HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI
Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
ANDREI C. INDRIEŞ
Lector universitar la Universitatea din Oradea, doctor în geografie fizică
ANDREI A. INDRIEŞ
Master în geografia turismului, absolvent al Universităţii din Oradea
ROBERT A. INDRIEŞ
Student la Informatică la Universitatea din Oradea
HĂRŢI ALE
PARCULUI NATURAL
APUSENI
CUPRINS
INTRODUCERE / 7
I. LIMITELE PARCULUI NATURAL APUSENI
(PRIVIRE GEOLOGICĂ) / 9
II. GEOLOGIA PARCULUI NATURAL APUSENI / 17
III. RELIEFUL / 25
IV. HIDROGRAFIA / 43
V. PĂDURILE DE PE TERITORIUL PARCULUI NATURAL APUSENI / 53
VI. REGIUNI TURISTICE / 65
INTRODUCERE
În această lucrare noi analizăm Parcul Natural
Apuseni din punctul de vedere al reliefului (în special
al celui exterior), hidrografiei, pădurilor, cu ajutorul
hărţilor. Despre relieful interior se ocupă speologii aşa
că lăsăm pe seama lor descrierea acestuia, noi doar vom
menţiona principalele peşteri şi avene care duc în
adâncime.
Vom ataşa hărţi şi unele imagini efectuate de noi.
Considerăm că am adus un oarecare aport la
cunoaşterea şi mai bine a teritoriului parcului.
I.
LIMITELE PARCULUI NATURAL APUSENI
(PRIVIRE GEOLOGICĂ)
Pentru edificare, să vă uitaţi la hărţile geologice de amănunt dar şi la
cele sintetizate.
Limita nordică
Din vârful Măgura Fericii-1 106,1 m (formată din roci ca gresii cuarţitice,
conglomerate cuarţitice şi şisturi argiloase werfeniene) limita urmăreşte, spre
NE, culmea principală dintre bazinele Crişului Pietros şi al văii Nimăieşti (adică
Dealul Plaiul Fericii, cu Vf. Măgura Plaiului-1 109 m; dealul este format din
predazzite, adică o rocă de tip marmură), Pădurea Valea Boii-Vf. Poieni (1 626,8
m; format din riolite de Vlădeasa apărute în paleocen-maastrichtian). În
continuare, limita urmăreşte culmea principală dintre bazinele hidrografice ale
Crişului Repede şi Someşului Mic (de la izvor până la confluenţa cu Someşul
Rece se numeşte Someşul Cald), prin cota 1 515,4 m, Şaua Bohodei (1 420 m)-Vf.
Bohodei (1 653,8 m), Vf. Fântâna Rece (1 652,4 m), Vf. Cornul Munţilor (1 652 m)-
Vf. Cârligatele (1 694,3 m), Şaua Cumpănăţelu (1 650,3 m), Vf. Cumpănăţelu (1
652 m), Vf. Coasta Brăiesei (1 692,4 m), Vf. Briţei (1 758,6 m), culmea Piatra
Tâlharului (1 540 m)-culmea Gardul de Piatră (1 600 m)-Vf. Micău (1 639,9 m) şi
Vf. Nimăiasa (1 588,9 m)-La Nimăiasa (1 612,0 m), cota 1 584,0 m, Vf. Vârfuraşu
(1 687,8 m) şi se continuă spre NE, prin şaua “Între Munţi” (1 587 m), până în Vf.
Dealul Păltinişului (1 785 m), situat la baza sudică a Vf. Vlădeasa (1 836 m, care
nu intră în cadrul teritoriului parcului). Toate vârfurile enumerate începând cu
Vf. Bohodei şi până la Dealul Păltinişului, inclusiv Vf. Vlădeasa, sunt formate
din „banatite”, fie riolite fie andezite paleocene-maastrichtiene. În continuare,
10 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
limita are o direcţie generală spre S, pe interfluviul Valea Stanciului-Seciu, trece
prin Pietrele Albe (1 500 m; formate din calcare recifale masive de culoare
deschise, în parte de facies de Stramberg, adică aşa-numitele calcare de Farcu
din Unitatea de Bihor)-Vf. Piatra Grăitoare (1 557,1 m; alcătuită din riolite de
Vlădeasa, adică brecii intrusive şi de explozie paleocen-maastrichtiene), Vf.
Iconii (1 497,6 m; format din andezite cuarţifere din paleocen-maastrichtian) şi
cota 1 419,0 m. Vf. Ţiglău (1 567 m) este format din calcare recifale masive la fel
ca şi Pietrele Albe. De la aceasta, limita coboară pe un interfluviu secundar prin
înşeuarea cu cota 1 175,0 m, până la confluenţa Valea Stanciului-Valea Arsă, apoi
urcă în versantul drept al Văii Arse prin cota 1 265,0 m (Dl. Răşinarilor), în Vf.
Cuciulata (1 485,9 m; din andezite cuarţifere paleocen-maastrichtiene). De la Vf.
Cuciulata limita este situată din nou pe interfluviul principal dintre Crişul
Repede şi Someşul Mic, trece prin şaua Prislop (1 250 m; micaşisturi din
cambrian mediu-vendian), Cuciulata (1 267,2 m; din aceleaşi roci ca şi şaua
Prislop), Dl. Măcieş (1 245,0 m; micaşisturi precambriene), Măgura Călăţele (1
403,9 m; micaşisturi paleocene-maastrichtian) şi cotele 1 101,1 m-1 115,0 m, până
la liziera pădurii. De la liziera pădurii ocoleşte prin nordul intravilanului satului
Bălceşti (com. Beliş), continuă pe drumul comunal dintre Bălceşti şi Beliş (1,3
km), apoi îşi schimbă direcţia spre N, prin cotele 1 103,0 m, 1 104,0 m, 1 099,0 m
(Dl. Negru), după care urmăreşte traseul drumului comunal până în cota 1 136,6
m situată deasupra cătunului Dealu Negru. Dealul Negru (1 267 m) este format
din argile roşii, nisipuri, gresii şi conglomerate din eocen inferior-paleocen.
Limita nordică foarte sinuoasă, are o lungime totală de 60 km
(măsurarea s-a efectuat cu ajutorul curbimetrului).
Noi considerăm că în cadrul teritoriului parcului ar fi trebuit inclusă
culmea Vf. Briţei (1 758 m)-Poiana Stânişoara-Vf. Buteasa (Boţasa cum îi mai
spun localnicii din regiunea Beiuş, datorită aspectului boţit ca o cuşmă boţită)
de 1 792 m. De asemenea, am fi inclus în parc şi Vf. Vlădeasa (1 836 m),
principalul vârf al munţilor cu asemenea denumire. Această culme lăsată
înafara teritoriului parcului este alcătuită din roci magmatice „banatite”
paleocen-maastrichtiene.
Limita estică
Din cota 1 136,6 m, limita coboară la confluenţa Văii Negre cu Someşul
Cald, apoi urmează în amonte malul drept al Someşului Cald până la barajul
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 11
lacului de acumulare Fântânele (extremitatea de est), de unde se continuă spre
S pe culmea secundară dintre Pârâu Valea Rea şi Pârâu Ghidurilor (Pârâul
Mestecăniş) până în Dâmbul Hâr (1 311,5 m; este format din şisturi cristaline
din Precambrian superior şi Cambrian). În continuare, limita urmăreşte culmea
principală dintre bazinul hidrografic Beliş cu bazinele Răcătău şi Dobruş până
în şaua dintre Colţău Vârfului (1 652,6 m) şi Vf. Pietroasa (1 564,0 m), trecând
prin Dealu Fântânele (1 360,5 m), Vf. Dobruş (1 413,0 m), Vf. Stânii (1 461,0 m),
Chicera Negrului (1 496,8 m), Vf. Frânturile (1 653 m)-Dl. Săştinii (1 473,0 m) şi
Colţău Vârfului (1 652,6 m). Din şaua dintre Colţău Vârfului şi Vf. Petreasa,
limita coboară pe valea Ploştini şi apoi urmăreşte malul drept al pârâului
Ploştini până la confluenţa acestuia cu pârâul Albac, pe care îl urmăreşte aval
până la confluenţa cu Arieşul Mare. Dacă până la trecerea limitei pe Valea
Albacului toată limita estică este pe şisturi cristaline din cambrian-precambrian
superior, această vale curge fie pe substrat de micaşisturi şi şisturi cloritoalbitice tufogene din precambrian superior, fie pe un substrat format din
aluviuni holocene.
Limita estică are o lungime totală de 34 km, măsurarea fiind făcută cu
ajutorul aceluiaşi instrument menţionat mai înainte.
Limita sudică
De la confluenţa Albac-Arieşul Mare, limita urmează spre amonte
malul drept al Arieşului Mare până la obârşia acestuia în Pasul Vârtop (1 160
m) incluzând Cheile Albacului şi ocolind intravilanul localităţilor Scărişoara,
Gârda de Sus şi Arieşeni.
O să luăm limita sudică pe Valea Arieşului Mare din amonte spre avale
până la Albac. În sectorul superior Arieşul Mare curge pe un substrat format
din roci permiene (gresii şi conglomerate feldspatice şi şisturi argiloase).
În continuare, Arieşul Mare curge pe un substrat de aluviuni holocene
dar mărginit de fâşii de roci diferite de-o parte şi de alta. Astfel, în zona
Arieşeni, până la Faţa Lăpuşului şi Dealul Bajului, se găsesc roci metamorfice
şi anume metaconglomerate de vârstă carbonifer inferior (Paleozoic). De la Dl.
Bajului până la Gârda de Sus, Arieşul Mare curge la început încadrat de roci
werfeniene (conglomerate şi gresii cuarţitice şi, respective, şisturi argiloase
roşii) iar apoi este încadrat de roci permiene şi anume ignimbrite (tufuri
sudate) riolitice.
12 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Aval de Gârda de Sus râul curge între două făşii de roci diferite: la nord
din dolomite anisiene şi calcare ladiniene iar la sud din roci metamorfice şi
anume filite cloritoase cuarţoase şi, respectiv, filite sericitoase paleozoice.
Amonte de localitatea Scărişoara râul curge printre dealuri formate din
conglomerate laminate şi filite din Permian inferior, atât la nord cât şi la sud. În zona
Scărişoara-Ştiuleţi valea se află între migmatite (roci metamorfice) din Precambrian
superior. În zona cheilor Mândruţului se găsesc roci ladiniene, formate din calcare
biomicritice albe, massive (adică aşa-numitele calcare de Wetterstein).
În cadrul Cheilor Albacului râul curge între fâşii formate din: calcare
ladiniene, dolomite anisiene şi, respectiv, conglomerate şi gresii cuarţitice,
şisturi argiloase roşii, de la vest la est.
Din Pasul Vârtop, limita urmăreşte spre S culmea principală dintre
bazinul Crişurilor şi Mureş până în Gălişoaia = Ghelişoaia (1 395,5 m), apoi se
continuă pe o direcţie generală E-V pe culmea Dealu Curbăluit (1 181,8 m)
până la confluenţa Hoanca Moţului-Valea Corlatului, şi se continuă aval pe
malul stâng al Văii Crişul Băiţa până în satul Fânaţe (com. Câmpani) la
confluenţa cu V. Brusturi.
Gălişoaia este formată din roci permiene, siltite violacee cu rare lentile
carbonatice. Dealul Curbăluit este format la fel din roci de vârstă permiană şi
anume gresii şi argilite micacee cu rare intercalaţii calcaroase.
Limita de la Dl. Curbăluit trece spre vest prin depozite de roci carnian
superior-noriene ce cuprind dolomite albe cu rare intercalaţii de argile negre şi
siltite (adică aşa-numitul dolomit de Frăsinel). Urmează şi la mai vest o zonă
formată din corneene maastrichtian-paleocene, apoi în continuare spre vest se află
o zonă de Permian, până la localitatea Băiţa, formată din conglomerate laminate.
De la Băiţa curgerea Crişului Băiţa are loc pe un substrat de aluviuni
holocene (actual şi subactual) iar până la Fânaţe Crişul curge printr-o zonă de
malvensian (pannonian s. str.) ce cuprinde argile, argile siltice (cu intercalaţii
cărbunoase), nisipuri şi pietrişuri.
Limita sudică are o lungime de 38 km.
Noi am fi inclus în cadrul parcului şi culmea înaltă a Masivului Biharia,
adică culmea Vf. Piatra Grăitoare (1 658 m), Vf. Cucurbăta Mare (1 849 m), cu
extindere spre Cucurbăta Mică (1 779 m) şi culmea Cucurbăta Mare-Tău Mare
(sau Zănoaga) de 1 653 m. Considerăm că această culme înaltă ar fi meritat să
fie inclusă în teritoriul parcului deoarece aici se găseşte un peisaj alpestru
(subalpin), cu urme ale unor glaciaţii Pleistocene ca circuri nivo-glaciare, lac
(Tău Mare) nivo-glaciar, apoi cel mai înalt vârf al Munţilor Apuseni, etc. Toată
această culme este formată din şisturi cristaline cambriene.
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 13
Fig. 1. Harta Parcului Natural Apuseni (realizată de A.A. Indrieş)
Limita vestică
De la confluenţa Crişul Băiţa-Valea Brusturi, limita urmăreşte spre N
liziera pădurii spre podul de lângă biserica localităţii Sighiştel, de unde urcă pe
culmea secundară Dâmbul Osoiului (442 m; formată din roci malvensiene şi
anume argile şi argile siltice), se continuă pe culmea dintre valea Sighiştel şi
Valea Neagră (Valea Izbucului) prin cotele 640,1 m (Dâmbu Citerii, alcătuit din
roci cuaternare holocene) şi 606,0 m (Dl. Faţa Goală, format din aceleaşi roci ca
şi Dâmbu Citerii), Vf. Brusturi (770,1 m; cuprinde roci permiene şi anume
gresii cuarţitice, şisturi argiloase, cărămizii) şi Vf. Măgurii (741,3 m; alcătuit din
dolomite cenuşii de vârstă anisiană). În continuare limita traversează valea
14 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Pârâului Crăiasa prin localitatea Chişcău pe la intersecţia cu drumul care urcă
în Dealu Chişu (format din gresii cuarţitice werfeniene) şi se îndreaptă spre
locul La Ogrăduţă (578,4 m; cuprinde aluviuni holocene). De aici urcă în Dealu
Chişu (werfenian), apoi coboară în Valea Mare (Pietroşiţa) până la liziera
pădurii pe care o urmează până în Valea Lazului, apoi urcă în Vf. Plopilor
(723,8 m; format din roci magmatice şi anume granodiorite maastrichtianpaleocene), de unde coboară pe o culme secundară până la confluenţa Crişului
Pietros cu Valea Mare Cărpinoasă (Valea Aleu). De la confluenţă urcă în Dealu
Lazului (567 m; aceeaşi alcătuire ca şi Vf. Plopilor) şi urmăreşte spre N
cumpăna de ape a bazinului hidrografic Valea Mare Cărpinoasă (Valea Aleu),
trece prin cota 684,5 m, Vf. Dealu Blidaru (800,2 m; roci permiene) şi ajunge în
Vf. Măgura Fericii (1 106,1 m; vezi alcătuirea geologică la limita nordică).
Limita vestică are cea mai scurtă lungime şi anume doar 17 km.
Fig. 2. Parcul Natural Apuseni (cu linia verde continuă). Partea nord-vestică a fost corectată de
noi (linia verde punctată). Imagine Google Earth
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 15
Între toate aceste limite suprafaţa este de 75 748 ha, după cum s-a mai
precizat. Teritoriul parcului se desfăşoară, pe verticală, de la 1 785 m (maxim)
până la 349 m (minim), deci pe o diferenţă de nivel de 1 436 m iar înălţimea
medie a teritoriului parcului este de 1 067,0 m.
Fig. 3. Sediul administrativ al parcului de la Sudrigiu (Bihor)
Teritoriul parcului cuprinde: păduri (35 000 ha, adică 62,5%), păşuni (15
156 ha, adică 20%), fâneţe şi terenuri arabile (8 336 ha, adică 11%), localităţi (3
031 ha, deci 4%) şi luciu de apă (1 515 ha, adică 2%).
51% din teritoriul parcului aparţine statului (ceea ce reprezintă 38 649 ha),
36% primăriilor (27 282 ha), 12% persoanelor fizice (9 094 ha) şi sub 1% asociaţiilor
urbariale, compresoratelor şi bisericilor (ceea ce reprezintă cca 757 ha).
II.
GEOLOGIA PARCULUI NATURAL APUSENI
Aspectele geologice sunt complexe, atât ca varietate litologică cât şi ca
vârstă (vezi fig. 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16). Rocile din cadrul teritoriului
sunt oarecum ordonate în funcţie de evenimentele geologice care au avut loc în
diferitele părţi ale teritoriului.
Astfel, pe teritoriul parcului au avut loc evenimente ca fenomene de
magmatism, fenomene de ridicări şi scufundări tectonice, fenomene de nivelări
şi eroziuni generale şi mai ales carstice, etc.
Cele mai vechi roci, precambriene, şi anume şisturi cristaline, se găsesc în
general, în partea de nord-est şi de est, şi relativ izolat, în partea de sud a teritoriului.
Aceste roci aparţin mai ales seriei de Arada şi mai puţin seriei de Someş.
Ca vârste ale paleozoicului menţionăm cambrianul, cu şisturi cristaline,
şi respectiv permianul, ultimul cu gresii şi conglomerate. Acestea se găsesc în
estul şi sudul teritoriului parcului, respectiv la est de văile cu scurgere opusă
Izbuc-Albac şi la nord de Someşul Cald.
În mezozoic s-au depus roci carstice, calcare şi dolomite, în toate etapele, atât
triasice, jurasice cât şi cretacice, roci care domină în cadrul teritoriului parcului. Pe
seama lor s-au dezvoltat renumitele fenmene carstice şi care au determinat, de altfel,
declararea parcului natural. Aceste roci ocupă cea mai mare parte a teritoriului
parcului, atât în zona Padiş cât şi în zona Scărişoara, dar şi în alte părţi.
În neozoic (în paleocen), în partea de nord a teritoriului parcului au avut
loc manifestări magmatice, depunându-se roci magmatite, ca granodiorite,
andezite, dacite, granite, riolite, denumite generic „banatite”. Astfel, culmea
Poieni-Bohodei-Fântâna Rece-Cornu Munţilor-Cârligate-Micău-Nimăiasa-Dl.
Paltinilor şi în continuare spre Vf. Vlădeasa, este alcătuită din magmatite, roci
dure şi care au şi determinat altitudinile de peste 1 600-1 800 m.
În bazinele carstice şi în cadrul văilor râurilor s-au depus şi roci
neozoice, mai ales cuaternare, formate din pietrişuri şi nisipuri. Asemenea roci
18 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
se găsesc în cadrul Şesului Padiş, Scărişoara etc. Însă roci de acest tip se află şi
pe văile râurilor: Crişu Pietros, Crişu Băiţei, Arieşu Mare, Albacul etc.
Se observă că în general există o anumită regulă de dispunere a rocilor.
Astfel, în nordul parcului sunt magmatitele menţionate. Urmează în zona văii
Someşului Cald roci carstificabile, apoi în Măgura Vânătă apar conglomerate şi
gresii permiene; mai la sud se dispun calcare şi dolomite mezozoice (zona
Padiş-Scărişoara), după care urmează, şi mai la sud, o a doua fâşie de gresii şi
şisturi (Groapa de la Barsa, Valea Cetăţilor, valea Gârdişoara) şi, în sfîrşit, o a
doua fâşie de calcare (valea Sighiştel, valea Galbena, Cetăţile Ponorului, valea
Gârda). Toate acestea înclină de la nord spre sud, stratele fiind, de la nord spre
sud, din ce în ce mai noi.
Zona de izvoare a Someşului Cald reprezintă un larg graben în care
formaţiunile geologice (ale autohtonului) s-au prăbuşit pe falii paralele
cursului Someşului. Depozitele mezozoice ce formează acest sector sunt
reprezentate prin roci sedimentare foarte variate, în care predomină calcarele
jurasice şi cretacice inferioare. O excepţie la această structură obişnuită pentru
Bihorul nordic o reprezintă zona de la vest de puternica fractură ce urmăreşte
valea Galbena, de la izvoare spre nord pînă dincolo de confluenţa cu Crişul
Pietros, precum şi zona de la vest de creasta Masivului Vlădeasa. Cu milioane
de ani în urmă această zonă vestică s-a prăbuşit pe falii lungi de zeci de
kilometric, generând Depresiunea Beiuşului.
Stivele de depozite încălecate anterior pe autohton (pânzele) au ocupat
astfel o poziţie inferioară, fiind afectate mai puţin de eroziune, din acest motiv
ele se păstrează şi astăzi constituind masive ca Tătăroaia, Păltineţul, Dealul
Munţilor, Măgura Ferice, Glăvoiu şi Ţapu.
Mai în amănunt, situaţia este mult mai complexă. Se observă încă de la
început o distribuţie „în mozaic” a rocilor. Adică, în aceeaşi zonă se află roci de
diferite tipuri şi de diferite vârste geologice.
Astfel, în nord, se găsesc în general magmatite, aşa-numitele „banatite”
de vârstă maastrichtian-paleocene. Aici intră toată culmea nordică a parcului,
începând de la Vf. Poieni (1 627 m) şi până la Vf. Păltinişului (1 785 m). Această
culme aparţine Munţilor Vlădeasa.
În zona Pietrelor Albe apar roci din jurasic superior şi anume calcare
recifale masive de culoare deschisă, în parte de facies de Stramberg, şi care
constituie aşa-numitul calcar de Farcu.
Cascada Răchiţele (sau Vălul Miresei) de 30 m înălţime, în două trepte,
este formată din conglomerate friabile de vârstă senoniană.
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 19
Fig. 4. Harta geologică a parcului (prelucrare după Geologia Munţilor Apuseni)
La limita nord-estică, la est de cascada Răchiţele, se găsesc şisturi
cristaline şi anume micaşisturi.
La sud de cascada Răchiţele şi anume în teritoriul unde se află Valea
Firei, se găsesc roci carstificabile: calcare bioclastice encrinitice negricioasegălbui cu hippuriţi, acteonele şi corali, conglomerate, gresii şi marne cenuşii
(adică formaţiunea detritică de Gossau), apoi spre est, roci din barremianapţian inferior şi anume calcare micritice, calcarenite, adică aşa-numitele
calcare cu miliolide. Apoi, spre est, apare un mic teritoriu de calcare
barremiene şi tithonice. Urmează la est o fâşie de roci din hettangiansinemurian inferior ce cuprinde calcare roşcate şi cenuşii, gresii cuarţoase rozii,
adică aşa-numitul calcar de Gresten şi la limită micaşisturi din precambrian
superior.
În partea de est-nord-est apar şisturi cristaline şi anume micaşisturi din
precambrian superior.
În zona văii Someşului Cald apar roci carstificabile, calcare şi dolomite
de diferite vârste: sinemurian-hettangian, ladinian, barremian-apţian.
De la Someşul Cald spre sud, de la Valea Călineasa spre vest şi sud, de
la Valea Albacului spre vest apar: roci werfeniene (gresii, conglomerate şi
şisturi argiloase) şi roci calcaroase mezozoice.
La vest de localitatea Hodobana apare permianul superior cu gresii şi
conglomerate feldspatice şi şisturi argiloase).
20 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
În arealul localităţilor Albac, Roşeşti, Lespezea, Costeşti, Runc,
Trânceşti apar şisturi cristaline, adică roci metamorfice. În jurul localităţii
Ştiuleţi apar migmatite tot din categoria rocilor metamorfice. La nord şi nordvest de localităţile Trânceşti şi Runc apar roci werfeniene (conglomerate, gresii
cuarţitice şi şisturi argiloase roşii).
Valea Gârda Seacă curge în sectorul mijlociu şi inferior printre depozite
de roci permiene şi werfeniene.
În zona localităţilor Arieşeni-Faţa Cristesei-Faţa Lăpuşului se găsesc
şisturi verzi din carbonifer inferior.
În cadrul platoului Ocoale-Scărişoara se găsesc calcare ladiniene şi fâşii
de dolomite anisiene.
Măgura Vânătă este alcătuită din gresii cuarţitice werfeniene. Platoul
Padiş este format din calcare şi dolomite anisiene, gresii şi conglomerate din
hettangian-sinemurian inferior, calcare tithoniene, calcare barremiene; în
cadrul Şesului Padiş se găsesc depozite deluviale, la baza Măgurii Vânete şi
aluviuni holocene pe teritoriul şesului.
În zona dealurilor Borţig, Cornul Poniţa (1 151 m), apar roci permiene
(siltite, brecii) şi respectiv roci werfeniene (gresii cuarţitice).
Vf. Ţapu (1 476 m) este pe gresii cuarţitice de vârstă werfeniană. Pe
culmea Ţapu-Tătăroaia, situaţia este următoarea: Tătăroaia este pe substrat de
roci calcaroase ladiniene; Giunaşu pe roci permiene (gresii şi şisturi argiloase
cărămizii).
Zona Măgurii Prislop (1 039 m) este pe roci permiene (siltite violacee)
iar de jur-împrejur pe calcare recifale oxfordian-tithonice şi calcare urgoniene.
Vf. Dosurile este situat pe substrat de siltite violacee permiene.
Dealul Manu este format din roci grezoase cuarţitice werfeniene.
Dealul Plopilor ca şi Măgura Guranilor (948 m) au un substrat de
granodiorite maastrichtian-paleocene, roci care se extind şi la est de Măgura
Fericii în Muntele Tisa (1 184 m).
Dealul Plaiul Muntelui (cu Vf. Tinciului) 923 m este format din gresii
cuarţitice werfeniene.
Îm jurul Măgurii Fericii (1 106 m) apar roci werfeniene (gresii
cuarţitice), dolomite negre anisiene iar spre exterior în general calcare triasice.
Spre Valea Crişul Băiţa apare un mozaic de roci: permiene (gresii şi
conglomerate), werfeniene (gresii cuarţitice), dolomite albe carnian-noriene etc.
Succint, vom trece în revistă principalele evenimente paleogeografice
desfăşurate de-a lungul erelor şi perioadelor geologice. Ne ghidăm, ca la toate
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 21
aspectele geologo-tectonice, după lucrarea „Geologia Munţilor Apuseni”,
publicată de Edit. Academiei, în anul 1976.
Teritoriul parcului natural a avut, evident, aceeaşi evoluţie
paleogeografică ca şi Apusenii de nord, respectiv ca şi munţii unde el este
amplasat.
Primele formaţiuni geologice sunt şisturile cristaline precambriene
urmate de cele paleozoice medii şi superioare. Cristalinul a fost divizat într-un
cristalin prebaikalian, baikalian şi, respectiv, hercinic. Ciclul prebaikalian a
avut loc în precambrian, cel de-al doilea în paleozoic inferior iar ultimul în
paleozoic superior. Deci, au existat trei cicluri tectono-magmatice în primele
două ere geologice.
În timpul permianului (paleozoic superior) au avut loc depuneri de
depozite care sunt considerate ca molasă (molis = moale) ale cutărilor tectonice
hercinice. Ele sunt depozite detritice continentale de tip piemontan, depuse în
mare puţin adâncă, la care se asociază formaţiuni vulcanice acide (riolite) şi
bazice (bazalte). Permianul apare în toate unităţile structurale ale Munţilor
Apuseni.
În mezozoic, în amănunt, în cele trei perioade geologice ale acestei ere,
situaţia a fost următoarea:
- în triasic au avut loc depuneri de roci într-un bazin marin. Depunerile
au fost atât detritice (gresii şi conglomerate) cât şi carbonatice (calcare şi
dolomite);
- în jurasic au avut loc depuneri carbonatice în zona Padiş-Scărişoara,
grabenul Someşului Cald;
- în cretacic a avut loc şariajul pânzelor de Codru, dar s-a desfăşurat şi
depunerea de roci carbonatice dar şi detritice (ex., bauxita). Platforma BihorScărişoara a fost supusă eroziunii deoarece a ajuns subaerian.
În timpul paleocenului (neozoic) au avut loc fenomene de magmatism
banatitic, resimţite în Munţii Vlădeasa.
Formaţiunile eocen-oligocene (neozoic) nu apar în cadrul teritoriului
parcului şi ele apar doar în unele depresiuni ale Apusenilor.
Formaţiunile neogene (neozoic) apar în toate depresiunile Munţilor
Apuseni, care dovedesc că aceste depresiuni au fost invadate de ape marine
(menţionăm ca o regulă generală că depuneri de roci au loc mai ales în medii
acvatice). În munţi nu apar asemenea roci deci acestea erau eliberate de ape
marine.
În cadrul bazinelor carstice dar şi în alte regiuni muntoase apar
depozite cuaternare ca: depozite periglaciare, depozite eluviale carstice,
22 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
depozite chimice, depozite aluvionare, depozite proluviale şi deluviale,
depozite de turbă.
În continare, are loc atacul asupra rocilor carbonatice, deci formele
carstice se vor dezvolta în viitor.
TECTONICA GENERALĂ
Tectonica (de la grecescul tektonon = constructor) este foarte complexă.
Aici intră multiple fenomene cu repercusiuni asupra reliefului: şariaj, ferestre
tectonice, sinclinale suspendate, falii şi microfalii, decroşări, klippe tectonice,
grabene, horsturi etc.
Mai menţionăm faptul că toţi Munţii Bihor-Vlădeasa constituie un mare
horst muntos, ridicat faţă de Depresiunea Beiuşului, care este mărginită la vest
de un alt horst muntos, Munţii Codru-Moma.
a. Fenomene de şariaj tectonic
Prin şariaj se înţelege transportarea la mari distanţe a unor pachete de
roci sau de structuri geologice datorită unor forţe tectonice. Evident, aceste
mase transportate sunt depozitate pe alte roci sau structuri geologice şi care
poartă numele de autohton.
În cazul Munţilor Apuseni de nord, deosebim Autohtonul de Bihor şi
sistemele de pânze de Codru şi respectiv, de Biharia. Pe teritoriul parcului
natural se regăsesc elemente ale autohtonului şi ale sistemului de Codru, şi
doar un element al sistemului de Biharia.
Autohtonul de Bihor este situat mai ales în partea de nord-est şi est a
teritoriului parcului şi cuprinde roci metamorfice precambriene şi roci
sedimentare paleozoic inferioare şi mezozoice.
Peste acest autohton s-a desfăşurat fenomenul de şariaj tectonic, în
mezocretacic, pe direcţia nord-sud, din „Insula Gilău-Preluca”, pe o distanţă
de cca 200 km. Aşadar, peste autohton s-au dispus pânzele de Codru, rupte de
ulterior de tectonică, în mai multe pânze: de Arieşeni, de Gârda, de Vetre, de
Vălani, de Următ, de Bătrânescu (solzul de Raviceşti), de Ferice. Aceste pînze
sunt formate din roci sedimentare permiene (paleozoic superior) şi
mezozoice.
În sudul teritoriului parcului apare una dintre cele patru pânze ale
sistemului de Biharia şi anume pânza de Muncel-Lupşa. Vârsta punerii în loc a
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 23
pânzelor de Biharia este alpină. Aceste pânze sunt alcătuite din formaţiuni
metamorfice şi marmure precambriene şi paleozoice.
După punerea în loc a pânzelor a urmat ruperea lor tectonică şi astfel
au apărut „depresiunile tectonice” în care s-au acumulat depozite neocretacice
şi care au funcţionat în neozoic ca golfuri ale Mării Pannonice (ex., Beiuş, golful
Oradea-Aleşd, Şimleu etc.).
În unele locuri, pânzele au fost îndepărtate prin eroziune, astfel că de
dedesubt apar roci din cadrul corpului autohtonului. Aceste locuri se numesc
„ferestre tectonice”. O asemenea fereastră este Valea Sighiştelului, Valea
Galbena etc.
Tot posttectonic s-a desfăşurat magmatismul banatitic, laramic, din
Munţii Vlădeasa (la sfârşitul mezozoicului-începutul neozoicului), depozitele
magmatice umplând un şanţ tectonic de mari dimensiuni (tafrolit), grosimea
ajungând în unele locuri la circa 1 000 m. Deci magmatismul a contribuit la
înălţarea reliefului general (a se vedea la capitolul Relief).
b. Faliile
Faliile minore (microfalii) sunt foarte importante în cazul rocilor
carbonatice deoarece permit pătrunderea în interiorul rocilor şi structurilor
geologice carstice ale apelor încărcate cu dioxidul de carbon din aer, astfel că
permit fenomenul de carstificare în continuare.
Faliile majore au determinat axarea pe acele locuri ale văilor şi, respectiv,
ale apelor curgătoare. Tot ele au dus la formarea Depresiunii Beiuş în badenian (=
tortonian) printr-un complex de două sisteme de falii, mezozoice şi neozoice. Cele
mezozoice sunt la bază iar cele neozoice la suprafaţă, ele determinând şi direcţia
generală a formei depresiunii, de la SV la NV.
După cum s-a mai precizat, pe liniile de falii s-au axat văile. Astfel,
Valea Sighiştelului este axată într-o fereastră tectonică, Someşul Cald este
într-un graben tectonic în sectorul superior. Văile Mare, Lazului, Crişu
Pietros, Galbena, Bulzului, etc., din vestul teritoriului parcului sunt toate
axate pe linii de falii. De asemenea, Valea Seacă, care-şi are originea în
celebra Groapa Ruginoasa, este axată pe o linie de falie cu direcţia nordsud. Alte văi poziţionate pe linii de falii sunt: Ordâncuşa (în sectorul
mijlociu), Albacului (idem), Belişului, Bătrâna şi Călineasa, Valea Stanciului
etc.
În partea de est a parcului apar falii verticale, subverticale şi falii de
decroşare, în cadrul rocilor dure (şisturi cristaline).
24 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
c. Decroşările
Sunt determinate tot de forţele tectonice dar compartimentele sunt
deplasate pe orizontală, în sens invers una faţă de cealaltă. Se întâlnesc în
diferite locuri, ca de ex., în cadrul Platoului Padiş, Platoului Scărişoara şi altele.
După cum s-a precizat la falii, în estul şi nord-estul parcului se găsesc
numeroase asemenea fenomene.
d. Anticlinale şi sinclinale
Acestea rezultă în urma cutărilor tectonice. Părţile ridicate se numesc
anticlinale iar cele coborâte sinclinale. Aceste structuri geologice dau în relief
culmi muntoase sau deluroase şi, respectiv, depresiuni.
Câteva exemple: Valea Cobleş este situată pe un anticlinal, Valea Gârda
pe un sinclinal. Mai amintim: sinclinalul suspendat Ţapu, sinclinalul suspendat
Ţiclău, sinclinalul Lumea Pierdută, Vf. Bătrâna pe un anticlinal, anticlinalul
Arieşeni, anticlinalul Costeşti, anticlinalul Faţa Albacului etc.
e. Structuri monoclinale
În alte cazuri, structurile geologice nu sunt cutate ci înclinate într-o
anumită direcţie. Eroziunea ulterioară determină forme asimetrice care au o
parte foarte înclinată (fruntea cuestei) şi o parte mai lină (spinare de cuestă sau
monoclin). Cueste renumite în cadrul parcului sunt Biserica Moţului, Măgura
Vânătă, Dealul lui Ionel, culmea Glăvoiu-Chicera etc.
f. Alte structuri geologice
Încadrăm aici unele dealuri mamelonare, ca Tomaşca şi Răchita (din
Platoul Padiş) şi Dl. Iapa (din Platoul Scărişoara) etc.
III.
RELIEFUL
Pe teritoriul parcului se găsesc forme diferite de relief clasificate, în
mare, astfel: relieful tectono-structural (tectonic: fenomenul de şariaj,
horsturi şi grabene, falii, scufundarea tetonică a Bazinului Beiuş, ridicarea
tectonică a munţilor; cel structural este divizat în relief orizontal,
monoclinal, cutat şi (sau) cel faliat complex, de tipul horsturilor şi
grabenelor) (A. Indrieş, 2010).
Relieful magmatic este prezent în principal în Masivul Vlădeasa (V.
Ianovici şi alţii, 1976; A. Indrieş, 2010).
Suprafeţele de nivelare sunt reprezentative şi analizate în detaliu în
teza de doctorat a lui Indrieş A. (1997) şi publicată în 2010 (Editura Univ. din
Oradea).
Scufundare tectonică a Bazinului Beiuş a dat efecte în relief (V. Ianovici
şi alţii, 1976; A. Indrieş, 2010).
Din cadrul reliefului litologic se remarcă: relieful pe formaţiuni
cristalofiliene; pe formaţiuni magmatice; relieful pe gresii şi conglomerate;
şi desigur pe roci carbonatice (calcare şi dolomite) şi care dau renumitele
forme carstice, exo şi endocarstice (M. Bleahu, S. Bordea, 1981; A. Indrieş,
2010).
Văile sunt prezente cele care sunt deosebit de spectaculoase sunt cele
de origine carstică (M. Bleahu, S. Bordea, 1981; A. Indrieş, 2010).
În continuare prezentăm hărţile generale ale reliefului.
26 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 5. Harta hipsografică a parcului (scara 1:60000)
Fig. 6. Fragmentarea orizontală (scara 1:60000)
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 27
Fig. 7. Fragmentarea verticală (scara 1:60000)
Fig. 8. Asamblarea hărţilor la scara 1:25000 şi treapta hipso de 50 m (asamblare prin Autocad)
28 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 9. Legenda hărţilor la scara 1:25000 şi echidistanţa curbelor 50 m
Fig. 10. Nord-vestul parcului. Scara 1:25000, Echidistanţa curbelor 50 m
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 29
Fig. 11. Vestul parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa curbelor 50 m)
Fig. 12. Sud-vestul parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
30 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 13. Nord şi nord-vestul parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
Fig. 14. Zona Padiş. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 31
Fig. 15. Zona Văii Galbena. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
Fig. 16. Zona Avrămeşti. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
32 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 17. Nordul extrem al parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
Fig. 18. Zona Măgura Vânătă-Someşul Cald. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 33
Fig. 19. Zona Ocoale. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
Fig. 20. Zona Gârda. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
34 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 21. Nord-estul parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
Fig. 22. Zona lacului Fântânele al parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 35
Fig. 23. Est-nord-estul parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
36 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 24. Estul parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
Fig. 25. Sud-estul parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 37
Fig. 26. Extremitatea de nord-est a parcului. Hipsografia (scara 1:25000, echidistanţa 50 m)
Fig. 27. Platoul carstic Padiş. Hipsografia (scara 1:50000)
38 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 28. Platoul carstic Scărişoara. Hipsografia (scara 1:50000)
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 39
Fig. 29. Măguri (cu maro) şi doline (cu verde) în Platoul carstic Padiş (nord). Scara 1:25000
Fig. 30. Măguri şi doline în Platoul carstic Padiş (sud). Scara 1:25000
40 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 31. Măguri şi doline în Platoul carstic Scărişoara (nord). Scara 1:25000
Fig. 32. Măguri şi doline în Platoul carstic Scărişoara (sud). Scara 1:25000
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 41
Fig. 33. Groapa Ruginoasa (scara 1:25000)
Fig. 34. Cheile Galbenii. Scara 1:50000
42 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 35. Cheile Ordâncuşii. Scara 1:50000
IV.
HIDROGRAFIA
Vom prezenta în continuare hărţile cu reprezentarea râurilor
permanente şi a celor cu scurgere temporară.
Fig. 36. Hidrografia în nord-vestul parcului. Scara 1:25000
44 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 37. Hidrografia în vestul parcului, cu cumpenele de ape. Scara 1:25000
Fig. 38. Hidrografia în sud-vestul parcului. Scara 1:25000
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 45
Fig. 39. Hidrografia în nord-nord-vestul parcului. Scara 1:25000
Fig. 40. Hidrografia în zona Padiş, cu cumpăna de ape. Scara 1:25000
46 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 41. Hidrografia în zona Galbena, cu cumpene de ape. Scara 1:25000
Fig. 42. Hidrografia în zona Avrămeşti. Scara 1:25000
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 47
Fig. 43. Hidrografia în nordul parcului, cu cumpăna de ape. Scara 1:25000
Fig. 44. Hidrografia în zona Bătrâna, cu cumpene de ape. Scara 1:25000
48 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 45. Hidrografia în zona Ocoale, cu cumpene de ape. Scara 1:25000
Fig. 46. Hidrografia în zona Gârda. Scara 1:25000
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 49
Fig. 47. Hidrografia în zona Măgura Călăţele. Scara 1:25000
Fig. 48. Hidrografia în zona Smida. Scara 1:25000
50 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 49. Hidrografia în estul parcului, cu cumpăna de ape. Scara 1:25000
Fig. 50. Hidrografia în sud-estul parcului. Scara 1:25000
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 51
Fig. 51. Hidrografia în estul parcului. Scara 1:25000
52 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 52. Hidrografia în nord-estul parcului. Scara 1:25000
Fig. 53. Lacul de acumulare Beliş-Fântânele (scara 1:50000)
V.
PĂDURILE DE PE TERITORIUL
PARCULUI NATURAL APUSENI
Pe suprafaţa Parcului Natural Apuseni, suprafeţele păduroase ocupă
cca 60% (aprecierea noastră). În regiunile locuite suprafeţele păduroase au fost
reduse foarte mult.
În vest domină foioasele iar în rest coniferele sau de amestec, conifere şi
foioase. După prezentarea generală a pădurilor prezentăm repartiţia pădurilor pe
bazine hidrografice din cadrul parcului, pe cele patru mari bazine, Crişul Negru,
Someşul, Arieşul Mare şi Crişul Repede, ce se găsesc pe suprafaţa Parcului
Natural Apuseni.
Fig. 54. Nordul parcului.
Pădurile (scara 1:50000)
54 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 55. Restul teritoriului parcului. Pădurile (scara 1:60000)
În continuare vom reda suprafeţele păduroase (cu verde) de pe cele 17
foi totografice la scara 1:25000 pe care se regăseşte teritoriul parcului.
Se observă că acolo unde populaţia este stabilă, suprafaţa forestieră se
reduce mult.
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 55
Fig. 56. Pădurile în nord-vestul parcului
56 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 57. Pădurile din partea de vest a parcului
Fig. 58. Pădurile din sud-vestul parcului
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 57
Fig. 59. Pădurile în vârfurile Poienii şi Briţei
Fig. 60. Pădurile în zona Boga-Padiş
58 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 61. Pădurile în zona Galbena
Fig. 62. Pădurile în zona Avrămeşti
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 59
Fig. 63. Pădurile din nordul parcului
Fig. 64. Pădurile în zona Someşu Cald
60 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 65. Pădurile în zona Gârda Seacă-Ordâncuşa
Fig. 66. Pădurile în zona Gârda de Sus
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 61
Fig. 67. Pădurile în zona Măgura Călăţele
Fig. 68. Pădurile în zona Someşu Cald-Beliş
62 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 69. Pădurile în zona Stauin
Fig. 70. Pădurile în zona localităţii Beliş
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 63
Fig. 71. Pădurile în estul parcului
64 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 72. Pădurile în zona Albac
VI.
REGIUNI TURISTICE
Pe teritoriul parcului se remarcă: Platoul carstic Padiş, Platoul carstic
Scărişoara, Valea Crişului Pietros, Boga, Valea Arieşului Mare, Valea Albacului,
Cheile Galbenii, Cheile Ordâncuşii, Cheile Sighiştelului, Peştera Urşilor de la
Chişcău, Peştera Gheţarul Focul Viu, Peştera Gheţarul de la Scărişoara, Peştera
Vârtop, staţiunea Vârtop, Lacul Beliş-Fântânele etc., etc.
Fig. 73. Portalul Cetăţilor
Ponorului (foto: A.A. Indrieş)
66 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 74. Vf. Biserica Moţului (1 466 m)
Fig. 75. Lacul (Tăul) Vărăşoaia
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 67
Fig. 76. Valea Cetăţilor
Fig. 77. Boga. În stânga Piatra Bulzului
68 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 78. Groapa Ruginoasa
Fig. 79. Culmea Cârligate
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 69
Fig. 80. Abrupturile Bogăi
Fig. 81. Cheile Ordâncuşii
70 Andrei C. Indrieş ■ Andrei A. Indrieş ■ Robert A. Indrieş
Fig. 82. Platoul Scărişoara
Fig. 83. Pietrele Negre (1 260 m)
HĂRŢI ALE PARCULUI NATURAL APUSENI 71
Stud. Robert A. Indrieş
Lect. Dr. Andrei C. Indrieş Mast. Andrei A. Indrieş