureşti.
*** (1985), Harta geologică, foaia Pietroasa, 56 a, 1: 50 000, Inst. de Geol. şi geofiz., Bucureşti.
165
CUPRINSUL
1. Aşezarea geografică, limitele şi raporturile cu regiunile vecine 2
1.1. Regiune geografică, conceptul de regionare 6
2. Istoricul cercetărilor 7
3.Litologia, tectonica, evoluţia paleogeografică 8
3.1. Litologia 8
3.2. Tectonica 9
3.3. Evoluţia paleogeografică 9
4. Relieful 20
4.1. Morforgrafia şi morfometria 20
4.1.1. Hipsografia 20
4.1.2. Fragmentarea reliefului 21
4.1.2.1. Fragmentarea orizontală a reliefului 21
4.1.2.2. Fragmentarea verticală a reliefului 22
4.1.3. Expoziţia reliefului 24
4.1.4. Inclinarea versanţilor 24
4.2. Relieful tectono-structural 28
4.2.1. Fenomenul de şariaj tectonic şi reflexul său în relief 29
4.2.2. Relieful structural 30
4.2.3. Magmatismul subsecvent şi efectul său în relief 31
4.3. Suprafeţele de nivelare 32
4.4. Scufundarea Bazinului Beiuş şi efectul asupra munţilor 36
4.5. Relieful litologic 37
4.5.1. Relieful pe formaţiuni cristalofiliene 37
4.5.2. Relieful pe formaţiuni magmatice 38
4.5.3. Relieful pe gresii şi conglomerate 38
4.5.4. Relieful pe roci carbonatice (Relieful calcaros şi carstic) 39
4.5.4.1. Relieful calcaros 41
4.5.4.2. Relieful carstic 43
4.5.4.2.1. Relieful exocarstic 43
4.5.4.2.2. Relieful endocarstic 44
4.6. Relieful fluvial 48
4.6.1. Valea 48
4.7. Procese geomorfologice actuale 50
4.8. Forme de relief datorat animalelor şi relief antropic 50
4.9. Influenţa reliefului asupra celorlalte elemente geografice 50
5. Condiţiile climatice 51
5.1. Generalităţi 51
5.2. Radiaţia solară 52
5.3. Temperatura 53
5.4. Precipitaţiile 58
5.5. Masele de aer (Vânturile) 61
5.6. Presiunea aerului 62
5.7. Nebulozitatea medie 62
5.8. Topoclimate 64
5.8.1. Topoclimat de culmi montane 64
5.8.1.1. Culmi principale 64
5.8.1.2. Culmi secundare 65
5.8.2 Topoclimat de pădure 65
5.8.3. Topoclimat de versanţi 66
5.8.4. Topoclimat de văi înguste, cu defilee şi chei 66
5.8.5. Topoclimat de depresiune 67
166
5.8.6. Topoclimat de lacuri 67
5.8.7. Topoclimat de suprafeţe calcaroase 68
5.8.8. Topoclimat de abrupturi, de cueste 68
5.8.9. Topoclimat de înşeuări 68
5.8.10. Topoclimat de circuri glacio-nivale 69
5.8.11. Topoclimatul aşezărilor umane 69
6. Apele Munţilor Padiş-Scărişoara 69
6.1. Caracteristici generale 69
6.2. Apele freatice şi “râurile subterane” 70
6.3. Râurile 72
6.3.1. Bazinul Crişului Negru 75
6.3.2. Bazinul Someşului Cald 76
6.3.3. Bazinul Arieşului Mare 77
6.3.4. Bazinul Padiş-Cetăţile Ponorului 78
6.3.4.1. Şesul Padişului 78
6.3.4.2. Poiana Piatra Boghii 79
6.3.4.3. Poiana Vărăşoaia 79
6.3.4.4. Poiana Ponor 79
6.3.4.5. Poiana Bălileasa 79
6.3.4.6. Valea Cetăţilor-Cetăţile Ponorului 79
6.3.4.7. Valea Ursului 79
6.3.4.8. Platoul Paragina 80
6.3.4.9. Platoul Lumea Pierdută 80
6.3.4.10. Groapa de la Barsa 80
6.3.4.11. Barsa Cohanului 80
6.3.5. Platoul Ocoale-Scărişoara 80
6.3.6. Modificări ale scurgerii râurilor 80
6.3.7. Văi intermitente şi temporare 82
6.4. Apele lacustre şi palustre 82
6.5. Bilanţul hidrologic 83
6.6. Temperatura apelor 86
6.7. Hidrochimia 87
6.8. Debitul solid 88
6.9. Influenţa apelor asupra celorlalte elemente naturale şi antropice 89
7.Biopedogeografia Munţilor Padiş-Scărişoara 89
7.1. Vegetaţia 90
7.1.1. Pădurile de conifere 90
7.1.2. Pădurile de foioase 90
7.1.3. Fâneţele 91
Conexiuni ecologice 94
7.2. Fauna 96
7.3. Solurile 97
8.Problema Parcului Naţional al Apusenilor 103
9. Activitatea antropică 108
9.1. Aşezările umane 108
9.2. Activităţi umane 110
9.2.1. Activitatea agricolă 110
9.2.2. Exploatarea forestieră 111
9.2.3. Activitatea industrială 112
9.2.4. Turismul 113
10. Regionarea geografică a Munţilor Padiş-Scărişoara 120
11. Tipurile de peisaje 122
167
11.1. Utilizarea terenurilor 123
11.2. Tipurile de peisaje 124
11.2.1. Geocomplex de culme 124
11.2.1.1. Geofacies de păduri de conifere 126
11.2.1.2. Geofacies de păduri de amestec conifere-foioase 126
11.2.1.3. Geofacies de păduri de foioase 127
11.2.1.4. Geofacies de vegetaţie ierboasă 127
11.2.1.5. Geofacies de culmi cu aşezări umane 128
11.2.2. Geocomplex de platouri calcaroase 128
11.2.2.1. Geofacies de platouri lipsite de aşezări umane 128
11.2.2.2. Gefacies de platouri cu aşezări umane 130
11.2.2.3. Geofacies de goluri subterane 130
11.2.3. Geocomplex de versant 131
11.2.3.1. Geofacies de versant cu păduri de conifere 131
11.2.3.2. Geofacies de versant cu păduri de amestec conifere-foioase 131
11.2.3.3. Geofacies de versant cu păduri de foioase 132
11.2.3.4. Geofacies de versant cu vegetaţie ierboasă (păşuni şi fâneţe) 132
11.2.3.5. Geofacies de versant abrupt 132
11.2.3.6. Geofacies de versant cu aşezări umane 133
11.2.4. Geocomplex de vale 133
11.2.4.1. Geofacies de vale lipsită de aşezări umane 133
11.2.4.2. Geofacies de vale cu aşezări umane 135
11.3. Starea peisajelor 136
11.3.1. Geocomplexe şi geofaciesuri în starea de rhexistazie 136
11.3.2. Geocomplexe şi geofaciesuri în starea de biostazie cu echilibru
subclimaxic
136
11.3.3. geocomplexe şi geofaciesuri în biostazie cu echilibru paraclimaxic 136
12. Mediul montan 137
13. Organizarea spaţiului geografic 138
168

Munții Padiș-Scărișoara

MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA STUDIU DE GEOGRAFIE REGIONALĂ

ANDREI INDRIEŞ